O aniversare de har ieşean: Grigore Ilisei – 80
Recunoscut, ca oraş al tradiţiei, Iaşul, această adevărată metropolă a istoriei şi a spiritului românesc, nu se dezminte niciodată atunci când vine vremea să rememoreze momentele sale importante pe care le-a trăit de-a lungul veacurilor existenţei sale istorice, iar când aceste momente au în vedere clipele sale trăitoare ale unor înălţătoare împliniri, ce au depăşit prin importanţă şi prestanţă spaţiul Cetăţii sale legendare, rememorarea lor capătă valenţele binemeritate ale unei sărbători de înaltă ţinută cu extinse reverberaţii.
Şi asta nu numai că i se reaminteşte necontenit că este „fosta şi mândra Capitală a Moldovei” şi „oraşul celor trei Uniri”, al „vechilor zidiri şi marilor iubiri”, al „Junimii”, al „Convorbirilor literare”, al „Vieţii Româneşti” şi al atâtor „premiere naţionale”, ci şi pentru că Iaşul este statornic fidel al conceptului că „tradiţia reprezintă atributul dăinuirii pe acest pământ şi un bun exemplu pentru viitorime”.
Aici, în dragul nostru Iaşi, în timpuri mai bune sau mai grele, vieţaşi ai privilegiatului „spirit ieşean” inconfundabil, întăritor în „cuget şi simţire”, au trăit şi au creat celebri savanţi şi cărturari, domnitori şi mitropoliţi, istorici şi arheologi, poeţi, scriitori şi artişti, ale căror creaţii memorabile se constituie într-o „adevărată bibliotecă naţională, parte integrantă şi distinctă a bibliotecii europene şi universale.”
Şi dacă tot se vorbeşte de ceva timp despre integrare continentală, atunci să-i prezentăm întru recunoaştere şi „cartea de vizită” europeană, stipulată încă din 1994 în albumul intitulat simplu şi sugestiv „Iaşi”, editat în câteva limbi de circulaţie internaţională: „Iaşul este nu numai o cetate metafizică şi atemporală a unui neam, ci şi, probabil, urbea cu cele mai multe muzee şi cei mai mulţi poeţi şi cărturari pe cap de locuitor din sud-estul Europei.”
Denumit şi „oraşul din inimă”, an de an, în spiritul tradiţiei sale împământenite, „Cetatea celor 7 coline” oferă cu dărnicie numeroase şi însemnate prilejuri de a rememora fapte, evenimente şi oameni de seamă care, în vâltoarea vremurilor mai vechi sau mai noi, au contribuit decisiv la înălţarea acestui edificiu spiritual al neamului românesc.
Iată, nici anul 2023 nu face excepţie de la această „regulă de aur” a tradiţiei ieşene, invitând cu generozitate ieşenii şi nu numai pe ei să se alimenteze cu nesaţ din „seva” unui trecut de glorie şi mândrie: 350 de ani de la naşterea enciclopedicului Dimitrie Cantemir, 160 de ani de la înfiinţarea Societăţii Junimea, 155 de ani de la aprinderea primului „soare electric” la Iaşi şi în România, 140 de ani de la inaugurarea statuii ecvestre a Voievodului Ştefan cel Mare, 135 de ani de la inaugurarea statuii – necropolă a cronicarului Miron Costin… şi spicuirile ar mai putea continua cu multe alte momente relevante înscrise în „hronicul” vieţii de zi cu zi a Cetăţii ieşene.
