Simona Laiu și istoria scrisă cu acul

Simona Laiu și istoria scrisă cu acul

Carmen Cristina Oltean

Există oameni care nu doar cercetează trecutul, ci îl aud respirând. Oameni care nu se apropie de patrimoniu ca de o vitrină rece, ci ca de o ființă vie, încă tremurând de mâinile celor care au iubit, au lucrat, au purtat și au dăruit mai departe. Simona Laiu face parte din această stirpe rară.

Pentru cititorii care o descoperă acum, Simona Laiu este cercetătoare, colecționară, specialistă în port românesc și artă țărănească, fondatoarea proiectului Grădina Hestiei și autoarea volumului Rolul costumului național în făurirea României moderne. „Viitorul țării îl țese femeia”, apărut la Editura Junimea în 2023. Lucrarea a fost scrisă inițial în limba engleză, sub titlul The Fabric of Identity: The Role of the National Costume in the Making of Greater Romania, la Stanford, unde Simona Laiu a aprofundat, printr-un Master of Liberal Arts, tema costumului național românesc. Înainte de Stanford, traseul ei intelectual a trecut prin Toronto, unde a studiat istorie și psihologie la York University, apoi prin Amsterdam, unde a obținut un master în muzeologie. A lucrat în Canada în domeniul patrimoniului, a predat istorie, psihologie și alte discipline umaniste, iar în Statele Unite a fost co-curator la Maryhill Museum of Art, unde a contribuit la organizarea expoziției dedicate portului românesc și veșmintelor țărănești. Dar toate aceste repere, oricât de importante, nu dezvăluie singure cine este Simona Laiu. Ele sunt doar drumurile vizibile către o lucrare mult mai adâncă.

Ceea ce impresionează la Simona Laiu nu este numai rigoarea cercetării, ci felul în care această rigoare se aprinde dintr-o iubire. La ea, costumul național nu este un obiect decorativ, nici o simplă piesă de muzeu, nici o imagine frumoasă scoasă la sărbătoare. Este memorie purtată pe trup. Este istorie în pânză. Este o formă de conștiință. Este felul în care o țară, atunci când nu mai încape în hotare, arhive sau discursuri, continuă să se scrie prin fir, prin izvod, prin cusătură, prin mâna femeii aplecate asupra pânzei.

Într-un dialog amplu cu Stela Moldovanu, Simona Laiu spune că teza ei, scrisă pentru un public american, s-a numit The Fabric of Identity, iar apoi vorbește despre această „pânză a identității” ca despre ceva „fir cu fir” adunat, care „îmbracă țara” și ne îmbracă pe noi în ideea de cine suntem. Această formulare are forță de revelație. Ea schimbă privirea. Nu mai vezi ia ca pe o haină, ci ca pe o arhivă vie. Nu mai vezi broderia ca pe o podoabă, ci ca pe un alfabet străvechi. Nu mai vezi femeia care coase ca pe o figură domestică, retrasă din istorie, ci ca pe o lucrătoare tăcută a destinului colectiv.

Aici se află, poate, miezul cel mai puternic al cercetării sale: restituirea rolului femeii în făurirea României moderne. Istoria noastră a fost povestită adesea prin bărbați, arme, revoluții, tratate, condeie politice și hotare. Simona Laiu nu le neagă. Le așază însă lângă o lucrare mai puțin rostită, dar nu mai puțin hotărâtoare. Ea amintește că, în secolul al XIX-lea, bărbații au lucrat pentru ideea de națiune „cu ajutorul pistoalelor, cu ajutorul stilourilor”, diplomatic și militar, dar la nivelul identității, al interiorizării noilor concepte de națiune și cetățean, această lucrare „s-a făcut de femei”. Și atunci rostește una dintre acele fraze care trebuie păstrate: „istoria scrisă cu acul, istoria brodată, istoria țesută”, o istorie „în care femeile au avut rolul principal”.

Câtă dreptate se adună în această frază. Acul pare mic lângă sabie. Firul pare fragil lângă arma ridicată. Pânza pare tăcută lângă discursul politic. Și totuși, prin ac, fir și pânză, femeile au lucrat la una dintre cele mai profunde forme de rezistență: recunoașterea de sine. Au cusut motive, dar au țesut apartenență. Au purtat veșminte, dar au purtat o idee de țară. Au intrat în spațiul public nu doar prin cuvânt, ci prin cămașa cu altiță, prin râuri, încreț, păsări măiestre, flori, spice, cruciulițe și izvoade vechi, așezate pe pânză ca o psaltire a neamului. Au făcut vizibilă o Românie care încă se căuta, încă se aduna, încă învăța să se privească pe sine ca întreg.

