Românismul poetului unionist Cezar Bolliac
Pe răbojul timpului ce se scurge implacabil şi irepetabil în nesfârşirea veacurilor, iată, la 23 martie 2023, se marchează cu litere de-o şchioapă luminosul moment aniversar: Cezar Bolliac sau Cesar Bolliac – 210 ani de la naşterea sa – fiind vorba despre cel pe care istoriografia românească îi recunoaşte meritele de a fi fost un poet liric protestatar şi unionist, aflat între fruntaşii Revoluţiei de la 1848 şi aînflăcăraţilor luptătoripentruUnirea Principatelor, un promotor al studiilor arheologice, un abil politician şi un iscusit gazetar român.
În ceea ce priveşte opera literară a lui Cezar Bolliac, înainte de a întreprinde orice alte căutări Cezar Bolliac – Portret de Th.Aman tematice, cei interesaţi în acest demers nu pot să urmeze, ca „punct iniţiatic”, decât cea mai potrivită şi autorizată cale, aceea a aflării părerii aparţinătoare ilustrului istoric şi critic literar George Călinescu, exprimată cu infailibilă soliditate în monumentala sa „Istorie a literaturii române de la origini până în prezent”, Ed. Fundaţiilor Regale, 1941, considerată un adevărat opus magnum, intrat în fondul inestimabil al valorilor clasice. Aici îl vom găsi, desigur, pe poetul Cezar Bolliac, pe care strălucitul autor îl plasează la începutul capitolului „POEZIA MĂRUNTĂ după 1840 – PATRIOŢI şi UNIONIŞTI”, acordându-i „judecăţii de valoare” a operei literare a acestuia nu mai puţin de patru pagini (233 – 236).
Chiar din „startul” incursiunii propuse, G.Călinescu îşi exprimă deplina sa consternare: „o uitare nedreaptă s´a întins asupra lui Cezar Bolliac, (1813 – 1881) personalitate interesantă din toate punctele de vedere. Asupra originii sale plutesc oarecari nori. (…) În afara oricărei îndoieli este dl.Boliac: s´a simţit totdeauna Român şi a luat parte la marile evenimente cu o adeziune totală.”
Remarcându-i lui Cezar Bolliac „românismul”, G.Călinescu va cita edificator: „Omului care cântase patria nu i se cuvine a i se suspecta simţămintele: Fie neam oricât de mare; / Fie Neamţ, Francez, Englez, / Neam mai mândru şi mai tare / Ca Românul eu nu crez. / Neamu´n care naşte orcine, / Pe acela va iubi! / Eşti Român, voi fi cu tine; / Că-s Român, şi´n veci voi fi!”
Înflăcărat om al timpului său adânc frământat, Cezar Bolliac „se aprinde pentru oricine suferă dispreţul şi apăsarea, cu gesturi poate cam prea exagerate, depăşind justa viziune a lucrurilor.” Poezia poetului revoltat de nedreptăţile sociale ale unei societăţi aflată într-o vizibilă discrepanţă a realităţilor vremii sale este virulentă. Prin ea, poetul deplânge acuzator „pe văduva săracă suferind foamea cu copiii ei în vreme ce bogatul petrece la contradanţ în balurile de carnaval, pe cerşetorul dus la groapă, pe robul ţigan, pe muncitor, pe salahor, pe clăcaş, pe osânditorul la ocnă”.
Ca poet pre-eminescian, aplecat peste filele îngălbenite ale istoriei neamului românesc, va da la iveală, „înaintea lui Eminescu,<invaziile> care s-au abătut asupra ţării: Pulberea se-ardică´n soare / Despre Prut în nor sinistru, / Cu holera pe picioare / Vin Muscalii dela Nistru. / Turcul Dunărea´mpresoară, / Bălţile abia´l încap, / Nemţimea pe munţi coboară / Ca lăcustele pe cap.”
Pe lângă spiritul său protestatar atât de vehement etalat în poezia sa, Cezar Bolliac se dovedeşte a fi şi un poet sensibil la frumuseţile naturii care-l înconjoară, redate liric printr-o „amplitudine grandioasă a viziunii”, dar şi prin „efluvii verbale şi interogaţii de o inexplicabilă graţie”, cum ar fi: „Şi ce-ar fi poezia / Când n´ar fi frumuseţea ?! / Ce-ar fi un muritor / Când n´ar simţi amor; / Ce-ar fi şi veselia / Când n´ar fi tinereţea ?!”