Adeptă a vechii trinităţi indestructibile: „trecut, prezent şi viitor”, atât de mult reafirmată în operele străluciţilor înaintaşi, contemporaneitatea „dulcelui Târg al Ieşilor” s-a aplecat cu luare aminte spre „marele viitor” predestinat Cetăţii dinspre apuse vremuri. Şi dacă Iaşul contemporan continuă să adauge noi şi luminoase file la tezaurul inestimabilei sale comori „îngropate în pergamente” e pentru că actualii „trăitori de Iaşi”, fie ei tineri isteţi şi exuberanţi sau cei ajunşi la vârsta înţelepciunii creatoare, nu prididesc efort şi râvnă pentru a-i conferi noi carate de strălucire unui viitor previzionar. Iar, tocmai aceştia nu pot fi scăpaţi vreodată din ochiul iscoditor al definitei sale tradiţii. Şi asta e bine, pentru că recunoştinţa Cetăţii acordată acestor „ieşeni de seamă” poate fi fără îndoială o recompensă înălţătoare în spiritul şi devenirea acesteia.
Iată, de ce, din cvasi-mulţimea contemporană a „ieşenilor de seamă” înscrisă calendaristic în prestigioasa „agendă rememoratoare ieşeană” pentru anul în curs, aleg să mă opresc, poate nu întâmplător, la scriitorul, publicistul, jurnalistul de Radio şi TV, istoricul şi colecţionarul de artă, diplomatul sau după cum afirma cu sfinţenie Părintele Arhimandrit Timotei Aioanei, omul cu har scriitoricesc, Grigore Ilisei.
Aşadar, potrivit biografilor săi, Grigore Ilisei s-a născut la 20 noiembrie 1943 în satul Văleni, aparţinător comunei Mălini din judeţul Baia. Dacă ar fi să ne bazăm pe declaraţia naşterii sale făcute de bunica după mamă, Ana Zăhărescu, la eliberarea certificatului de naştere de către Primăria din Mălini, putem admite că la naştere şi la botezul nou născutului copil al familiei preotului Ilie Ilisei – tatăl şi a învăţătoarei Georgeta Ilisei (n.Zăhărescu) – mama, de fapt, acesta a primit trei prenume, respectiv, de Grigore, cel al Sfântului Grigore Decapolitul din calendarul ortodox al zilei, de Dragoş , cel ales de părinţi înainte de naştere şi de Gheorghe, cel adăugat de bunica sa. La botezul pruncului Grigore, săvârşit în decembrie 1943 la casa parohială a preotului Ilie Ilisei a participat şi familia de învăţători Eugen şi Profira Labiş, împreună cu copiii lor Nicolae şi Margareta, probabil în calitate de naşi de botez. Mai mult de atât, unii biografi mai „scormonitori” afirmă cu certitudine că viitorul poet Nicolae Labiş, atunci în vârstă de 8 ani, şi-a arătat „voinicia”,ţinându-l în braţe pe micuţul Grigore Ilisei. Cum s-ar spune şi acum, pe bună dreptate, încă de la botezul său Grigore Ilisei a avut parte de „miraculoasele clipe” ale „legănării” sale de către cel ce va deveni curând o nouă „stea” a poeziei româneşti. Iar urmările faste ale acestei „întâlniri de har” se vor regăsi, desigur, în viitorul destin literar al scriitorului de mai târziu.
Au trecut de atunci pe firul nestatornic şi ireversibil al timpului, 80 de ani…
Fiind vremea aceea tulbure dinspre sfârşitul războiului, ferindu-se din calea frontului, o parte a familiei Ilisei s-a refugiat, din martie 1944 şi până la 1 aprilie 1945, în Muscel, la Capu Piscului, de unde părintele Ilisei făcea regulat naveta. La revenire, micul Grigore va copilări în ţinuturile mirifice ale locurilor natale de la Văleni, Poiana Mărului, Mălini, aflate la apa cristalină şi veşnic şopotitoare a Suhei, în coborâşul ei de pe culmea obcinei Stănişoara şi până la confluenţa cu apa Moldovei, ale căror amintiri de neuitat le va evoca în scrierile sale. De frumuseţea acestor locuri pitoreşti aveam să mă bucur mai târziu şi eu, atunci când poposeam uneori la Mălini, la fratele meu mai mare, în unele vacanţe de vară din gimnaziu şi liceu. Într-adevăr, locuri încântătoare simţirii lăuntrice.