De aceea, cartea Simonei Laiu nu poate fi citită doar ca studiu despre costum. Ea trebuie citită ca o recuperare a unei istorii feminine, discrete și monumentale în același timp. O istorie în care doamnele societății românești, atelierele, colecțiile, cămășile, borangicul, râurile cusute, izvoadele de pe mâneci și purtarea publică devin instrumente ale unei pedagogii naționale. În lectura ei, costumul național nu este întâmplare, nu este „maimuțăreală” aristocratică, nu este joc de salon, ci mărturie așezată în timp, cu temei istoric, politic și spiritual. Tocmai de aceea insistă asupra numelui de costum național. Ca istoric, spune ea, nu își poate permite să schimbe numele unui lucru care istoric s-a numit într-un anumit fel. A refuza acest nume doar fiindcă astăzi cuvântul „național” a devenit incomod înseamnă, într-un fel, a tulbura chiar documentul istoric.

Grădina Hestiei, proiectul său de suflet, pare să continue această lucrare dincolo de carte. Nu este doar o colecție, ci un spațiu al memoriei. Un loc unde veșmintele nu sunt simple piese păstrate, ci purtătoare de duh, de suflare și de taină. Numele însuși are ceva domestic și sacru, ca o vatră în care nu se stinge focul. Acolo, pânzele nu sunt abandonate uitării, ci chemate din nou la lumină și la mărturisire. Sunt privite, cercetate, atinse cu respect, așezate din nou într-o înțelegere mai înaltă. Într-o lume care consumă repede imaginea, Simona Laiu refuză să transforme costumul național în decor. Îl apără de superficialitate. Îl scoate din folclorizarea grăbită și îl reașază acolo unde îi este locul: în conștiința noastră.

Este cu atât mai emoționant faptul că această lucrare se naște din depărtare. România Simonei Laiu nu este doar România geografică. Este România purtată prin Canada, prin Amsterdam, prin California, prin Hawaii, prin biblioteci, muzee, arhive și colecții. Este România pe care o iei cu tine când pleci și care, în loc să se piardă, începe să te cheme mai tare. Pentru unii, dorul rămâne suspin. Pentru alții, devine lucrare. La Simona Laiu, dorul s-a făcut cercetare, carte, colecție, pedagogie, restaurare de demnitate. S-a făcut „pânză a identității”.

Poate de aceea vocea ei atinge atât de puternic diaspora. Fiindcă românii plecați știu ce înseamnă să porți țara în tine fără să o poți atinge în fiecare zi. Știu ce înseamnă să trăiești între limbi, între lumi, între amintiri și prezent. Dar Simona Laiu arată că dorul nu trebuie să rămână doar chemare fără răspuns. El poate deveni cunoaștere. Poate deveni fidelitate. Poate deveni muncă așezată, cu bibliografie, cu arhive, cu piese cercetate, cu adevăr istoric, dar și cu vibrație lăuntrică.

În fața unei asemenea lucrări, nu este suficient să spunem că Simona Laiu este o cercetătoare a costumului românesc. Este mai mult. Este o femeie care a readus pânzei glasul ei istoric. A arătat că veșmântul poate fi document, model vechi, rugăciune, declarație de apartenență și formă de rezistență. A scos din umbră femeile care au țesut nu doar cămăși, ci o țară în devenire. A așezat acul lângă armă, pânza lângă tratat, firul lângă discursul politic, fără să le confunde, dar arătând că istoria nu se face niciodată numai într-un singur fel.

Există în lucrarea ei ceva de bucium străvechi. Nu strigă, dar cheamă. Nu împodobește, ci trezește. Nu ne lasă să privim costumul național ca pe o frumusețe statică, ci ne obligă să întrebăm: cine l-a cusut, cine l-a purtat, ce izvoade vechi păstrează, ce păsări măiestre, cruciulițe, râuri, flori, spice, coarne, romburi și spirale duc mai departe, ce lume a salvat, ce memorie ne cere să nu uităm?

În acest sens, dialogul cu Simona Laiu nu poate fi doar un interviu. Trebuie să fie o întâlnire cu o conștiință. O coborâre în țesătura adâncă a identității noastre. O încercare de a auzi, prin glasul ei, foșnetul pânzei vechi, pașii femeilor care au lucrat în tăcere și chemarea României care, departe de țară, uneori se vede mai limpede, mai sfâșietor și mai sfânt.

Dialog cu Simona Laiu

Dialogul de mai jos continuă firesc articolul, cu accent pe pânza identității, istoria scrisă cu acul și rolul femeilor în făurirea conștiinței naționale.

CO: Ați mărturisit că există o „istorie scrisă cu acul, istorie brodată, istorie țesută”, o istorie în care femeile au avut un rol primordial. Cum ați simțit, ca istoric, că această lucrare a femeilor a rămas atât de mult timp în umbră?

