primul nucleu „iluminist” al culturii române
ŞCOALA ARDELEANĂ,
primul nucleu „iluminist” al culturii române
Iniţiată în Parlamentul României în urmă cu zece ani, în 2013 şi promulgată prin prin Legea nr. 93 din 2014, ziua de 11 octombrie este declarată sărbătoare naţională destinată omagierii Şcolii Ardelene, al cărui rol fundamental de promovare a ideilor culturale şi politice în rândul românilor transilvăneni este unul unanim recunoscut de către istoriografia românească. Într-adevăr, momentul 11 octombrie 1754, ziua în care episcopul greco-catolic al Bisericii Unite cu Roma, Petru Pavel Aron, „a semnat decretul de înfiinţare la Blaj a primelor şcoli sistematice şi moderne cu predare în limba română din istoria românilor”, pe care personal le denumea „fântânile darurilor”, reprezintă „primul nucleu iluminist din cultura română”, care avea să conducă nemijlocit la apariţia Şcolii Ardelene, elocventă expresie a „iluminismului” românesc a cărei primă „scânteiere” luminoasă a fost vizibilă în Transilvania în spre sfârşitul secolului al XVIII – lea, denumit şi „Secolul Luminilor” şi începutul secolului al XIX –lea. În afară de Blaj şi în alte centre din Transilvania, precum Oradea, Lugoj, Beiuş, Orăştie şi Năsăud, s-au înfiinţat asemenea şcoli moderne, de limbă română.
Pe răbojul vremii s-au scurs de stunci aproape trei veacuri, mai exact, 269 de ani…
Despre Şcoala Ardeleană, acea iniţiatică mişcare culturală a intelectualităţii transilvane cu scopul declarat al introducerii ideilor iluministe înrâurite de iluminismul apusean, s-a tot scris, se scrie şi tot se va mai scrie prin vremurile ce vin, eternizând, în spiritul nedezminţitei tradiţii româneşti, lupta românilor pentru obţinerea drepturilor egale cu celelalte naţionalităţi ale Marelui Principat al Transilvaniei aflat sub dominaţia imperiului habsburgic, în acelaşi timp considerându-i şi rolul de mare însemnătate a acesteia în istoria literaturii române.
Recent, în urma unei cercetări minuţioasie, exegetul universitar clujean prof. dr. Sorin Nicu Blaga fixează momentul de început al Şcolii Ardelene: „O bună parte a activităţii acestor călugări-dascăli blăjeni se va derula în timpul episcopatului lui Petru Pavel Aron (1752-1764), cînd la Blaj se vor deschide primele şcoli sistematice cu limba de predare română, la data de 11 octombrie 1754: şcoala de obşte, şcoala latinească şi şcoala de preoţie. Acesta este momentul cheie în parcursul Şcolii Ardelene” (s.n.)
De asemenea, dintr-o altă exegeză de valoare aflăm că: „rădăcinile Şcolii Ardelene se aflau pe întreg teritoriul transilvan, în acea suită de cărturari ce au potenţat conştiinţa românească în vederea dobândirii unor drepturi politice şi a unui statut cultural, de la care românii din Pământul Crăiesc al Transilvaniei fuseseră excluşi; între care consemnăm pe episcopul Inocenţiu Micu şi nepotul său Samuil, Ioan Pluariu Molnar, Ioan Barac, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ion Budai Deleanu, Vasile Aaron, Vasile Popp, Gheorghe Lazăr, Paul Iorgovici, Dimitrie Ţichindeal, George Bariţiu ş.a.”
Pe parcursul Şcolii Ardelene un fapt notabil l-a produs „recunoaşterea celei de a doua diplome a împăratului Leopold, prin care s-a acordat egalitatea în drepturi a românilor uniţi cu Roma cu celelalte naţiuni ale Principatului Transilvaniei”, ce a deschis calea românilor transilvăneni interesaţi să studieze teologia, filosofia şi dreptul canonic la Roma şi Viena, strălucite centre culturale ale „iluminismului european”. Ca o consecinţă firească, în urma studiilor înalte ale românilor transilvăneni, susţinuţi de către Biserica Unită cu Roma, au început să fie editate lucrări de maximă importanţă istorică, filologică şi lingvistică, care, prin conciziunea argumentaţiei, au stat la baza întocmirii viitoarei petiţii ce va fi adresată împăratului.
