Paralelă între ieri și azi
Sărbătorim în primăvara aceasta 205 de ani de la nașterea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, întemeietorul primului stat român modern.
Unele documente menționează data nașterii lui ca fiind 20 martie 1829, iar alte documente data de 1 aprilie 1820. Oricum, s-a născut într-o zi de primăvară și ar fi putut fi o banală primăvară din secolul XIX. Dar prin contribuția lui Alexandru Ioan Cuza și a colaboratorilor săi, tot secolul XIX s-a transformat într-o primăvară a neamului românesc. Atunci s-a născut România de azi.
Alexandru Ioan Cuza a văzut lumina zilei la Bârlad. Era fiul ispravnicului Ioan Cuza și a Sultanei, membră a unei familii cu origini greco-italiene. A învățat carte mai întâi la Iași, fiind coleg cu Mihail Kogălniceanu și Vasile Alecsandri, viitorii lui prieteni și colaboratori. Perfect francofon, a continuat studiile la Paris și apoi din nou la Iași la Academia Mihăileană. A primit o educație europeană, iar la Paris a cunoscut tineri cu idei revoluționare, ceea ce l-a determinat să participe în 1848 la mișcări revoluționare înăbușite rapid de autorități în Moldova. După un exil de un an în străinătate, se întoarce în țară și ocupă diverse funcții în domeniul juridic și în armată, ajungând în cele din urmă la gradul de colonel.
Am comemorat anul acesta 166 de ani de la unirea celor două principate românești: Moldova și Țara Românească, unire care a avut loc sub sceptrul domnitorului Alexandru Ioan Cuza al cărui chip a devenit un simbol al unirii.
Dar în realitate, unirea nu a fost opera unui singur om, ci a fost o operă colectivă, o realizare obținută după lupte crâncene între diferite partide, negocieri dificile, compromisuri și acțiuni diplomatice pe lângă marile puteri.
Cred că e bine să reamintim câteva momente din această perioadă învolburată când Europa era împărțită între tabere cu interese contradictorii.
Principatele române fuseseră timp de secole vasale Imperiului Otoman. Dar în secolul XIX, Rusia dorea să-și extindă dominația spre Balcani sub stindardul panslavismului. În 1812 reușise să transforme Moldova dintre Prut si Nistru într-o gubernie rusească și era pe cale să transforme și țările române în protectorate rusești (vasale turcilor, doar formal).
Un context favorabil pentru români s-a ivit după războiul Crimeii (1853-1856), război pe care Rusia l-a pierdut în favoarea marilor puteri europene și a Turciei.
Românii au dus o activitate diplomatică intensa trimițând memorii peste memorii mai-marilor lumii de atunci. Iată ca exemplu un memoriu (trimis de către Cezar Bolliac, Ion C. Brătianu și alții) care stipula dorințele românilor de atunci :
- crearea unui stat unitar puternic la Dunărea de Jos, prin unirea celor două principate (stat care să constituie o barieră inexpugnabilă între Rusia și Imperiul Otoman);
- reorganizarea principatelor printr-o “constituție europeană” și abolirea protectoratului Rusiei țariste;
- restabilirea unei Românii independente pe Dunăre, drept barieră în calea expansionismului țarist.
- solicitarea expresă a sprijinului Franței în vede realizării celor două aspirații naționale fundamentale ale românilor : unirea şi independența.
(sursa https://historia.ro/sectiune/general/un-prieten-si-un-aliat-constant-al-romanilor-573133.html).
După multe ezitări, marile puteri au acordat românilor dreptul de a organiza consultări ad-hoc (adică un fel de referendum) cu privire la unire. În Tara Românească votul a fost favorabil unirii. Dar în Moldova, în urma intrigilor turcilor, alegerile au fost controversate. Rezultatul votului a fost negativ unirii deoarece caimacamul Nicolae Vogoride (care spera să obțină domnia Moldovei) a falsificat alegerile, urmând instrucțiunile primite prin scrisori de la emisari turci. Descoperirea acestor scrisori (care dovedeau că Vogoride a acționat din umbră contra intereselor țării) a declanșat dezaprobarea generală a românilor și a puterilor europene. După un scandal internațional, s-au organizat un nou referendum în 1857 și de astă dată, și în Moldova, rezultatul a fost favorabil unirii.
Apoi au urmat alegeri pentru desemnarea domnitorilor în cele două principate. Rușii unelteau pentru alegerea în Moldova a lui Grigore M. Sturdza (fiul fostului domnitor Mihail Sturdza) și agent al Rusiei. Separatiștilor le era teamă că suveranitatea Moldovei se va dizolva prin unirea cu Valahia. Nu-și dădeau seama că dimpotrivă, tocmai susținerea unui candidat pro-rus reprezenta cel mai mare pericol pentru suveranitatea Moldovei.