SL: Aceasta mi se pare una dintre întrebările esențiale ale istoriei omenirii. Cred că lucrarea femeilor a rămas în umbră nu pentru că ar fi fost minoră, ci tocmai pentru că a fost atât de adâncă, atât de veche și atât de legată de structurile intime ale vieții comunitare. În primele milenii de civilizație, în spațiul din jurul Mării Negre, al Mediteranei, al Semilunii Fertile și al Vechii Europe despre care a scris Marija Gimbutas, femeia pare să fi avut un rol sacru, matricentral, profund legat de viață, moarte, fertilitate, regenerare și transmiterea memoriei. Nu vorbim doar despre o prezență domestică, ci despre o prezență spirituală și socială: femeia ca mamă, preoteasă, păstrătoare a ritmurilor lumii.

Odată cu schimbarea marilor structuri sociale și cu impunerea unor ordini patriarhale, războinice, dominate de zei masculini și de puterea armelor, această autoritate feminină a fost treptat împinsă în spațiul privat. Femeia, cândva asociată cu misterul vieții și cu sacralitatea, a fost micșorată, controlată, rușinată, închisă în casă și redusă la tăcere. Dar tăcerea nu înseamnă dispariție. Ceea ce nu s-a mai putut spune în templu, în piață sau în istoria oficială s-a transmis la vatră, de la mamă la fiică, prin gest, prin rit, prin cântec, prin țesut și prin cusut.

De aceea, pentru mine, acul nu este un instrument modest. Este un instrument de memorie. În momentul în care femeia a fost scoasă din centrul vizibil al istoriei, ea a început să scrie altfel: nu cu pana cronicarului, nu cu sabia războinicului, ci cu firul. A brodat semne, coduri, apartenențe, spaime, speranțe, rugăciuni și viziuni despre lume. Pe cămașă, pe pânză, pe covor, în motivele vechi, s-a păstrat o istorie pe care istoria oficială a ignorat-o sau nu a știut să o citească.

Ca istoric, simt că această umbrire a femeii nu a fost întâmplătoare. Orice ordine nouă care vrea să se impună încearcă să rescrie trecutul. Am văzut acest lucru și în istoria recentă, de pildă în felul în care regimurile totalitare au manipulat memoria, au șters tradiții, au inventat genealogii și au folosit propaganda pentru a controla identitatea. Cu atât mai mult, pentru a suprima milenii de tradiții feminine, de sacralitate și de autoritate comunitară, a fost nevoie de forță, de frică și de o rescriere lentă a lumii.

Dar femeile nu au încetat să creeze istorie. Ele doar au mutat-o într-un limbaj mai discret, mai greu de distrus. Pânza putea fi arsă, dar modelul era ținut minte. Cămașa se putea uza, dar izvodul se transmitea. Semnul putea părea ornament pentru ochiul neinițiat, dar pentru comunitate era alfabet, lege nescrisă, memorie și destin. Aici începe, cred, acea „istorie scrisă cu acul”: în clipa în care femeia, împinsă în umbră, transformă umbra însăși într-un spațiu de păstrare, inițiere și continuitate.

CO: În cartea dumneavoastră, costumul național nu mai apare ca ornament, ci ca limbaj al unei conștiințe colective. Când ați înțeles că pânza poate păstra uneori ceea ce documentul scris nu reușește să cuprindă și ce înseamnă, pentru dumneavoastră, această „pânză a identității”, care îmbracă nu doar trupul, ci și memoria unui neam?

SL: Documentele istoriei nu sunt doar cele scrise pe hârtie. Omul și-a lăsat memoria pe piatră, pe os, pe lemn, pe ceramică, pe metal, dar și pe pânză. Iar pânza, mai ales în lumea țărănească, păstrează uneori ceea ce documentul oficial nu reușește să cuprindă: felul în care o comunitate se vedea pe sine, ce considera sacru, ce reguli sociale avea, cum înțelegea frumusețea, demnitatea, vârsta, statutul, sărbătoarea, moartea, nunta, apartenența.

Costumul țărănesc autentic a fost și rămâne, pentru mine, unul dintre cele mai clare graiuri ale conștiinței colective din care s-a născut. El nu reflectă doar gustul unei epoci, ci o istorie îndelungată de formare socială, spirituală și culturală. În el se adună normele comunității, memoria locului, ritmurile vieții și chiar presiunile istorice prin care acea comunitate a trecut. O mireasă din Muscel de la sfârșitul secolului al XIX-lea nu purta aceleași straie ca o mireasă din Maramureș, deși puteau fi contemporane. Și nici o mireasă din aceeași zonă, dar de la începutul secolului următor, nu mai purta întotdeauna același tip de costum. Pânza, croiul, se schimbă odată cu lumea care le produc.