Astfel, în spiritul egalităţii co-naţiomale, solicitate prin petiţia denumită „Supplex Libellus Valachorum”, concepută şi definitivată în perioada 1791 – 1792 şi adresată împăratului romano – german Leopold al II – lea, semnatarii acesteia, iluştri cărturari transilvăneni ai Blajului, ieromonahii şi călugării greco catolici uniţi cu Roma, şcoliţi la Roma şi Viena, între care: Gheorghe Şincai, Petru Maior, Samuil Micu şi Ion Budai Deleanu, urmându-i întrutotul premisele expuse de precursorul mişcării, episcopul Ion Inocenţiu Micu-Clain, ce se sfârşise în 1768, în timpul autoexilului său la Roma, au exprimat, cu imuabile argumente istorice şi filologice, descendenţa directă a românilor din Transilvania, proveniţi din rândurile coloniştilor romani ai Daciei, susţinând teza „latinismului” acestora; argumente solide expuse şi susţinute în propriile lor lucrări, cu caracter istoric: „Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor” (Samuil Micu), „Hronica românilor şi a mai multor neamuri” (Gheorghe Şincai), „Istoria pentru începutul românilor în Dachia” (Petru Maior), cu caracter lingvistic: „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae” ( S.Micu şi Gh.Şincai), „Lexiconul de la Buda” (dicţionar colectiv cvadrilingv), „Disertaţie pentru începutul limbii române” (P.Maior) , cu caracter literar: „Ţiganiada” (Ion Budai Deleanu).
Referindu-se la Şcoala Ardeleană, „la momentul ei de glorie de la sfârşitul sec. XVIII şi începutul sec.XIX”, reputatul istoric, Nicolae Iorga, va remarca la loc de cinstire strădaniile „corifeilor” acesteia: „blîndul călugăr Samuil Micu, asprul muncitor fanatic Gheorghe Şincai, cumintele alcătuitor de teorii Petru Maior”;la aceştia adăugându-se şi „adevăratul poet al latiniştilor, Ioan Budai-Deleanu, cu Ţiganiada – prima epopee din literatura română”,după cum îl va aprecia în monumentala sa „Istorie” strălucitul istoric şi critic literar George Călinescu.
Adoptând din start deviza „Virtus Romana Rediviva” (în prescurtare V.R.R.), însemnând „renaşterea vechilor virtuţi ostăşeşti”, Şcoala Ardeleană îşi îndemna membrii şi adepţii săi la o luptă hotărâtă pentru obţinerea de drepturi naţionale egale în Transilvania, pentru limba română, atât în învăţământ, cât şi în exercitarea religiei creştine şi pentru unirea tuturor românilor într-o singură ţară.
Spre deosebire de „iluminismul” francez, anticlerical, Şcoala Ardeleană „s-a înscris în contextul < iluminismului > german, susţinut în plan politic de către împăratul Iosif al II – lea şi a pornit tocmai din sânul Bisericii Române Unite cu Roma, urmare a Sinodului de la Alba Iulia (1698)”, precum susţin cu bună dreptate toţi exegeţii acesteia.
De-a lungul unui arc de timp de un veac şi jumătate, culminat cu Adunarea de la Blaj ca expresie a Revoluţiei de la 1848, Şcoala Ardeleană a avut în desfăşurare următoarele trei etape: cea pregătitoare– care a însemnat o intensă luptă pentru obţinerea de revendicări politice şi naţionale, în fruntea căreia s-a situat episcopul românilor uniţi cu Roma, Petru Pavel Aron, având ca rezultat semnificativ înfiinţarea la 11 octombrie 1754 a primelor şcoli sistematice şi moderne în limba română; cea de elaborare şi afirmare a ideologiei naţionale,care a însemnat o victorie a curentului „latinist” în plan istoric şi filologic, permiţând dezvoltarea învăţământului în limba română, obţinută cu concursul nemijlocit al celor patru „corifei” ardeleni menţionaţi şi cea propriu-zis iluministă, datorată luptei consecvente a generaţiei „paşoptiste”, a cărui doctrinar a fost Simion Bărnuţiu ( 1808 – 1864 ), gânditor şi om politic, „vicepreşedinte al Adunării Naţionale, din 3/15 mai 1848, de la Blaj, al cărui discurs rostit cu o zi înainte în catedrala Blajului, intitulat: < La lumina istoriei şi a libertăţii >, a constituit programul revoluţionarilor transilvăneni”.