În fine, George Călinescu, parcurgându-i şi imensa producţie jurnalistică, va conchide cu un acelaşi indubitabil verdic critic: „Ca gazetar, Bolliac aduce idei, nu profunde însă limpezi, informaţie, decenţă şi când trebuie o excelentă artă de gravor istoric. Dovadă este descrierea Bucureştilor în <Mozaicul social>.”
Mult mai târziu, în Addenda la grandioasa sa Istorie, George Călinescu va reveni la Cezar Bolliac, ţintindu-i însemnările călătoriilor sale arheologice întreprinse de poet şi sărindu-i acestuia în ajutor la articolul ironic al lui Odobescu: „Fumurile arheologice scornite din lulele preistorice”, la care va riposta fără echivoc: „Cu toate acestea (lăsând la o parte plimbarea pe la mănăstiri din 1842), Bolliac are merite şi afară de asta ştie să vadă.(…) Din aceste explorări, Bolliac, preşedinte al comitetului arheologic, îşi agonisise o colecţie valoroasă, de mare însemnătate” (pag. 993).
Cunoscându-i opera poetică încă de la 1870, însuşi Mihai Eminescu, în Epigonii, îl aşează pe Cezar Bolliac la loc de cinste: „Bolliac cânta iobagul ş-a lui lanţuri de aramă”.
Stârnind, probabil, curiozitatea cititorilor interesaţi de personalitatea celui ce a fost Cezar Bolliac, se cuvine pe mai departe întregirea acesteia printr-o parcurgere a tumultoasei sale biografii, fie ea şi succintă, extrasă cu luare aminte din notele şi exegezele numeroşilor săi biografi.
Astfel, la 23 martie 1813 s-a născut în Bucureşti Cezar Bolliac, fruct al căsătoriei medicului Anton Bogliako (Bogliaco sau Poleac), de origine italiană, cu Zinca Kalamogdartis, de origine greacă. După naşterea fiului său, în scurt timp tatăl îşi părăseşte familia, reîntorcându-se la Florenţa, iar mama se recăsătoreşte cu stolnicul Petrache Peretz, „în casa căruia va creşte şi va fi educat micul Cezar”, după cum spun „sursele”. La vremea învăţăturii, în 1821, primeşte acasă primele lecţii de la dascălul grec Neofit Duca, „căpătând de la el noţiuni de istorie şi literatură clasică”. Urmează apoi cursurile Colegiului „Sf. Sava”din Bucureşti, „având norocul ca unul ditre profesori să-i fie Ion Heliade Rădulescu, care-l va impulsiona spre studiul limbilor şi literaturii moderne”. Fără a le termina, în 1830, la cei 17 ani împliniţi, Cezar Bolliac intră ca iuncăr în nou înfiinţata „miliţie pământească”, prilej de a-i cunoaşte pe viitorii revoluţionari de la 1848, între care: C-tin Telegescu, E.Pleşoian şi Cristian Tell. Discipol al lui Eliad, părăseşte armata „pentru a se dedica literelor”, ale căror studii (după unii biografi) le va face la Paris. Mult mai târziu va mărturisi în memorii: „Am lăsat şcoala pentru armată, am lăsat armata pentru litere, am lăsat literele pentru publicistică.” Cert este că în 1835, urmând îndemnul lui Eliade Rădulescu, Cezar Bolliac devine membru al Societăţii Filarmonice, din care mai făceau parte Iancu Văcărescu, Gr. Alexandrescu, Ion Ghica, titraţi scriitori ai vremii. Se dedă cu totul scrisului şi va debuta la Tipografia lui Eliad cu volumul: „Operele lui Cezar Bolliac. Meditaţii. Proză şi versuri.” Scrie un important articol împotriva robiei, dar cenzura îi respinge publicarea. În anul următor, împreună cu C.Filipescu, scoate revista „Curiosul”, interzisă la al patrulea număr, după cum se afirmă: „din cauza satirelor politice ale lui C.Bolliac”. De altfel, în urma numeroaselor sale eseuri critice, C.Bolliac va fi anchetat şi surghiunit la schitul Poiana Mărului, acuzat de conspiraţiunea din 1840. După eliberare activează în Loja „Frăţia”, continuată, apoi, în 1859, în Loja „Steaua Dunării”.
Din 1845 începe să publice activ în revista braşoveană „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, condusă de Gh.Bariţ, o serie de articole privind emanciparea culturală şi politică a poporului, între care, „Către scriitorii noştri”, un adevărat îndemn pentru angajare civică: “A trecut vremea Petrarcilor, domnilor poeți! Veacu cere înaintare, propaganda ideii cei mari, propaganda șarităței cei adevărate și care ne lipsește cu totul. (…) Formați societăți, declarați, scriți, lăudați, satirați, puneți în lucrare toate restorturile intelectuale și morale, și robia cade, căci e căzută pe jumătate, și domneavoastră veți fi binecuvântați de generațiile viitoare ca niște adevărați apostoli ai misiei cerești, ai frăției și ai libertății”, dar şi „Poezie”, articol în care „pune accent pe misiunea poeziei sociale”.