Dar, să reluăm depănatul firului biografic al lui Grigore Ilisei…
La vremea învăţăturii, în 1950, face primele trei clase primare în satul Mănăstioara din Preuteştii Fălticenilor, unde tatăl său îşi avea noua parohie, dar va termina ultima clasă primară la Şcoala Generală nr.1 din Fălticeni, deoarece părintele său se mutase la Biserica „Sf.Arhangheli Mihail şi Gavril” din Fălticenii vechi. Tot aici va face şi clasele secundare, astfel că în 1957 este admis ca elev al Şcolii Medii nr.1 din Fălticeni, fostul Liceu „Nicu Gane”. Pe deplin recunoscător liceului fălticinean „Nicu Gane”, care l-a format, scriitorul Grigore Ilisei îşi va îndrepta peste ani generozitatea sa, prin donaţia de peste 3000 de volume făcută de curând bibliotecii acestuia şi a biroului său de lucru, cât şi prin gestul său de reverenţă făcut dascălului său, celebrul profesor de franceză, Aurel George Stino, prin reeditatrea în 2022, într-o excelentă condiţie grafică, a volumului, îmbogăţit cu două noi texte, „Grădina liniştii”, aparţinător acestuia, constituind, după aprecierile critice exprimate, „o valoroasă restituţie literară şi istorică”.
Din toamna lui 1961, în urma concursului de admitere, devine student al Facultăţii de Filologie, secţia Română, a Universităţii centenare „Alex,I.Cuza” de la Iaşi.
Stau şi mă întreb: „Oare de atunci să-l fi cunoscut pe Grigore Ilisei?” Tot ce e posibil, îmi spun, amintindu-mi de „ochii sfredelitori” ai unuia dintre puţinii „boboci” de la Litere aţintiţi asupra mea şi a celorlalţi colegi din anul II de la Electro, veniţi curioşi, într-o „fereastră”, să audieze cursul de folclor al tânărului profesor Vasile Adăscăliţei, a cărui faimă se răspândise şi în toată Politehnica. Amfiteatrul II/4 era tixit până la refuz, iar noi „intruşii”, înghesuindu-ne,abia găseam vreun „locuşor” în intervalele dintre rândurile de bănci ale acestuia.. Dar patosul însufleţitor al explicaţiilor măiastre ale magistrului de folclor ne recompensa însutit inconvenienţa „statului pe jos”, Era o plăcere să-i asculţi „magnetismul” vorbelor sale de duh cu care ne ungea la suflet.. Să fi fost, oare, Grigore Ilisei cel care din privire ne admonesta că am venit … să le furăm colegele? Nu ştiu nici acum, deşi pe acei „ochi sfredelitori” i-am mai întâlnit şi peste ani.
După cum afirmă biografii, începând din 1961, ca student la Litere, Grigore Ilisei a debutat în presă, mai întâi sub pseudonimul Grigore Spiru în ziarul sucevean „Zori noi”, apoi în altele, cu Dragoş Văleanu, iar sub nume propriu colaborează la ziarul „Flacăra Iaşului” şi din 1964 începe colaborarea cu Radio Iaşi, acolo unde, după absolvire, va fi angajat redactor. În urma Examenului de Stat din 1966, când a susţinut cu aplomb dizertaţia despre scriitorul contemporan Geo Bogza, Grigore Ilisei primeşte Diploma de absolvire a facultăţii ieşene şi astfel îşi începe o prodigioasă activitate la Radio Bucureşti.
În studenţia noastră ieşeană, cu toate că, probabil, paşii noştri s-au „încrucişat” deseoripe la Casa Studenţilor, pe la Casa Pogor, pe la reuniunile studenţeşti, cât şi de-a lungul Copoului, nu am avut prilejul „de facto” al cunoştinţei noastre.
