Era o seară de vineri, iar eu îmi îndeplinisem cu bine toate sarcinile săptămânii aşa că acum mă răsfăţam împreună cu Kitti, stând în fotoliu, la televizor. Cum pisicuţa devine nervoasă la filmele de acţiune, iar cele romantice sau emisiunile de divertis-ment o fac să doarmă, am convenit să ne uităm numai pe canalele care abordează viaţa din diferite zone ale planetei. Ne plac foarte mult filmările cu elefanţi ori cele cu feline, ne cam sperie cele cu şerpi sau crocodili, iar cele cu câini sunt preferatele noastre, prin urmare nu avem nici un conflict de interese pe această temă, aşa că ne relaxăm de minune în cele două-trei ore cât stăm pe acelaşi fotoliu.
În seara acesta însă, cam pe la mijlocul unei acţiuni interesante când o mamă elefant îşi scotea puiul dintr-o mlaştină a sunat telefonul! Era conu’ Alecu cel care îmi propunea să mergem mâine într-un loc unde nu este nimic de văzut. Cum îi cunosc stilul mucalit, accept cu bucurie deşi ştiu de pe acum cam ce figură va face Kitti când va simţi că o las singură în casă cam toată ziua. Ei, dar ea ştie să fie bosumflată într-un mod absolut adorabil, aşa că voi profita…
Sâmbătă dimineaţă mă urc în maşina conului Alecu, ne dăm bineţe, iar el îmi spune că vom merge la Stânca Costeşti acolo unde s-a aflat odată cel mai frumos castel medieval din Moldova. Pornim la drum cu răbdare deoarece ne aşteaptă vreo două ore de mers pe căi de rulare despre care e mai bine să nu vorbim. Ajungem şi la obiectiv, respectiv satul Stânca devenit mult mai cunoscut după ce aici s-a construit prin anii ’70 un baraj pe râul Prut, iar acest fapt a îmbogăţit peisajul cu un mare lac de acumulare. În rest, acea sărăcie dezolantă marcată de suprafeţe vag cultivate cam la fel ca pe vremea fanarioţilor şi unele încercări destul de timide de a folosi oportunităţile oferite de lac, respectiv nişte încropiri de plajă, una ad-mirabilă doar pentru împătimiţii de sălbăticie şi pustietate.
– Mă întreb sincer, cum de este posibil ca în cei mai bine de patruzeci de ani de când aici s-a făcut o investiţie uriaşă care ridică mult nivelul de civilizaţie al locului, ba chiar adu-cea şi beneficiile unor salarizări corespunzătoare mediului industrial, atmosfera generală să rămână tot la nivelul Evului Mediu Timpuriu?
– Asumându-mi riscul lapidării de către cei care văd în lumea satului modelul unei societăţi perfecte, voi spune că mentalitatea de rob şi convingerea că munca este o osândă îi face pe oamenii din întreg acest areal să rămână în acea zonă a supravieţuirii cu mijloace minime. Îi înţeleg într-un fel! Peste ei, de sute de ani, au trecut toate furtunile istoriei, au fost în calea tuturor răutăţilor şi au găsit această formă de adaptare, sărăcia extremă, pentru a nu atrage atenţia jefuitorilor. Dar vreau să-ţi mai spun ceva! În cazul unui foarte posibil cata-clism planetar, ei vor fi supravieţuitorii care vor duce mai departe valorile, atâtea câte sunt, ale speciei noastre, deoarece ei vor putea trăi în condiţii pe care noi nici nu ni le mai putem închipui.
– Sper să nu apuc aşa ceva!
– Este bine că speri deşi un proverb înţelept ne atrage atenţia asupra marilor schimbări pe care ni le poate aduce ziua de mâine… Ei, dar să nu uităm de ce am venit prin aceste locuri! Aşa cum ţi-am promis, pentru a vedea nimic! Un nimic realizat istoric tot de oamenii locului în locul unei minuni arhitectonice şi culturale! Uită-te la terenul din faţa noastră, acela aflat la cam cinci sute de metri de aici!
– Acela care pare proaspăt bombardat?