Unioniștii (printre care Mihail Kogălniceanu și Anastasie Panu) au înțeles că Sturdza însemna un „cal troian” al rușilor introdus în principatele dunărene și au dejucat acest complot. Lăsând la o parte interesele și ambițiile personale, unioniștii au propus ca domnitor pe Alexandru Ioan Cuza.
Dar unirea acceptată de marile puteri fusese relativ formală; principatele aveau guverne separate și doar unele instituții comune. Geniul unioniștilor a constat în alegerea aceluiași domnitor, Cuza, în ambele țări române, fapt care a condus la o unire adevărată cu un singur guvern (a lui Barbu Catargiu) și a pus piatra de temelie pentru crearea statului român unitar visat de secole de poporul român. Cuza a fost o bună alegere, fiindcă el a reușit să se facă respectat și să obțină recunoașterea internațională a noului stat.
„Mica unire” a fost de fapt o foarte mare realizare pentru români. Epoca tulbure, cu furtuni și vijelii ucigătoare de la mijlocul secolului XIX s-a transformat într-o primăvară a neamului românesc. .
Merită să ne amintim mereu de acest mare eveniment și românii din Paris l-au sărbătorit anul acesta lângă Turnul Eiffel, pe Promenada Reine Marie A fost o frumoasă inițiativă a asociației românești “Unirea face puterea” care a evidențiat faptul că formarea României s-a făcut cu sprijinului puterilor occidentale : https://www.youtube.com/watch?v=h7RrbFmicBE
Într-adevăr, recunoașterea internațională a noului stat a fost făcută în special cu ajutorul Franței.
Napoleon al III-lea care domnea în Franța s-a dovedit a fi un prieten al românilor susținându-i cu determinare.
Dar dacă istoria română pune în evidență meritele unioniștilor la făurirea unirii, uită să amintească numele unei femei care a contribuit din plin la această reușită. Scriitorul Vasile Ghica o face cunoscută în cartea sa „Cocuța Conachi”. Iar zilele acestea sărbătorim și ziua de naștere a acestei mare românce (însă din păcate, nici un articol nu menționează această aniversare).
Ecaterina (Cocuța) Conachi s-a născut pe 2 aprilie 1829, fiind fiica poetului Costache Conachi. Când avea 17 ani, tatăl ei a căsătorit-o cu Nicolae Vogoride, acel slujbaș al otomanilor (care a uneltit contra unirii). Deși a avut patru copii cu soțul ei, Cocuța care fusese educată în spirit patriotic românesc, a intervenit contra lui pentru a-i ajuta pe unioniști (printre liderii cărora se afla și Costache Negri, fratele ei vitreg). Ea a fost persoana care a sustras scrisorile compromițătoare din seiful soțului și le-a făcut publice, fapt care a condus la anularea alegerilor falsificate și apoi la „mica unire” care a constituit premisa pentru marea unire a românilor de mai târziu.
Românii au fost la un pas de eșec și, fără intervenția ei curajoasă, ar fi putut rămâne împrăștiați prin diferite țări, cum sunt kurzii încă și astăzi (împărțiți și prigoniți în mai multe state limitrofe).
Cocuța a fost o femeie cu un destin extraordinar, cu un caracter aparte, cu o determinare excepțională și o viață ieșită din comun. După ce s-a separat de Vogoride, ea și-a refăcut viață în Italia, căsătorindu-se cu prințul Emanuele Ruspoli de Poggio-Suasa, primarul Romei (cu care a avut încă 5 copii) și s-a implicat de altminteri și în lupta pentru unificarea Italiei.
Ecaterina Conachi a fost un meteor care a schimbat destinul poporului român, dar s-a stins repede, fiindcă a murit de malarie la 41 de ani în 22 februarie 1870.
Savantul N. Iorga consideră pe fiica lui Conachi ca fiind „una din cele mai frumoase icoane de vrednică româncă pe care avut-o istoria țării” și o așează printre marii făuritori de istorie românească.
Câțiva ani mai târziu avea să moara și domnitorul Alexandru Ioan Cuza pe 15 mai 1873 la Heidelberg.
Acești precursori ai României de azi au murit, dar semințele pe care ei le-au semănat în acea vreme au dat roade apoi în cultura românească și mai târziu în întregirea țării tuturor românilor.
Putem de altfel să amintim si o altă aniversare din luna martie. Pe 27 martie 1918, Basarabia a fost prima provincie, care se întorcea la România-mamă după mai mult de 100 de ani de surghiun ruso-țarist. Românii de la Paris au sărbătorit acest eveniment cu îndemnul „Să fim mereu uniți și să nu ne mai lăsăm niciodată dezbinați de cei care vor să-și refacă imperiile !”