Acesta se va întâmpla, totuşi, după 1973, în anii când Grigore Ilisei, devenit unul dintre cei mai apreciaţi reporteri sportivi ai radioprogramului „Fotbal minut cu minut”, transmitea, cu verva-i cunoscută, de la stadionul ieşean de pe Copou, spectaculoasele meciuri al echpei locale CSMS, ţinându-şi mereu „în suspans” radioascultătorii. Participam la acestea nu numai din „pasiunea” fotbalului inoculată din liceu, dar şi din „misiunea” inginerească a asiguării rezervei în alimentărea cu energie electrică a stadionului care-mi fusese încredinţată. Era mare nenorocire întreruperea curentului electric! Astfel, având loc la tribuna „zero”, cunoştinţa cu împătimitul crainic Grigore Ilisei mi-a fost la îndemână. Şi de atunci, astfel împlinită, aceasta s-a perpetuat pe la numeroasele manifestări culturale ale „dulcelui Târg”, susţinute deopotrivă cu concursul radioului, televiziunii şi electricităţii locale, la care ne salutam cu jovialitate de fiecare dată când ne întâlneam la Studioul de Radio, Prelecţiunile Junimii, Palatul Culturii, muzee, vernisaje, expoziţii şi câte altele.
Ca om de litere, pe lângă activităţile curente, mult gustate ale jurnalistului de radio şi televiziune, numele lui Grigore Ilisei începuse să apară tot mai frecvent şi în revistele culturale ale vremii, pe care obişnuiam să le urmăresc: Contemporanul, Cronica, Convorbiri literare, România literară ş.a. A surprins plăcut şi debutul său editorial în 1972, cu volumul de proză scurtă „Năvod pentru scrumbii albastre”, apărut la Editura Junimea, urmat în aceeaşi manieră în 1974 cu „Reîntoarcerea verii”, care i-a adus o bună apreciere şi consacrarea literară.
Dar, aşa cum se întâmplă uneori în viaţă, fiecare luat cu ale lui, obişnuitele noastre întâlniri s-au micşorat vizibil şi nici „vocea din eter” nu se mai auzea prea des. Aveam să aflu mai târziu că Grigore Ilisei căzuse „victima” acerbei vigilenţe „politruce” a acelor timpuri de tristă amintire. Probabil, pe o aceeaşi uzitată vină a „originii” sale. A părăsit astfel „postul de la radio” pe care l-a înlocuit destul de repede cu cel de „redactor de rubrică” la revista „Convorbiri literare”, unde s-a ocupat în bună măsură de „paginile de proză, publicistică şi arte, cât şi de Almanahul revistei”, după cum au menţionat biografii. Editează în acea perioadă la Editura Eminescu romanele: Ceasul oprit , Masa de biliard şi Octavia, dar se impune şi ca publicist prin interviul „Cu George Lesnea prin veac”, reportaje „Privelişti moldave” şi impresii de călătorie „Peisaje”.
Când credeam că firul obişnuitelor noastre întâlniri s-a rupt de-a binelea, iată, norocul mi-a ieşit în cale, în 1988, când băiatul meu a devenit elev al recentului Liceu de Informatică „Grigore Moisil”, acolo unde, la limba franceză, profesa cu excelenţă Ecaterina Ilisei, nimeni alta decât soţia scriitorului Grigore Ilisei, fiindu-i şi diriginta clasei. Cunoscând-o, am putut reînnoda firul vechii legături cu Grigore Ilisei, cu care am început a „tăifăsui” mai des şi mai mult, destăinuindu-ne fiecare „crâmpeie de amintiri” : el, fălticinean, cu obârşia Mălinilor lui Labiş, eu, cu ascendentul unui an şi jumătate, lespezean de la malul Siretului din apropierea Paşcanilor lui Sadoveanu. Şi câte nu erau mereu de povestit, amândoi provenind la naştere din acelaşi judeţ Baia…
