UMBRELE AŞTERNUTE PESTE PROZA EMINESCIANĂ
Am convingerea că există zeci de mii de scrieri referitoare la viaţa şi opera Poetului. Este şi firesc să fie aşa, deoarece este considerat, pe bună dreptate, cea mai cunoscută şi influentă personalitate a literaturii române, poezia sa conţinând înalte noţiuni de filozofie, metafizică şi istorie, iar proza, pe lângă toate acestea, face deseori referiri la elemnte de mistică şi sociologie.
Scrierile: studii, analize, eseuri, comentarii sau volume, exceptându-le pe cele demne de toată admiraţia sunt, din păcate, de multe ori pur şi simplu conjuncturale, de o revoltătoare banalitate sau chiar preluări non-creative din altele mai vechi. Nu fac o vină numai celor care le-au produs fiind justificate parţial de dorinţa autorilor de a se vedea publicaţi în legătură cu subiectul, ci şi celor care publică aceste inutilităţi uneori foarte bombastice deoarece nici ei nu dovedesc mai mult simţ critic. Nici nu mai amintesc de faptul că printre acest gen de scrieri s-au rătăcit nu de puţine ori şi condeie cu pretenţii universitare.
Trebuie să mai observăm un lucru! Aceste creaţii, indiferent de calitatea lor, au ca obiectiv prioritar viaţa lui Eminescu, opera sa poetică, cea publicistică şi chiar cea epistolară, deşi eu unul consider că pătrunderea în spaţiul de maximă intimitate a Poetului nu este chiar cel mai bun lucru, mai ales atunci când aceste imixtiuni ajung în faţa publicului larg. În lucrări de mare prestigiu viaţa omului Eminescu este prezentată aproape zi cu zi şi chiar ne putem minuna de câte enigme au fost parţial elucidate, deşi această viaţă a fost trăită la vremea ei, aparent, în lumina cunoaşterii publice şi a unor observatori care au scris mult, din ce ştiau ei atunci despre el. Cu toate acestea, rămân încă unele posibile întrebări fundamentale: a fost el bolnav şi dacă da, oare ce boală a avut? Care este adevărul despre moartea sa ori ce s-a întâmplat la momentul inaugural prilejuit de dezvelirea statuii ecvestre a lui Ştefan cel Mare la Iaşi în ziua de 5 iunie 1883, când prezent a fost şi Regele Carol I? Dar şi multe altele… Cum strădania unor oameni de mare calibru intelectual continuă pe aceste teme, deseori controversate, am convingerea că vor mai apărea şi alte lucrări care să lămurească parcursul terestru al acestui adevărat apostol al neamului.
În context, pare destul de interesant şi oarecum frustrant pentru cei doritori de a afla mai multe despre opera Poetului, faptul că scrierile sale în proză sunt oarecum lăsate, în mod deliberat, într-o oarecare nedreaptă umbră şi ne putem pune întrebarea: oare de ce?
Să fie de vină faptul că la vremea lor unii critici precum Garabet Ibrăileanu sau Eugen Lovinescu au promovat prejudecata că proza lui Eminescu nu s-ar ridica la înălţimea poeziei sau a operei publicistice şi atunci, dintr-un sentiment de respect, aceasta a fost trecută în plan secund? Ştim însă bine că George Călinescu în monumentala sa lucrare Opera lui Mihai Eminescu demonstrează perfect argumentat că Eminescu este egal cu sine însuşi în toate compartimentele operei sale, că acelaşi geniu se manifestă în întreaga creaţie eminesciană.
Aşadar, rămâne ca o ipoteză de lucru capacitatea noastră, a cititorilor, de a mai înţelege genul de proză scris de Eminescu în primul rând, cel mai probabil, datorată faptului că am luat prea în serios zicerea cu românul născut poet, dar şi pentru faptul că avem alte pretenţii de la proză, unele mai ales de tip informativ şi, în consecinţă, înţelegem puţin sau poate chiar deloc genul romantic definit în cele două direcţii importante enunţate tot de George Călinescu: cea realistă, numită “sociologică şi evocativă“şi cea fantastică, numită la rândul ei “romantică şi imaginativă”.