La 24 octombrie 1846 se căsătoreşte cu Aristiţa, „fiica paharnicului Alexandru şi a Elenei Izvoranu”, primind ca „dar de nuntă”, moşia Glina din Ilfov. În 1847 scoate tot la Tipografia lui Eliad volumul „Poezii nouă”, cu lirică socială şi contemplări din natură.
În anul revoluţiei europene de la 1848, îl aflăm pe Cezar Bolliac „în fruntea revoluţionarilor din Ţara Românească, făcând parte din Comitetul revoluţionar, alături de Bălcescu, Heliade, Ion Ghica, C.A.Rosetti, fraţii Goleşti, participând la toate acţiunile importante”, având misiunea „să ridice tabacii și mărginații și tinerimea din București, să meargă gloată la Palat și să ceară sancționarea Constituțiunii”, după cum menţionează Ion Ghica în „Scrisori”. Victorioasă în prima ei parte, Revoluţia din Muntenia instalează un guvern provizoriu, al cărui secretar va fi Cezar Bolliac, deţinând mai departe postul de vornic al capitalei şi membru în comisia pentru dezrobirea ţiganilor. Susţine, alături de Bălcescu, „înarmarea maselor pentru a se împotrivi oştirii turceşti care intrase în ţară”.
Din nefericire, Revoluţia este înăbuşită, iar Bălcescu, Bolliac, Bolintineanu şi fraţii Goleşti sunt arestaţi şi trimişi cu o corabie în Turcia. Reuşesc, totuşi, să evadeze la Orşova, luând calea exilului. Aflat în trecere pe la Braşov, în martie 1849, scoate ziarul „Expatriatul”, subintitulat „Dreptate, Frăţie”, apărut până în luna iunie, prin care a susţinut împăcarea revoluţionarilor munteni cu cei maghiari. În iunie se întâlneşte la Budapesta cu N.Bălcescu şi împreună încheie o conveţie cu guvernul revoluţionar al lui Kossuth. Cu acest prilej scrie poezia România solidară. Cum în august şi revoluţia maghiară a fost înăbuşită, Bolliac trece Dunărea şi se întâlneşte la Constantinopol cu Ion Ghica. Aici, previzionar, compune poezia Unirea.
În perioada 1850 – 57, Bolliac se stabileşte în Paris, împreună cu majoritatea revoluţionarilor exilaţi, devenind din 1851 „unul dintre cei trei membri ai comitetului Societăţii studenţilor români.” Aici continuă să scrie. Poezia sa „Clăcaşul”, mai mult decât o satiră, este necruţătoare: „Oh! Legaţi pentru vecie / De pământul unde stăm, / Plătim vecinică chirie / Şi pe apa care-o bem. / Nu avem nimic al nostru; / Tot în preajmă e străin! / Venim rupţi din lucrul vostru / Şi dăm peste-al lipsei chin.” Scrie scrisori în ţară, cercetează arhive istorice, astfel că în 1856 publică poeziile: România şi Acvila străbună, iar în 1857 poemul Domnul Tudor. Episoade de la revolution roumaine de 1821 în revista „Buciumul”, pe care o editează, având un pronunţat caracter politic, „din care nu lipseşte literatura”. Tot atunci, luptând pentru Unirea Principatelor, publică două poezii unioniste: Ţara Românească către Moldova şi Răsunet la Hora Unirii de V.Alecsandri, prin care „viersuieşte” pe o aceeaşi idee şi metrică poetică: „Să ne facem ţară mare / Şi unită într-un stat! / Cine-i mare e şi tare; / Cine-i tare-i respectat.”
Pe la jumătatea lui 1857, simţindu-se „dezgheţul” în politica europeană, Bolliac şi revoluţionarii exilaţi primesc permisiunea întoarcerii în ţară, unde „curentul unionist” era tot mai puternic. Cezar Bolliac colaborează intens la revistele unioniste „Seculul” şi „România”, publicând şi un vizionar „program politic”. Este propus candidat de deputat în „Divanul ad-hoc” al Munteniei din partea marilor proprietari electori. Dizertaţia sa este una memorabilă: „(…) Mă voi lupta totdeauna pentru întărirea proprietății, precum mă voi lupta și pentru întărirea familiei, ce s-a slăbit, și pentru întărirea religiei, ce se clatină.” Chiar dacă n-a ajuns deputat, spre finele anului este numit director al „Monitorului Adunării ad-hoc”.