– Exact! Acela este locul, aproximativ desigur, unde s-a aflat cel mai frumos castel medieval din Moldova, deşi denumirea de „castel medieval” ne poate duce în eroare deoarece acesta a fost construit la începutul secolului al XIX-lea când funcţia defensivă a castelului cu adevărat medieval se pierduse de vreo patru sute de ani, cam de când tunul uriaş al lui Mehmet al II-lea sfărâmase zidul lui Teodosie cel care părea inexpugnabil şi apăra Constantinopolul. Prin urmare, acest castel, construit pe locul unui conac vechi de mai bine de două sute de ani la acea vreme era mai mult un fel de pavilion de vânătoare sau o reşedinţă de vară a marii familii de boieri moldoveni Rosetti-Roznovanu celebri pentru bogăţia lor şi care acum îl aveau ca reprezentant de frunte pe marele vistiernic Iordache. Este bine să ştim câte ceva şi despre această familie care va da nume de rezonanţă în istoria ţării.
Familia Rosetti, familie de mari boieri cu blazon, a dat Moldovei şi doi domni pe Antonie Ruset şi Manole Giani Ruset, cel care a domnit şi în Ţara Românească.
Antonie Ruset şi fratele său Constantin se trăgeau din marea nobilime a Constantinopolului, acei aventurieri pe care ocupaţia turcă i-a făcut să se răspândească în tot estul continentului, oameni de mare cultură şi îndrăzneală, dar şi total lipsiţi de morală atunci când era vorba de îmbogăţire. Au adus cu ei, peste tot unde au ajuns în funcţii de conducere, toate relele Bizanţului, prima dintre acestea fiind corupţia.
Antonie era fiu al marelui logothet al patriarhului din Constantinopol căsătorit fiind acesta cu o Cantacuzină, deci din aristocraţia de veche spiţă a Bizanţului. A cumpărat tronul Moldovei cu şaizeci de pungi de aur devenind astfel, între 1675 și 1678, primul domnitor al Moldovei, aparținând acestei familii. Cum însă cu numele său, menţionat în documentele vremii, era Kiriţă Draco, prin cumpărarea unei moşii, Ruset, şi-a schimbat numele deoarece Draco era cât se poate de potrivit cu obiceiurile sale, ceea ce putea da naştere unor interpretări duşmănoase în rândul boierimii autohtone, lucru care devenea foarte periculos. Mai târziu când vor fi cumpărate şi moşiile de la Roznov familia se va numi Rosetti-Roznovanu şi, prin numeroase înrudiri cu boierimea moldavă, au dat mai multe ramuri care purtau numele proprietăţilor printre care Solescu, Bălănescu, Răducanu, Ciortescu, Tescanu sau Bibica. O altă ramură Rosetti va exista şi în Muntenia.
Putem remarca faptul că Doamna Elena Cuza făcea parte din această familie, pe ramura Solescu.
Pentru noi însă important este acum Iordache Ruset un urmaş al celor menţionaţi mai înainte. Mare vistiernic al Moldovei pe la 1800, om de o vastă cultură, iubitor de frumos, plin de mândrie şi orgolii, cel despre care Neculce, bun cunoscător al vremurilor, spune că ar fi fost: „matca tuturor răutăţilor”. El este cel care construieşte castelul de la Stânca, foarte potrivit personalităţii sale complexe, locul unde va înfiinţa şi prima bibliotecă privată cu mii de volume mai noi sau mai vechi majoritatea din arealul culturii franceze şi greco-latine aduse de la Paris în anul 1818, iar un an mai târziu a fost întocmit şi un catalog al acestei biblioteci vestită pe acele vremuri, ceea ce înseamnă că aici lucrau şi oameni de specialitate. Evident, în jurul castelului, aşa cum vedem şi acum prin occident, era un parc uriaş, de fapt un teren de vânătoare şi, normal, o biserică al cărei clopot făcut în Rusia conţinea o mare cantitate de argint pentru frumuseţea sunetului. Fireşte, în asemenea condiţii castelul era frecventat de toată marea boierime a ţării, dar şi de trimişii altor state cei care veneau cu treburi diplomatice sau de afaceri. După moartea lui Iordache în 1836 castelul va reveni fiului său Nicolae vestit la vremea sa mai mult pentru amorul pătimaş ce-l avea faţă de frumoasa Maria Sturza, cunoscută mai ales sub numele grecizat de Marghioliţa, şi mai puţin pentru talentele sale administrative. Este o perioadă în care castelul cam intră în uitare cu tot ce înseamnă asta: furturi, risipire, dar şi începutul inexorabil al ruinei.