Schimbarea „regimului” de după ´89 a adus în viaţa fiecăruia dintre noi lumina „descătuşării”. Chiar dacă profesoară de franceză, doamna Ecaterina Ilisei a fost aleasă în 1990 director al Liceului de Informatică „Grigore Moisil” şi după cum spun „sursele”, dar şi percepţia mea făţişă: domnia sa „ a reuşit în cei nouă ani de mandat să consolideze poziţia liceului între cele ieşene, să coaguleze energiile profesorilor şi a elevilor spre obiective constructive.” La fel, Grigore Ilisei a redeschis, „împreună cu foştii colegi radiofonişti”, chiar din 22 decembrie 1989, Studioul Teritorial Radio Iaşi, desfiinţat în 1985 şi, mai apoi, fiind ales de către colectivul redacţional, în 1990, director al Studioului Teritorial de Radio şi Televiziune Iaşi, „a contribuit la refacerea din temelii a instituţiei suprimate de defuncta stăpânire şi a promovat o direcţie editorială concordantă cu standardele presei libere”, cum s-a şi menţionat. Soţia mea, Simona Ana Caba, fosta mea colegă de an şi de grupă la Facultatea de Electrotehnică Iaşi, devenită de multă vreme şef de lucrări dr.ing. în cadrul Catedrei de Acţionări Electrice, a putut atunci lesne promova la postul de conferenţiar dr.ing. al cărui dosar fusese demult depus, iar eu am putut continua o aceeaşi „politică a luminii ieşene”, asigurându-i, ca director de dezvoltare, pe măsura cerinţelor, continuitatea şi siguranţa funcţionării acesteia în alimentarea cu energie electrică a tuturor categoriilor de consumatori.
Şi câte nu erau de făcut atunci, în noua „viziune”, în toate structurile societăţii, din plin evidenţiate de radio, televiziune, presa scrisă, cu aportul nemijlocit al acelor „eroi anonimi, străjeri ai electricităţii”. În 1991, Grigore Ilisei a creat TVR Iaşi, al cărui director devine în 1994. consacrându-se, din 1997, în exclusivitate ca realizator de emisiuni televizate, pe care o va încheia în 2008, rămânând colaborator al televiziunii ieşeane şi a celei naţionale. Apreciindu-i-se reputaţia scriitoricească, în 2001 a fost ales secretar al Filialei Iaşi a Uniunii Scriitorilor, funcţie pe care o deţine până în 2004. când, prin detaşare meritorie, „timp de 14 luni este numit ataşat cultural al României în Tunisia”, unde a contribuit la întărirea relaţiilor bilaterale dintre cele două ţări.
Dar, pe lângă laborioasa şi tumultoasa activitate profesională de zi cu zi, Grigore Ilisei, neobosit, continuă să scrie, realizând prin interviuri adevărate „Portrete în timp”, editează primul roman, „Pasaj cu raţe sălbatice”, al proiectatei sale trilogii „Palimspeste regăsite”, în care cercetează şi descoperă într-o adevărată lumină viaţa şi opera remarcabilului pictor ieşean, Călin Alupi, trecut de curând la cele veşnice. Am avut fericirea autografului autorului, ca semn al preţuirii şi prieteniei noastre. De altfel, atracţia lui Grigore Ilisei pentru artele frumoase, îndeosebi pentru pictura românească, s-a făcut treptat din ce în ce mai vizibilă în viaţa culturală ieşeană. Îl puteai întâlni deseori, împreună cu doamna sa, la numeroasele vernisaje ale galeriilor de artă, fie ca prezentator, moderator şi/sau simplu privitor. Îi citeai pe faţă satisfacţia încercată la vederea unei picturi reuşite, prin talent