Un alt conducător de frunte al revoluţionarilor transilvăneni de la 1848, după cum apreciază recent şi memorialiştii Ana şi Arcadie Hinescuîn volumul „Oameni de ieri şi de azi ai Blajului”, Ed. Star Napoca, 2012, a fost George Bariţiu ( 1812 – 1893 ), istoric, ziarist, om politic, profesor la Blaj, considerat fondatorul şi preşedintele vestitei Societăţi culturale ASTRA, precum şi „întemeitorul presei româneşti din Transilvania” prin Gazeta de Transilvania (1838), Foaie pentru minte, imimă şi literatură ( 1838) şi Transilvania (1868), în care a dezvoltat o ziaristică modernă, dovedind şi certe veleităţi de comentator al fenomenului literar al vremii.
Pe acelaşi înalt podium al Şcolii Ardelene din etapa paşoptistă îi vom găsi pe Aron Pumnul ( 1818 – 1866 ), autorul „Lepturariului românesc cules den scriptori rumîni”, considerat de către critici „prima istorie a scriitorilor români”, cel care , trecând munţii, va iniţia la Cernăuţi, în Bucovina, „o puternică mişcare culturală românească în calitate de profesor de limba română, în care îl va influenţa, ca elev şi pe Mihai Eminescu.”
Nu s-ar fi putut ca paşoptiştii transilvăneni să nu fi avut în componenţă şi un poet. Acesta, asemenea predecesorului său, Ion Budai Deleanu, a fost poetul Andrei Mureşanu ( 1816 – 1863 ), autorul nepieritoarei poezii: „Un răsunet”, publicată la 21 iunie 1848, în Foaie pentru minte, inimă şi literatură, care şi atunci la Adunarea Naţională de la Blaj, ca şi în contemporaneitatea zilelor noastre, a devenit imnul deşteptării şi demnităţii naţiei române;versurile sale memorabile: „Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soarte”, puse pe muzica lui Anton Pann (1790 – 1854), trecând din generaţie în generaţie, având menirea unui puternic imbold al luptei românilor spre „libertate şi glorie deplină”.
Să notăm la loc de cinste şi pe Timotei Cipariu ( 1805 – 1887 ), puternică personalitate enciclopedică transilvană, „înscrisă pe axa marilor figuri enciclopedice româneşti, începută de la Dimitrie Cantemir, Samuil Micu şi continuată de B.P.Haşdeu, Ion Eliade Rădulescu, până la N.Iorga, George Călinescu şi Mircea Eliade.” Filolog, profesor, director al gimnaziului blăjean, Timotei Cipariu cunoştea 14 limbi, devenind, prin „Organul luminării”– prima publicaţie blăjeană tipărită cu caractere latine – , „pionierul presei blăjene”, iar prin tipărirea revistei „Arhiv pentru filologie şi istorie” – prima revistă de filologie – , va fi considerat „părintele filologiei române”. A tradus Biblia din ebraică şi a fost membru al Societăţii Germane de Orientalistică.
Sprijinul Bisericii Unite cu Roma privind extinderea şcolilor româneşti a tot continuat în timp, astfel că, atât „în timpul păstoririi Mitropolitului Ioan Vancea” – al doilea întemeitor al şcolilor Blajului – , cât şi „sub Mitropolitul dr.Vasile Suciu” – al treilea întemeietor -, şcolile, adevăratul nucleu al Şcolii Ardelene, au cunoscut un puternic avânt, ca număr şi profil, ceea ce a însemnat un succes primordial.
Ecoul Şcolii Ardelene a avut reverberaţii în toate proviinciile româneşti, o parte dintre dascălii acesteia fiind promotorii învăţământului românesc la Braşov (George Bariţiu), la Sibiu (Aron Florian), la Craiova (Ioan Moisescu), la Bucureşti (Gheorghe Lazăr), la Cernăuţi (Aron Pumnul), iar mai târziu, după înfiinţarea primelor universităţi la Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864), profesorii ardeleni au atins nivelul învăţământului universitar, între care Simion Bărnuţiu, la Iaşi şi Ion Bianu, la Bucureşti.