Istorisind faptele care s-au întâmplat cu mulți ani în urmă putem observa o analogie cu evenimentele actuale. În secolul XIX marile puteri încercau să modeleze soarta popoarelor după propriile interese. Oare acum e altfel ?
Nu ! Străinii privesc cu jind spre meleagurile românești, iar situarea geopolitică a României este tot la limita dintre imperii. Din păcate, Basarabia a fost din nou separată de țară și Rusia veghează râvnind din nou la toată România.
Totuși, sarcina politicienilor de azi e mai ușoară decât cea a înaintașilor noștri, căci acum românii au o țară recunoscută pe plan internațional. Însă, din păcate, politicienii noștri de acum nu sunt la înălțimea predecesorilor lor.
Unii sunt precum separatiștii din secolul XIX în slujba intereselor Rusiei. Alții se preocupă doar de interesele lor personale și sunt capabili să vândă bogățiile țării pentru un pumn de arginți.
În anul 1990, a fost un context favorabil care ar fi putut permite revenirea la vatră a Moldovei de peste Prut. Dar România nu a știut să profite de acest moment; nu a avut atunci conducători capabili să realizeze acest vis, nu au fost în stare să aleagă un președinte unic care să reprezinte pe românii de pe ambele maluri ale Prutului.
De fapt, politicienii noștri nu s-au dovedit a fi la înălțime din nici un punct de vedere.
Uniunea Europeană a fost o șansă pentru România care a primit diverse avantaje, printre care 56 de miliarde de euro. Cum au fost folosiți acești bani ? Cât s-a furat ?
Bineînțeles că trebuie puse întrebări și responsabilii trebuie trași la răspundere. Într-o democrație e permis să critici și să ai opinii divergente de cele oficiale.
Dar nemulțumirea legitimă a poporului român pentru proasta gestiune a țării în stil fanariot și slăbiciunile democrațiilor par a fi exploatate cu dibăcie în sensul destabilizării țării.
Oare nu e vorba de manipulări externe care încearcă să ne întoarcă spre un trecut odios ?
Oare unele asociații anti-europene nu sunt dirijate din umbră de agenți favorabili rușilor ? Chiar dacă România nu a fost atacată cu armele, pare a fi fost atacată din interior, așa cum e atacat un măr pe care-l mănâncă viermii. Asta s-ar putea numi un război hibrid ! Căci, totuși cine profită de pe urma unei activități care se bazează în principal pe critica anti-occidentală?
Sunt unii care spun că „războiul ucrainenilor nu e treaba noastră”, că ucrainenii s-au purtat și ei rău cu românii și că profită de teritoriile românești pe care le-au primit cadou de la ruși, etc.
Da ! Așa este. Dar nu avem acum putere să reparăm injustițiile vechi. Dimpotrivă, există riscul să suferim și alte injustiții ! Și putem dăuna și luptei moldovenilor care încearcă să scape din încleștarea ursului din est !
Românii cunosc odioasele crime ale comunismului adus de ruși în România, dar unii zic că rușii s-au schimbat : „nu mai sunt aceeași”.
Nu mai sunt rușii agresivi ? Dar Georgia ? Dar Ucraina ? Care țară o fi următoarea pe lista lor ?
Privind în urmă, putem vedea că bolșevicii au continuat politica imperialistă țaristă. Putin continuă pe aceeași linie : vrea sa restabilească imperiul țaristo – comunist.
Apoi nu o mai fi existând teroare si gulaguri în Rusia ? Dar Navalnîi ?
Și de fapt, în Rusia de acum sunt reabilitați staliniștii. Deunăzi ofițerii lui Putini s-au fotografiat în față statuii lui Felix Dzerjinski, fondatorul KGB-ului (criminala poliție secretă sovietică),
Dar în mod paradoxal, în România se uită toate aceste fapte. Se uită și proverbul „ Lupu-și schimbă părul, dar năravul, ba !”.
Sunt uitate de asemenea și spusele lui Eminescu despre „natura cuceritoare” a rușilor.
Sunt ignorate și povețele savantului A.D. Xenopol care spunea : „O alianță cu rușii în orice împrejurare, o încredere în cuvântul sau semnătura lor, va fi totdeauna o nebunie scump plătită“.
Se neglijează și faptul că totuși nivelul de trai în România a crescut (față de trecutul comunist, cum de altfel și față de țările de la est de noi, precum Rusia), și asta, în ciuda furturilor comise de politicieni.
Propaganda persistentă și foarte abilă (difuzată de agenți ruși și vehiculata de unii „idioți utili”) pare a cuceri pe mulți români. Sunt unii care vor să împartă poporului bogățiile țării în detrimentul statului. Dar o asemenea încercare a fost propusă și cu alte ocazii, de exemplu în 1917 ! Dar de la vorbă până la realizare este o distanță imposibil de parcurs.