În 1858 întreprinde o călătorie în scopuri arheologice prin judeţele dunărene, fiindu-i interzisă după o lună, bănuit că „aceasta ar avea un scop politic”. Colaborează intens la ziarul Românul şi publică în Naţionalul articolul „Mozaic social”, unul dintre cele mai importante articole ale sale, apreciat şi de G.Călinescu.
După alegerea, la 5 ianuarie 1859, a lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Moldovei, Cezar Bolliac, aprig luptător pentru Unire, aşa cum afirmă mai toţi biografii săi, are ideea genială „a dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor la Iaşi şi Bucureşti”. În acest sens, la „negocierile” dintre unioniştii Moldovei şi cei al Munteniei, Cezar Bolliac îşi susţine cu ardoare ideea şi, astfel, la 24 ianuarie 1859, sub presiunea maselor popularedin Bucureşti, Alexandru Ioan Cuza este ales şi domn al Munteniei, împlinindu-se în acest fel măreţul vis al Unirii Principatelor Române.
În martie 1860, Guvernul României, condus de M.Kogălniceanu, îl numeşte membru al Curţii de Apel bucureştene, post din care va demisiona nu peste mult timp deoarece nu i se confirmase mandatul de deputat.
La 11 aprilie 1860, soţia sa Aristiţa (n.Izvoranu) trece la cele veşnice şi este înmormântată la Cimitirul Bellu. Desnădăjduit, Cezar Bolliac îi înalţă un pios monument fidelei sale soţii şi-i va compune un text memorabil: „Câţi credeţi în amorul conjugal, în pietate fără ipocrizie, în amor de patrie fără afecţiune, binecuvântaţi această fiinţă pură, care a inspirat iubirea, stima şi respectul în câţi au cunoscut-o”.Nu întâmplător primeşte misiunea cercetării monumentelor şi documentelor istorice ale unor mănăstiri, publicând ulterior în Românul un răsunător articol: „Mănăstirile din Ţara Românească”, în care strecoară ideea secularizării averilor mănăstireşti şi tot aici, în 1862, publică studiul: „Monastirile dzise Brâncoveneşti”. Cu banii rezultaţi din vinderea moşiei Glina, la 15 decembrie, ca proprietar şi director, face posibilă reapariţia revistei „Buciumul”, în care, reluând articolele sale „mănăstireşti”, va fi aresatat şi amendat drastic. În consecinţă, „rupe legăturile cu ziarul Românul, cu C.A.Rosetti şi Partidul Liberal”, precum menţionează „sursele”. Gazetar de faimă, susţine cu înfocare reformele domnitorului Cuza, îndeosebi pe cea agrară şi cea a secularizării averilor mănăstireşti şi combate puternic acţiunile „monstruoasei coaliţii”– sintagmă dată în „premieră” de Cezar Bolliac alianţei dintre burghezie şi moşierime – care va conduce la forţata abdicare a lui Cuza.
Din 1864 deţine funcţia de director al Arhivelor Statului şi de membru al Comitetului arheologic. Pe 13 martie 1865 scoate primul număr al gazetei politice şi literare Trompeta Carpaţilor, continuatoare a Buciumului, care va persista până în 1877, când Cezar Bolliac, „devine infirm în urma unei paralizii”.
După „mazilirea” din 1866 a lui Cuza, gazetarul Bolliac, conform exegeţilor săi, luptă din răsputeri pentru „păstrarea neclintită a constituţiei” şi se opune „urcării pe tronul României a princepelui german Carol de Hohenzollern”. Urmare firească, este destituit de la Arhive. Şi, totuşi, în noiembrie 1866, ca deputat al ţăranilor din Colegiul Vlaşca, „intră pentru prima dată în Parlament şi în ciuda deselor schimbări de guvern, va fi reales mereu de aici încolo”.