Dacă ar fi să rezumăm, fie şi succint, însemnătatea rolului jucat de Şcoala Ardeleană în cuprinsul Marelui Principat al Transilvaniei de la jumătatea secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, aflat sub dominaţia imperiului habsburgic, atunci va trebui să-i subliniem cu luare aminte strălucitele rezultate obţinute:
* pornindu-se de la constatarea „izbitoare” a Împăratului Iosif al II-lea care deplângea „pe aceşti bieţi supuşi români, atât de chinuiţi şi încărcaţi de nedreptăţi, a căror soartă era cu adevărat de plâns” şi ajungându-se, urmare a petiţiei Supplex Libellus Valachorum, iniţiată, semnată şi puternic susţinută de „corifeii” acesteia, la obţinerea „egalităţii în drepturi cu celelalte două naţii, a saşilor şi a ungurilor”, ce a deschis calea emancipării românilor transilvăneni, prin şcoală şi cultură, reprezintă de departe o categorică victorie politică şi culturală a Şcolii Ardelene.
* recunoaşterea tezei „latinismului” a naţiei românilor transilvăneni a însemnat aprobarea introducerii grafiei latine în locul scrierii chirilice şi drept urmare a făcut posibilă tipărirea primului dicţionar cvadrilingv (român – latin – maghiar – german), imtitulat Lexiconul de la Buda, al cărui titlu complet în ortografia lexiconului: „Lesicon romanescu-latinescu-ungurescu-nemţescu quare de mai mulţi autori, în cursul a trideci şi mai multoru ani s´au lucratu”, apărut în 1825, este primul dicţionar cvadrilingv al limbii române, capodoperă filologică a Şcolii Ardelene. În cele aproape 1000 de pagini dicţionarul cuprinde traducerea cvadrilingvă şi etimologică pentru aproximativ 10.000 de cuvinte şi termeni ai limbii române, având în deschidere şi o reeditare a Orthographiei romane a lui Petru Maior. Lucrul la acest Lexicon a fost început pe la 1800 de către Samuil Micu. După moartea acestuia lucrul a fost continuat de către protopopul Vasile Coloşi, iar pe la 1809 a fost coptat şi Petru Maior care a orientat scrierea cu caractere latine, aşa cum fuseseră formulate de Samuil Micu şi Gheoghe Şincai. După moartea lui P.Maior din 1821, tipărirea Lexiconului a intrat în impas. Abia în 1825 fraţii Ioan şi Alexandru Teodori reuşesc să „aducă un numitor comun întregului matrial” şi să tipărească astfel Lexiconul de la Buda.
* prin începutul şi continuatele lucrări ale intelectualilor Şcolii Ardelene privind introducerea limbii române, ca pe „icoană a românităţii”, prin scrierea acesteia cu caractere latine, în locul slovei chirilice, prin elaborarea gramaticii, foneticii, ortografiei şi a semnelor ei diacritice, prin îmbogăţirea ei sensibilă cu neologisme valabile şi în ziua de azi, prin tipărirea de manuale, de cărţi cu caracter practic şi ştiinţific, de catehisme, broşuri şi calendare, Şcoala Ardeleană are imensul merit de a fi deschis culturii şi literaturii române calea sigură a unui viitor parcurs plin de strălucire.