Nu se poate spune nici că proza eminesciană ar fi, cantitativ vorbind, nesemnificativă! Desigur, gândindu-ne doar la proza antumă, lucrurile par relativ simple: basmul Făt Frumos din lacrimă, publicat în revista Convorbiri Literare (1870), nuvela metafizică Sărmanul Dionis în 1872 şi nuvela La aniversară publicată în Curierul de Iaşi (1876) sunt singurele opere despre care se poate vorbi. Cu totul altfel se prezintă situaţia când luăm în calcul proza postumă! Romanul Geniul pustiu a fost editat de Ioan Scurtu în 1904, iar apoi George Călinescu a reluat proza eminesciană rămasă în manuscrise şi a publicat fragmente în revista Adevărul literar şi artistic (1939) sub diferite titluri: “Aur, mărire şi amor”, “La curtea cuconului Vasile Creangă (boierimea de altădată)”, “Părintele Ermolachie Chisăliţă”, „Avatarii faraonului Tlá” (care a fost şi subiectul tezei de doctorat a lui Călinescu), “Archaeus”, Umbra mea”, “Moartea Cezarei”, “Toma Nour în gheţurile siberiene”, “Iconostas şi fragmentariu”, Visul unei nopţi de iarnă”, “Poveste indică”, “Amalia”, “Falsificatorii de bani”, “Contrapagina” etc…
Putem vorbi deci despre o operă impresionanată care ar face cinste şi unui prozator consacrat. Atunci de ce acest con de umbră peste o parte importantă din opera Poetului?
Aş îndrăzni să cred că mediul cultural contemporan ne-a modificat în aşa fel încât posedăm încă din copilărie incapacitatea de a mai recepta corect scrierile înaintaşilor şi mă refer în primul rând la basmele care făceau deliciul serilor în care adormeam ascultând basme citite de unul dintre părinţi. Le-am înlocuit, din varii motive, cu stupiditatea desenelor animate japoneze cele care, ce-i drept, i-au scutit în primul rând pe părinţi de eforturile lecturii. Cu ce preţ? Simplu! Cu preţul inculturii! Acum nu mai putem nici măcar să recunoaştem că basmul, departe de a fi doar produsul fanteziilor unor oameni aflaţi într-o stare economică precară total neadecvată creaţiei, este un tezaur de informaţie iniţiatică, dar şi ştiinţifică pe care o putem descifra doar atunci când vom putea înţelege cu adevărat ce ne transmite basmul.
Mai ştie oare cineva că Făt Frumos din lacrimă este primul basm cult din literatura română!? Şi nici nu prea avem motive de mândrie în acest domeniu unde mai aflăm ca opere de gen doar Povestea lui Arap Alb scrisă de Creangă şi Zâna Zorilor de Ioan Slavici. Ambii au scris aceste basme culte nu numai influenţaţi de Eminescu, ci chiar încurajaţi de acesta să le scrie. Mai înţelege oare cineva complexitatea basmului eminescian, cel care dincolo de barocul narativ implică elementele definitorii ale genului precum obiectele magice, dar mai mult decât atât aduce în creaţie personaje absolut inedite precum Genarul definit ca: om mândru și sălbatic ce își petrece viața vânând prin păduri bătrâne ceea ce ne duce cu gândul la o legendă românească, cea a lui Grui Sânger, prelucrată magistral de Vasile Alecsandri, cel atât de apreciat de Eminescu? Sau modul extrem de interesant în care este pusă în legătură naraţiunea acestui basm cu străvechile mituri ale omenirii (iepele vrăjitoarei vs. iepele antropofage ale lui Diomede, regele trac din cea de 8-a muncă a lui Hercule). Merită subliniată şi similitudinea personajului Făt Frumos din Lacrimă, cel care doinea şi horea din cele două fluiere ale sale, cu Orfeu, trac de origine, arhetip al cântărețului inspirat, una din cele mai semnificative figuri ale mitologiei clasice, cel care prin tragismul existenţei sale devine o personificare a durerii şi a sacrificiului din şi pentru iubire.
Mai avem oare idee că fie şi numai prin această creaţie Eminescu se impune ca unul dintre marii creatori ai literaturii fantastice universale, comparabil cu clasicii romantismului francez precum: Theophile Gautier şi Gerard de Nerval sau cu cei germani: Novalis, Jean Paul Richter, E.T.A. Hoffmann, Adelbert von Chamisso, dar şi cu inegalabilul Edgar Allen Poe? Mă tem că nu, iar prin aceasta, de pierdut, pierdem noi toţi şi, din păcate, această pierdere ni se cam vede în suflet!