şi tuşa ei cromatică ieşită de sub penelul unui adevărat maestru. Dar privea cu oarece îngăduinţă acceptabilă acele lucrări picturale ale „novicilor în artă”, care îndemnau spre o înţelegere promiţătoare. Spun toate astea după ce, având un acelaşi „microb” al picturii, inoculat încă din anii liceeni, m-am obişnuit să-i „spionez” interesat părerile unui consacrat „colecţionar de artă”, care a devenit cu timpul Grigore Ilisei. Atras de creaţiile memorabile ale pictoriilor ieşeni, celor mai mulţi dintre ei le dedică îngrijite albume de artă, trecute prin propriul său „filtru” de admirator. Începutul l-a constituit pictoriţa de har, Iulia Hălăucescu, căreia i-a consacrat o reuşită „ încercare de efigie” în albumul destinat. Şi au urmat la rând, altele şi altele la fel de bine realizate grafic, dedicate maeştrilor: Victor Mihailescu Craiu, Eugen Ştefan Bouşcă, Iftimie şi Bogdan Bârleanu, Valeriu Gonceariuc, Adrian Podoleanu. Pun alături şi deosebitul album „O colecţie a afinităţilor elective” care ilustrează selectiv colecţia de artă a familiei Ecaterina şi Grigore Ilisei, Ed.Dana Art, 2013, lansat la Muzeul Unirii. În 2021, acesta va fi relansat într-o nouă ediţie revăzută şi adăugită, fiind dedicat memoriei doamnei Ecaterina Ilisei, „îngerul păzitor al scrierilor noastre de mai bine de jumătate de veac”, după cum s-a confesat Grigore Ilisei, la sfâşietoarea trecere în Veşnicia Luminată a Cerurilor a iubitei sale soţii, cu un an înainte, la 20 septembrie 2020, „în semn de neţărmurită iubire şi dăinuitoare amintire”.
Pe toate acestea, unele cu autograful autorului, le-am adăugat, cu aceeaşi satisfacţie a pasiunii, celor peste 100 de volume de artă ale Editurii Meridiane, consacrate iluştrilor maeştri ai picturii universale, adunate de-a lungul timpului.
Recent, ca un înţelept „trăitor de Iaşi”, scriitorul Grigore Ilisei, considerat în lumea duhovniceasă un adevărat „apostol al culturii româneşti”, a înfrumuseţat printr-o „danie de suflet ales” spaţiul cultural special amenajat al Mănăstirii Frumoasa, menit să-i veşnicească valoroasa colecţie picturală a strădaniei de o viaţă a familiei sale, făcând-o astfel vizibilă amatorilor de artă de pretutindeni, care vor trece să se închine acolo.
Să recunoaştem: un gest de aleasă simţire sufletească şi pentru oraşul – cetate a „spiritului ieşean” inconfundabil în tot spaţiul românesc.
Din 2008, când prestigioasa Galerie de Artă „DANA”, prima galerie privată ieşeană aparţinătoare distinsului meu prieten, inginer Mihai Pascal, şi-a inaugurat noul sediu de pe strada Prof. Cujbă, plăcutele mele întâlniri cu familia Ilisei s-au tot multiplicat ca număr şi diversitate a discuţiilor noastre despre literatură şi artă, în urma cărora m-am „molipsit” să încep să „comentez” în felul meu câteva dintre expoziţiile de pe simezele galeriei. Şi cum „încercarea moarte n-are”, unele dintre aceste „cronici” mi-au fost preluate în presă.
La Galeria „DANA” Grigore Ilisei îşi va căpăta un loc şi un rol privilegiat, acela de a fi invitatul de onoare al numeroaselor manifestări expoziţionale de marcă, între care, retrospectivele: Dan Hatmanu, Liviu Suhar, Traian Mocanu, pe care le-a prezentat, spre satisfacţia auditoriului avizat, în modul său competentl, cel al istoricului de artă.