După moartea lui Nicolae Roznovanu, castelul i-a revenit fiului său, numit tot Nicolae, dar mult mai bine cunoscut ca Nunuţă. Cum sănătatea mintală a acestuia nu era chiar punc-tul său forte, administrarea celebrului castel a rămas de izbelişte, iar faptul că Nunuţă vânduse şi palatul din Iaşi a făcut ca nici bani de întreţinere să nu mai aibă. De altfel a murit sărac şi a fost îngropat în cripta bisericii construită de bunicul său, fără nici un fast.
Castelul va intra în posesia unui frate al lui Nicolae Roznovanu (bătrânul), Anton Roznovanu şi al fiului acestuia Niky, căsătorit cu Ana Băncilă, fiica pictorului Octav Bancilă. Cum noii proprietari veneau vara la Stanca împreună cu prietenii, viaţa de aici pare să se reanime amintind de vremurile sale de glorie. Numai că era doar un fel de cântec al lebedei! Primul Război Mondial avea să aducă locului năpasta prezenţei trupelor ruseşti, iar soldaţii au făcut încă de pe atunci tot felul de săpături căutând vestita comoară despre care începuse deja să se vorbească. Entuziasmul lor era motivat şi de o legendă care vorbea despre o altă comoară, ascunsă aici de eterişti, una care ar fi conţinut paisprezece căruţe pline cu obiecte din aur şi argint. Suficient pentru a-i face pe toţi să-şi piardă minţile, dar şi pentru a distruge tot ce nu puteau fura.
După război Anton Roznovanu, cu mari eforturi a reuşit să reabiliteze castelul însă pentru scurt timp deoarece în 1941 aici au fost cartiruite trupe române, respectiv Regimentul 6 Vânători şi Regimentul 7 Prahova. Ei au fost cei care au devastat din nou castelul şi ca semn distinctiv i-au întrecut şi pe ruşii de acum două decenii. Au dispărut zeci de kilograme de aur în bijuterii, obiecte de artă, ţesături de valoare, s-au golit şi cramele din care au dispărut, sunt cifre în acest sens, peste 10.000 litri de vin de Cotnari-Roznovanu de cea mai bună calitate şi mai bine de 13.000 litri din viile Stânca în doar câteva zile. Anton Roznovanu reuşeşte să salveze vreo cinci lăzi cu obiecte foarte preţioase, dar, în 1944, la Bucureşti acestea îi sunt confiscate de… ruşi. Boierul face petiţii, însă degeaba… Cu informaţia despre această avere începe de fapt goana după comorile de la Stânca, deoarece este presupus, pe drept, că nu totul a fost luat atunci şi nici soldaţii nu au găsit tot, căci unii dintre supuşii boierului Nicolae (Nunuţă) Rosetti-Roznovanu au mai ascuns câte ceva din aceste imense bogăţii.
În perioada mai-iunie 1944, castelul şi biserica au fost bombardate de trupele germane şi sovietice. Din luxosul castel de altădată au mai rămas doar nişte vagi ruine de la beciuri.
Localnicii au folosit cărămida castelului pentru a înălţa o nouă biserică în sat. În compensaţie, în acest lăcaş de cult au fost reînhumaţi Nunuţă Roznovanu şi fiul său Emanuel.
Ironia sorţii face ca pe locul unde altădată se înălţa semeţ castelul Roznovanilor să existe astăzi doar o cruce pusă în memoria soldaţilor căzuţi acolo.
Rămân însă în scenă ţăranii din împrejurimi, mai ales că după anul 1947 castelul trece în proprietatea statului, administrarea sa devine mai mult simbolică, iar mulţi dintre săteni lucraseră la castel şi cunoşteau cam toate ungherele. Cu o remarcabilă perseverenţă este demolat totul, din unele cărămizi se ridică biserica din sat unde este dus şi clopotul bisericii castelului, iar mormintele celor înhumaţi aici sunt transferate în cripta noii biserici. Desigur nu vor scăpa neprofanate nici aici! Ideea comorii devine una obsesivă în zonă, iar mai târziu, când pe aici nu mai erau nici măcar cioturi de zidire, apar profesioniştii care caută comori. Vin cu instrumente moderne şi cu legenda unei hărţi care ar conţine informaţii, dar şi cu neno-rocirile aferente: dispariţii, crime, bătăi şi cam tot ce se cere pentru o adevărată vânătoare de comori. Nu se confirmă că ar fi găsit cineva vreun indiciu preţios, vreun artefact sau biju-terie… Oamenii însă caută! Iar acum cred că trebuie să plecăm şi noi deoarece, precum vezi, trei localnici care par a fi venit cu caprele la păscut se uită cam insistent la noi. Mde, ne confundă cu niscai căutători de comori fiindcă ei nu sunt în stare să înţeleagă interesul nostru pentru istorie… Li s-ar părea absurd să afle că nu am venit aici doar pentru a ne uita la un loc gol!