Pe deplini conştienţi de rolul şi însemnătatea Şcolii Ardelene, ca mişcare cultural – politică ce a dominat secolul al XVIII – lea şi o bună seamă din secolul al XIX – lea a românilor din Transilvania, istoricii, criticii literari, biografii şi exegeţii care s-au tot aplecat şi se apleacă şi azi cu destulă înţelegere asupra inestimabilului tezaur cultural al acesteia, constând în multitudinea şi diversitatea scrierilor politice, istorice, filosofice, filologice, de interes ştiinţific sau popular, elaborate cu înţelepciune de către elita „artizanilor” mişcării pentru a fi puse în slujba propăşirii şi iluminării naţiei româneşti din Ţinutul Crăiesc al Transilvaniei acelor timpuri, în urma unor atente şi insistente cercetări întreprinse, reuşesc în cele din urmă să scoată la lumina prezentului, rând pe rând, valoroase nestemate ale laborioaselor căutări. În acest sens, sunt cunoscute de-a lungul timpului istoric o serie de ediţii menite să aducă la cunoştinţa bibliobililor pasionaţi sau curioşilor interesaţi adevărate „eşantioane” ale unei munci fervente şi tenace depuse de înaintaşii„iluminişti” ai Şcolii Ardelene, în rândul cărora vom menţiona pe: N. Iorga în „Istoria literaturii româneşti” , vol. I-III, Bucureşti, 1925 – 1933, G.Călinescu în „Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent”, Ed. Fundaţiilor, 1941, Ion Lungu în „Şcoala Ardeleană – mişcare ideologică naţională iluministă”, Ed.Minerva, 1978,Florea Fugariu în „Şcoala Ardeleană” Ed. Albatros, 1970 şi Ed. Minerva, 1983, N. Manolescu în „Istoria critică a literaturii române”, Ed.Minerva, 1990, Ioan Chindriş în „Vocaţia creştină a Şcolii Ardelene”, Ed. Clusium, 1996, Eugen Pavel în „Şcoala Ardeleană şi editarea ştiinţifică a textelor”, 2017 ş.m.a.
Însă, demnă de remarcat, „ca eveniment editorial de referinţă”, este ediţia din 2018 a Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă care a publicat, sub egida Academiei Române şi cu prilejul Centenarului Reîntregirii Naţionale, în patru volume de excepţie, însumând peste 6500 de pagini, textele esenţiale din „vastul dosar al Şcolii Ardelene”.
Îngrijită şi coordonată de profesorul Eugen Pavel, renumitul lingvist, filolog şi istoric literar , director al Institutului de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu” din Cluj-Napoca al Academiei Române, după cum se destăinuie în Introducere: „Acest corpus al celor patru volume masive, rod al efortului colectiv al cercetătorilor care au contribuit la transcrierea şi traducerea textelor, şi-a propus să restituie o mare parte din opera reprezentanţilor acestei mişcări cultural-ideologice de răsunet, cunoscută sub denumirea de „Şcoala Ardeleană”. Scopul în sine nu numai că a fost îndeplinit, ci, aşa cun afirmă şi prefaţatorul, nimeni altul decât academicianul Eugen Simion: „este pentru prima dată când sunt depistate şi reproduse, într-o ediţie de asemenea proporţii, pe lângă textele istorice, lingvistice şi teologice (esenţiale pentru proiectul iniţiat de aceşti prelaţi ardeleni), şi texte ce privesc formarea spirituală şi morală a omului românesc”.
Întru slava şi memoria Şcolii Ardelene în sine şi a „corifeilor” acesteia, la 30 iunie 1973, a fost inaugurat Grupul statuar al Şcolii Ardelene, operă realizată de către celebrul sculptor Romulus Ladea, amplasat în faţa intrării principale a Universităţii Babeş – Bolyai din Cluj-Napoca, cuprinzându-i pe trei dintre „corifei”: Petru Maior, Gheorghe Şincai şi Samuil Micu. De ce, oare, nu şi pe Ion Budai Deleanu?
Suplinind această (inexplicabilă) lipsă, în 13 mai 2022, a fost inaugurat la Târgu Mureş un alt Grup statuar Şcoala Ardeleană, în care a fost cuprins şi Ion Budai Deleanu, aşa cum era şi normal.
Numeroase busturi şi statui singulare ale reprezentanţilor Şcolii Ardelene sunt amplasate în diferite localităţi din ţară, iar numele acestora se află în denumirea unor străzi şi instituţii.
Să subliniem şi amplul demers al Editurii Şcoala Ardeleană din Cluj-Napoca, începând din 2014, pentru promovarea culturii scrise transilvănene, editând până în prezent peste 1000 de titluri, incluse în cele peste 50 de colecţii instituite.
Aflată de aproape trei veacuri în avangarda „iluminismului” românesc, Şcoala Ardeleană străluceşte şi astăzi în memoria afectivă culturală a naţiei române.
Mihai Caba