Se va dedica în continuare studiilor şi cercetărilor arheologice, devenind în 1869 preşedinte al Comitetului arheologic. De asemenea, este numit inspector al muzeelor din România şi ales membru al Societăţii Geografice Române. Capătă şi o largă recunoaştere internaţională, fiind ales membru de onoare la Société de Géographie comparée, Société numismatique et archéoloque de Paris şi Société numismatique de France. Publică volumul „Excursiune arheologică din anul 1869”, întreprinde mai multe călătorii arheologice în ţară şi în străinătate şi organizează un curs de arheologie la locuinţa sa, unde are expuse valoroase „obiecte” descoperite cu prilejul călătoriilor. În iunie 1876, „ne mai fiind Cezar Bolliac la 1870 ales deputat”, se retrage din viaţa politică, dar continuă neobosita activitate arheologică până în 22 ianuarie 1877, când, „surmenajul şi munca istovitoare îi provoacă un serios atac de paralizie, în urma căruia îşi pierde glasul şi este imobilizat într-un fotoliu.” Camera deputaţilor îi acordă un ajutor de 400 lei până la moarte. După patru ani, aflat sub o îngrijire precară, la 25 februarie 1881, Cezar Bolliac se stinge din viaţă, la 68 de ani neîmpliniţi, fiind înmormântat cu onoruri în cavoul familiei de la Bellu.
Se împlinesc de atunci 142 de ani, în trecerea cărora posteritatea lui Cezar Bolliac, poetul protestatar şi unionist, gazetarul militant, politicianul înflăcărat şi arheologul împătimit de istoria neamului românesc, a cunoscut o alternanţă de „umbre” şi „lumini”, după cum i-a fost receptată opera literară plurivalentă funcţie de schimbările „regimului politic” al României. N-a fost de mirare „conul de umbră”, semnalat de G.Călinescu, în 1941, aşternut peste opera şi personalitatea lui Cezar Bolliac, cel care s-a opus din răsputeri instaurării monarhiei. Scoaterea acesteia la „lumină” prezentului s-a datorat noului „regim” instalat în Romănia de după cel de al 2-lea război mondial. Acestuia şi noii literaturi prolet-cultiste cultivate atunci îi veneau „ca o mănuşă” patosul patriotard al lui Cezar Bolliac exprimat în poeziile sale cu tematică socială, precum: Muncitorul, Sila, Ocna, Carnavalul, Clăcaşul. Introdus în manualele şcolare şi reeditat în numeroase antologii de poezie şi mai cu seamă în colecţia „Poeţii noştri”, treptat poetul Cezar Bolliac îşi recupera gloria de odinioară, mai ales că tot de pe atunci, au ieşit la iveală şi „păreri critice” obiective; una dintre acestea aparţinătoare consacratului critic literar Ovidiu Papadima, fost slujbaş al Ed. Fundaţiile Regale, exprimată în 1966, în volumul de 350 pagini, Cezar Bolliac, editat la Ed. Academiei RSR. Un gest onest şi curajos.
Peste un răstimp „umbros”, în 1985, criticul Mircea Scarlat, scoate „luminos” la Ed. Minerva volumul Introducere în opera lui Cezar Bolliac,în care va devoala sentenţios: „Cu timbrul poeziei sale inseparabil de mesianismul social, cu <Trompeta> sa de tribun al naţiunii, cu constituţia sa intelectuală de a fi înaintemergătorul în ale arheologiei, cariera lui Bolliac este un roman de secol XIX românesc”.
După ´89, un alt nemeritat „con de umbră” s-a lăsat iarăşi peste opera străbătută de un profund românism a lui Cezar Bolliac. Şi de data aceasta „punerea în lumină” vine tot din partea Academiei Române şi, neaşteptat, prin chiar „vocea critică” a fostului preşedinte al celui mai înalt for ştiinţific românesc, acad. Eugen Simion. Acesta, conştientizând „că numele poetului este ignorat, azi, cu obstinaţie”, înserează în nr.7 (365) / 2016 al revistei „Caiete critice”, editată de Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, al cărei director era, un amplu eseu intitulat Cezar Bolliac, prin care îşi propune să realizeze profilul istorico–literar a lui Cezar Bolliac. Pornind de la poezia lui deloc „măruntă”(unde a inclus-o G.Călinescu), ce dă „dovada unei mari imaginaţii şi a unei amplitudini lirice excepţionale” şi continuând introspectiv cu celelalte segmente ale operei sale cuprinzătoare: publicistică, epistolară, jurnalistică, politicianistă, tălmăcitoare şi folcloristică, prin documentatul şi arugumentatul său eseu, Eugen Simion reuşeşte să ne redea un adevărat act restituţio a lui Cezar Bolliac şi a întregii sale opere.
Cu românismul său nepieritor, cu numele său aşezat întru cinste pe frontispiciile unor şcoli şi în denumirile unor străzi din România, posteritatea lui Cezar Bolliac, la cei 210 ani de la naştere şi 142 de ani ai veşniciei sale, întregeşte tezaurul culturii naţionale.
Mihai Caba