Într-adevăr „păstorii” de capre par foarte puţin interesaţi de ele, dar ne privesc sprijiniţi în tradiţionalele bâte ceea ce ne convinge că nu frontul de idei îi preocupă, prin urmare intrăm repede în maşină şi demarăm. Probabil spre marea tristeţe a „păstorilor” care nu vor avea cu ce să se laude diseară la crâşmă.
– Mi se pare de-a dreptul absurd ca de două generaţii aceşti oameni să caute comori, în mod sigur neştiind că orice comoară este mai mult un prilej de nenorociri decât de bucurii, în loc să muncească cinstit să-şi vadă de casa şi agoniseala lor, atâta cât este ea!
– Poate vei fi şocat de cele ce-ţi voi spune în continuare, dar să ştii că mitul comorii este bine întreţinut de alţii şi că, la un moment dat, aici se va descoperi o comoară relevantă!
– Iertare coane Alecule, dar eu unul nu cred aşa ceva!
– Te înţeleg şi de aceea îţi pun o întrebare! Ce ştii despre Heinrich Schliemann?
– Un om admirabil, de fapt un aventurier care a reuşit să facă şi avere, iar asta l-a ajutat să devină celebru ca arheolog fiindcă el a crezut întotdeauna, şi s-a dovedit că a avut drep-tate, că opera lui Homer nu este o simplă ficţiune, ci o adevărată cronică a războiului dus de ahei împotriva Troiei. Este un înaintemergător deoarece, datorită lui, percepţia noastră asu-pra scrierilor vechi s-a schimbat fundamental!
– Perfect! Dar despre comoara lui Priam ce ştii?
– Într-adevăr combinând munca de găsire a celebrelor ziduri ale cetăţii antice, cu un dram de noroc, Schliemann a găsit un tezaur impresionant pe care i l-a atribuit lui Priam, ultimul rege al Troiei, însă asta i-a adus unele dificultăţi în relaţia cu guvernul turc din acea vreme care considera că tezaurul aparţine Imperiului Otoman. Cu toate acestea Schliemann a reuşit să scoată tezaurul din Turcia şi l-a dus în Germania de unde, în al II-lea Război Mondial, a fost luat de ruşi ca despăgubire de război. Însă cum ştim, ce intră la ruşi nu mai iese, iar acum, şi probabil în veci, tezaurul se află la Moscova.
– Din nou laude! Numai că eu îţi voi prezenta o altă variantă a aceleiaşi poveşti.
Într-adevăr Schliemann a pornit expediţia folosindu-şi propria avere, fără îndoială mituind în dreapta şi în stânga fiindcă ne aflăm doar în Imperiul Otoman. Numai că banii lui s-au terminat destul de repede şi cum nu ajunsese la nici un rezultat, a fost nevoit să apeleze la alte surse de finanţare.
Miracolul este că a şi găsit astfel de surse, nu ştiu cât de private sau instituţionale însă în mod normal nu cred să existe bancher sau om bogat care să se entuziasmeze de un proiect atât de utopic aşa cum părea atunci găsirea Troiei bazată doar pe încrederea lui Schliemann în informaţiile Iliadei. Interesant este şi faptul că aceşti finanţatori, indiferent dacă au fost per-soane fizice sau juridice nu şi-au devoalat nici numele, nici actul în sine. Ciudat, mai ales că oamenii sunt de cele mai multe ori orgolioşi, iar alăturarea de o mare descoperire arheologică nu poate decât să-ţi aducă un plus de imagine, dar şi un nesperat acces către nemurirea pe care marile nume ale istoriei îl dobândesc foarte greu, de regulă cu preţul vieţii.