N-a fost deloc de mirare că aniversarea de 75 de ani ai lui Grigore Ilisei, din noiembrie 2018, a fost găzduită şi organizată de Galeria DANA. Aici, în atmosfera selectă a invitaţilor săi, notabilităţi de seamă ale „dulcelui Târg”, între care s-a remarcat şi onoranta prezenţă a Margaretei Labiş, nimeni alta decât sora impetosului „ied” al poeziei româneşti, Nicolae Labiş, venită special de la Ploieşti, la acestă aniversare de har ieşean, toate „alocuţiunile” aniversareale breslaşilor colegi scriitori şi/sau artişti au reliefat cum nu se poate mai bine, în cuvinte calde , pline de miez şi culoare, trăsăturile definitorii ale puternicei personalităţi a condeierului şi omului Grigore Ilisei, ale cărui contribuţii la susţinerea statornicului demers cultural al Iaşului legendar sunt indubitabile. Drept mărturii de netăgăduit ale acestora sunt Premiile de: proză, cea mai frumoasă carte, Fălticeni – mon amour, publicistică, Vasile Pogor, cu care a fost onorat de-a lungul carierei sale de către Uniunea Scriitorilor, revista Atheneu, Salonul de Carte Românească Iaşi, Filiala Iaşi a USR, Primăria Iaşi şi, de asemenea, Distincţiile ce i-au fost acordate: Ordinul Meritul Cultural (1979), Ordinul Naţional pentru Merit, în grad de Cavaler (2002), Ordinul Ziariştilor, clasa I, Diploma de Onoare a UZPR, Crucea Patriarhală, acordată de Patriarhul Teoctist (2003), Cetăţean de Onoare al Municipiului Iaşi (2003), al Municipiului Fălticeni (2003), al comunelor Rădăşeni (2003) şi comunei Preuteşti (2018), jud. Suceava, Crucea Moldavă a MMB (2018), Ordinul Naţional pentru Merit, în grad de Ofiţer (2019), Ordinul „Mitropolit Iacov Putneanu” al Arhiescopiei Sucevei şi Rădăuţilor (2021). Şi câte n-ar mai fi de adăugat…
Întâmplător sau nu, aşternând aceste rânduri despre prietenul de „o viaţă ieşeană”, Grigore Ilisei, mi-a căzut sub priviri o fotografie făcută la Muzeul Unirii, la lansarea volumului său, „Oleacă de taifas”, atunci când, primind acceptul binevoitor al doamnei Ecaterina, în spre sfârşitul manifestării, am recitat capodopera labişiană „Moartea căprioarei”, de fiorul căreia m-am copleşit de la prima ei lectură din anii liceeni şi acolo mi s-a cuibărit pentru totdeauna , făcându-mi o „datorie de suflet” s-o recit în gând sau de aievea, ori de câte ori inima-mi simţitoare îmi dă „ghes”, aşa cum s-a întâmplat şi atunci, amintindu-mi că autorul prieten este şi el legat nemijlocit de acele mirifice locuri natale ale „puiului de cerb”. Fotografia surprinde „instantaneul” finalului înfiorat al poeziei:
Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc şi-aş vrea…
Tu, iartă-mă fecioară – tu căprioara mea!
Mi-i somn. Ce-nalt e focul! Şi codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeşte tata? Mănâc şi plâng. Mănânc!
Aveam să constat satisfăcut că „surpriza” recitării a fost bine primită, atât de Grigore, care mi-a mulţumit cu blândeţe, cât şi de întreg auditoriul prezent la lansare, bun motiv de a mai „recidiva” şi la alte lansări „grigoriene”.
Pe bună dreptate, mai târziu, un exeget de-al său avea să-şi discearnă părerea sa conclusivă: „Nicolae Labiş datorează mult lui Grigore Ilisei.” Şi câtă dreptate au spusele sale, viv-a-vis de demersurile susţinute de Grigore Ilisei după ´90 pentru ieşirea din „conul de umbră” aruncat răuvoitor peste „buzduganul” liricii româneşti.
Ce-ar mai fi de spus la momentul aniversar Grigore Ilisei – 80 ?
Fie ca sfânta pronie dumnezeiască, prin Harul ei, să te ocrotească, dragule prieten Grig, dându-ţi pe mai departe vieţuirea şi puterea creatoare ale proiectatelor tale scrieri, adăugându-le, ca om de spirit, tezaurului cultural al Iaşului şi a întregii Românii.
Iar la momentul intrării tale în rândul seniorilor „octogenari” ai scrisului autohton promit să-ţi recit, cu dedicaţie …rondelul aniversar 80”.
Mihai Caba