Unii așteaptă venirea unui Mesia. Cum s-a așteptat și în 1917 !
Au fost văzuți ca salvatori: și Lenin, și Mao Tse Tung, și Fidel Castro, și Pol Pot, etc….
Urmarea o cunoaștem : teroare și regimuri criminale !
În momentul de față, situația internațională este extrem de tensionată.
Rusia încearcă să spargă Uniunea Europeană. Încearcă de asemenea să-și bage un „cal troian” în România.
De altfel, un nou tratat cum a fost cel de la Ialta se profilează la orizont. Trump pare să se înțeleagă cu Putin pentru o împărțire a lumii, precum au mai făcut-o înaintașii lor în 1945. Nu o fi fiind clar românilor în ce zonă de influență ar cădea România după împărțire ?
Suntem așa naivi ca să ne imaginăm că distrugând vechiul „sistem”, noii aleși ai lumii vor aduce bunăstarea și o pace justă ? S-a mai sperat asta de nenumărate ori în istorie. Dar totul s-a rezumat la zicala : „Scoală-te tu, ca să mă așez eu în loc !” Miliardarii vechi care erau la putere sunt înlocuiți cu alții noi.
Scriitorul Alexandru Calinescu (profesor la Universitatea din Iasi) a scris o carte a cărui titlu rezumă foarte bine situația actuală : „Lumea a luat-o razna”.
La ce ne putem aștepta azi ?
Spun unii că n-are de ce să ne fie frică, fiindcă rușii sunt slabi și nu vor ataca (că deja au probleme în Ucraina). Totuși țările nordice nu gândesc așa. Lor le e teamă și probabil sunt bine informate.
De altfel, Rusia are timp la dispoziție. În câțiva ani, își va reface forțele, mai ales după ce va fi digerat Ucraina. Și va avea chef să-si ia și un desert cu Moldova de peste Prut.
Dar s-ar putea ca rușii să dorească extinderea acestei Moldove (odată cucerite) mai spre vest până la Carpați.
Pe de altă parte, Victor Orban își așteaptă recompensa pentru fidelele servicii aduse Moscovei. Și nu stă degeaba, mai ales că a fost invitat și la investitura lui Trump. Se aud deja unele voci din Transilvania care cer independență.
Ce ar mai rămâne din România noastră ? Ce am putea face ? Să ne plângem lui Trump și să-i cerem ajutorul ? Dar Europa nu este prioritatea lui Trump. De altfel nu e sigur că Trump știe unde se găsește România, d-apoi Moldova sau Transilvania !
Singura noastră șansă este Uniunea Europeană și NATO, în speranța că asta ne poate salva..
Dar ce fac cei ce-și zic pro-europenii români ?
Se ceartă. Chiar dacă pericolul e vizibil la ușa noastră, casta politicienilor e prea putredă ca să-l vadă, căci e prea preocupată de interesele personale.
Cocuța Conachi a fost o adevărata patrioată care a făcut o bună alegere pentru viitorul României. A făcut un gest eroic : între familie și țară, ea a ales țara, sacrificându-și familia.
În vremurile noastre, ar fi cineva capabil să facă un asemenea gest ? Ar fi cineva capabil să renunțe la avantajele personale în speranța unui viitor mai bun pentru țară ?
„Mica unire” e un exemplu remarcabil de diplomație și strategie politică pe care ar trebui să-l avem mereu în față. Unioniștii din 1859 au lăsat deoparte ambițiile și interesele personale și împreună s-au înțeles să găsească un om onest care să-i reprezinte.
Partidele pro-europene de acum nu știu să se unească, sunt incapabile să se organizeze, incapabile să ofere o alternativă credibilă în fața campaniei pro-ruse. Oare chiar nu s-ar putea găsi un om integru, nepătat, care să conducă România pe un drum corect ?
Dar politicienii noștri se pierd în lupte fratricide, precum bizantinii care făceau polemici cu privire la sexul îngerilor când turcii erau la porțile cetății.
Dușmanul e acum la poarta noastră. Poate ar fi totuși bine să nu i-o deschidem larg.
Exista totuși intelectuali care reușesc să discearnă raze de speranță în ceața politicii românești. Mă gândesc la Ana Blandiana la care am remarcat întotdeauna o viziune clară si corectă și un drum urmat cu onestitate si fără concesii. Voi urma îndemnul ei.
Și voi încerca să fiu optimistă. Să sperăm că binele va triumfa !
Dar cum spunea Nicolae Dabija : „Doamne, dă-ne capacitatea de a distinge binele de răul camuflat !”.
S. Lazăr
Martie 2025