Fără îndoială proza eminesciană are unele dificultăţi de lecturare. Cititorul, vorbim de omul care se dedică lecturii din necesitatea firească de a se instrui şi de a cunoaşte mai mult decât ceea ce vede în jurul său, are tendinţa de a rămâne la suprafaţa textului abordat sau, mai nou, chiar de a citi pe diagonală, convins fiind că va înţelege tot ce este de înţeles după acest superficial exerciţiu cultural. Să presupunem că acest cititor lecturează nuvela Sărmanul Dionis cea despre care şi junimiştii aveau păreri rezervate considerând-o ciudată, bizară, greoaie şi încurcată, deoarece nu reuşiseră nici ei, oameni luminaţi totuşi, să-i descifreze sensurile adânci, cele care reiterau de fapt mitul lui Lucifer, al îngerului răzvrătit împotriva autorităţii divine şi pedepsit pentru păcatul trufiei. Desluşirea mesajului este dificilă, iar Eminescu însuşi complică situaţia aducând în pagină şi figura înţeleptului Ruben, călăuza spirituală a lui Dionis, devenit acum călugărul Dan. El este cel care îl iniţiază pe Dan în tainele “Cărţii lui Zoroastru” (numele grec al profetului iranian Zarathustra), sfătuindu-l să o citească din şapte în şapte pagini pentru a-i descifra adevăratele înţelesuri. Şapte este cifra magica în kaballa, doctrina ezoterică medievală a Vechiului Testament, calea spre cunoaşterea supremă şi, implicit, puterea dată de acest tip de cunoaştere, aşa cum spune Ruben.
O tentaţie imposibil de refuzat numai că ea aduce cu sine şi trufia noastră profund omenească, iar cel cu adevărat Atotputernic va sancţiona sever abaterea aducând lucrurile în firescul lor omenesc. Poate fi aceasta o lecţie pentru noi cei de astăzi care, orbiţi de puterea pe care ştiinţele pozitive ne-o oferă, suntem la fel de tentaţi să ne uităm propriile noastre limite?
Din păcate, da, iar osânda va fi la fel de drastică. Numai că nu înţelegem, aşa cum nu mai înţelegem nici sensurile adânci ale unei povestiri chiar dacă, sau mai ales din acastă cauză, este construită în cel mai pur stil schopenhauerian, aşa cum tot Călinescu afirma.
Cezara, o nuvelă aparent simplă, sentimentală, se transformă în cu totul altceva atunci când pesonajele, Ieronim şi Cezara, refac în modul cel mai concret cu putinţă cuplul primordial, edenic, reintegrându-se arhetipal acestuia. O parabolă despre puterea iubirii, aşa cum o vedea Eminescu, atotbiruitoare dacă este profundă, desprinsă de cotidian şi nimicniciile acestuia.
Tema metempsihozei, una foarte îndrăgită de Poet, prezentă în foarte multe din creaţiile sale, o regăsim şi în Avatarii faraonului Tlá, aici apărând pentru prima oară şi conceptul de avatar, provenit din tradiţia indiană a celor zece reîncarnări ale zeului Vishnu, aşa cum în fragmentul Archaeus vom întâlni conceptul necunoscut până atunci al arheilor, agentul seminal din care se nasc toate speciile şi formele, principiul fundamental al vieţii, cel imaginat de medicul şi alchimistul Paracelsius şi, mai apoi, preluat de Dimitrie Cantemir sub denumirea de „artizan al speţelor”. La rândul său, Eminescu se referă la acest concept cu termenul de: ahazver al formelor, specificând prin gura bătrânului înţelept că: “Arheus este singura realitate pe lume. Toate celelalte sunt fleacuri. Arheus este tot.”
Pare din ce în ce mai dificil să înţelegem profunzimea prozei eminesciene fără un solid suport de cultură universală şi trebuie să recunoaştem că ne este mult mai la îndemână să o ignorăm, ceea ce, din păcate, chiar facem!
Considerat a fi prima încercare de roman total din literatura noastră, Geniul pustiu se plasează ca gen de abordare la intersecţia realismului cu fantasticul, iar personajul principal, Toma Nour, tribun în oastea lui Avram Iancu, va reitera într-un fel dramatismul vieţii marelui erou al anului de cumpănă 1848, cel care îşi va sfârşi zilele într-o Siberie metaforică, unde a şi murit cu minţile pierdute, uitat şi hătuit. Toma Nour, personajul ficţional al romanului, urmărit prin toată lumea este la sfârşit deportat în Siberia geografică, un fel de infern în variană pământeană în care se pierd, în primul rând, speranţele.
În concluzie pot afirma că proza eminesciană se află într-un con de umbră nu datorită creatorului, ci datorită nouă, contemporanilor, cei care suntem din ce în ce mai puţin apţi de a înţelege complexitatea şi profunzimea acestei opere. Şi nu cred că lucrurile se vor schimba în viitor deoarece vorbim din ce în ce mai mult despre analfabetismul funcţional, o formă elegantă de exprimare pentru a sublinia incultura unui sistem trăirist care a cuprins de fapt întreaga planetă, desigur în mod dirijat, adoptat însă cu un entuziam îngrijorător.
Mihai Batog-Bujeniţă