Aşadar, având cu ce să continue lucrările, Schliemann mai sapă vreo doi ani şi, într-un context foarte ciudat, pe când era singur pe şantier, descoperă tezaurul. Chiar şi povestea spusă de el cu referire la modul în care a fost scos tezaurul din situl arheologic este ridicolă. Schliemann spune că soţia sa, singura care era lângă el când a descoperit şi extras tezaurul, l-ar fi ascuns în şalul ei pentru a nu fi văzut de ceilalţi muncitori. Cum însă tezaurul conţine şi un scut din aramă, dar şi un cazan tot din cupru, pe lângă celelalte obiecte ne putem întreba ce fel de şal avea soţia sa sau cam cât de mare era?
Dar cum nu insist în amănunte voi spune că acum intră în scenă şi autorităţile turce care pretind că tezaurul le aparţine. Din nou asistăm la un miracol! Acţiunea autorităţilor se pierde în tot felul de gesturi birocratice, iar tezaurul iese din ţară şi ajunge în Germania guvernată pe atunci de puternicul cancelar Bismark. Apoi, aşa cum ai spus, tezaurul va ajunge la ruşi ca despăgubire de război! Deci bazându-mă pe aceste argumente, dar să ştii că mai sunt şi altele, pot face următorul scenariu mult mai plauzibil decât ceea ce ni se prezintă ca fiind adevărul istoric legat de acest tezaur.
Încă din momentul în care Schliemann caută finanţare undeva începe să se contureze un plan. Se consideră că poate fi o bună investiţie dacă un tezaur fals este introdus în ecuaţie, iar acest lucru se va realiza la cel mai înalt nivel. Personal cred că sultanul Abdul Hamid al II-lea a ştiut despre combinaţie fiindcă numai astfel ne putem explica de ce reacţia oficialităţilor turce a fost atât de inconsistentă, iar tezaurul a putut ieşi relativ simplu din ţară, însoţit însă de o poveste extrem de interesantă, lucru care contează enorm atunci când vorbim de valoarea unui tezaur.
– Coane Alecule, deşi logică, această poveste pare a fi destul de încurcată, cu multe fisuri şi, sinceri să fim, fără vreun avantaj material pentru acel investitor care să spunem că fabrică tezaurul, îl introduce în Turcia, cu riscurile de rigoare, plăteşte tot felul de bacşişuri, aşa cum este obiceiul locului şi, fiind vorba de sultan, nu cred că acestea erau mici sau poate erau aranjamente politice de înalt nivel, iar când intră în posesia tezaurului constată că nu este nici măcar în greutate cât a fost la început, deci reprezintă o uriaşă pierdere. Orice investitor face infarct după aşa o investiţie!
– Ei cum nu am auzit ca să fi făcut cineva infarct înseamnă că ei gândeau cu mintea lor de bancheri nu ca nişte simpli oameni cum suntem noi! Hai să facem o socoteală! Să presupunem că ai un kilogram de aur, iar acesta valorează o mie de lei. Dacă din acest material faci o bijuterie, ea va costa zece mii de lei, adică de vreo opt ori mai mult, scăzând costurile producerii. Eii, dar dacă bijuteria ta va fi cumpărată şi purtată de o mare vedetă din lumea filmului, preţul ei de piaţă va creşte datorită acestei poveşti! Imaginează-ţi însă că bijuteria aparţine unui rege care va intra în istorie pentru faptele sale. Cam cu cât va creşte preţul acelui kilogram de aur, exact acelaşi de la început? Vezi? În lumea asta poveştile care însoţesc bijuteriile sunt mai de preţ decât ele! Prin urmare, cei care au gândit planul cu tezaurul din Troia ştiau foarte bine ce fac, iar acum, deşi toată lumea ştie că totul este o farsă, tezaurul nu-şi pierde valoare fiindcă oricum este însoţit de o poveste incredibil de frumoasă!
– Îmm, cred că dacă fac rost de un kilogram de aur, încerc şi eu schema asta!
– Nu-mi fac nici o grijă! Pentru noi un kilogram de aur este ceva de domeniul imaginaţiei, complet lipsită de suport în realitate, aşa că te invit la mine să luăm prânzul fiindcă draga noastră Aurelia a făcut o ciorbă de oase şi un excelent rasol de vită, una din specialităţile ei.
– Aferim!
Mihai Batog-Bujeniţă