De aceea, pentru un istoric, costumul este o mărturie extraordinară. El arată nu doar continuitatea, ci și transformarea. De pildă, portul românesc din Ardealul primei jumătăți a secolului al XIX-lea este foarte diferit de cel care se cristalizează o sută de ani mai târziu. Circumstanțele istorice, economice, politice și culturale au modelat portul regional până la formele pe care astăzi le recunoaștem, cum este costumul alb-negru din Săliște și Mărginimea Sibiului. Nimic din toate acestea nu apare din senin. În spatele unei cămăși, al unei catrințe, al unui ștergar sau al unui brâu se află o întreagă istorie a comunității.

Iar dovezile nu sunt numai în obiecte. Le găsim și în cântece, în balade, în caietele de broderie românească promovate în Transilvania înainte și după Marea Unire, în atelierele de broderie și țesătură românească de la Alba Iulia, Orăștie și din alte centre. Toate acestea arată că pânza nu era un simplu suport decorativ, ci un spațiu de educație, de afirmare, de transmitere și de rezistență culturală.

Când am înțeles pârghiile istorice care au modelat portul țărănesc, am înțeles cu adevărat că pânza poate păstra ceva ce documentul scris pierde adesea: viața interioară a unei comunități. Documentul scris consemnează legi, nume, date, hotare, evenimente. Costumul păstrează felul în care oamenii au trăit acele realități pe trupul lor. De aceea, o cămașă veche nu este niciodată doar o cămașă. Este o arhivă de fire, semne și transformări. Este o formă de memorie purtată.

CO: Ați vorbit despre femeile care au participat la făurirea României moderne nu prin arme, ci prin ac, fir, pânză, ateliere, gesturi și purtare publică. Cum au lucrat aceste femei, în profunzime, pentru ideea de țară?

SL: Aceste femei au lucrat din culisele istoriei tradiționale, dar lucrarea lor a fost profund politică. Nu au mers pe câmpul de luptă, nu au negociat tratate și nu au ținut discursuri în parlament, dar au înțeles ceva esențial: o țară nu se clădește numai prin hotare, instituții și armată, ci și prin imagine, simbol, memorie și recunoaștere de sine. Ele au adus diplomația culturală la rang de armă politică.

La început, totul pare aproape modest: o mână de tinere doamne din înalta boierime munteană, prietene între ele, pornesc prin sate, cu caleștile lor, în căutare de scoarțe, țesături și broderii cu care să-și împodobească locuințele. Era, desigur, și o modă a timpului. În tot spațiul balcanic și până spre Sankt Petersburg exista această fascinație pentru arta populară, pentru ornament, pentru obiectul lucrat de mână. Dar în cazul acestor femei românce, descoperirea frumuseții din casele țăranilor a devenit mult mai mult decât gust decorativ.

Când femei precum Elena Cornescu, Felicia și Ana Racoviță-Davila de la Golești au văzut bogăția broderiilor, a țesăturilor și a costumelor țărănești, au înțeles că acolo se afla un tezaur identitar. Nu era doar frumusețe. Era o limbă vizuală românească. Era dovada unei continuități, a unei sensibilități, a unei civilizații țărănești care merita salvată, organizată și arătată lumii. Iar când C. A. Rosetti le-a chemat să participe activ la promovarea idealurilor unioniste, ele au răspuns nu imitând instrumentele masculine ale politicii, ci folosind propriile lor mijloace: acul, firul, pânza, atelierul, educația gustului, purtarea publică și rețeaua socială feminină.

Astfel s-au născut formele timpurii de asociere feminină, precum Asociația Doamnelor, încă de la mijlocul secolului al XIX-lea. Pe cheltuiala lor, aceste doamne au început să organizeze ateliere de broderie, mai întâi în jurul conacului de la Golești, unde exista deja o tradiție de păstrare și promovare a portului românesc. Au dat de lucru țărăncilor, au recuperat izvoade, au comandat piese, au creat modele, au format gustul elitei și au făcut ca veșmântul țărănesc să intre în saloane, în expoziții, în spațiul public și, treptat, în imaginarul național.

După Independența României și formarea Regatului, această lucrare s-a amplificat. Prin societăți precum Furnica, ele au contribuit la dezvoltarea industriei casnice românești: pânză, costume, broderii, țesături, chiar și ceramică. Ceea ce începuse ca recuperare a unor obiecte frumoase din lumea satului a devenit, în timp, o adevărată industrie culturală și economică. A fost poate una dintre primele forme de „brand” românesc: nu în sensul comercial superficial de astăzi, ci în sensul profund al unei imagini de țară, recognoscibile, demne și exportabile.

În profunzime, aceste femei au lucrat pentru ideea de țară printr-o pedagogie a privirii. I-au învățat pe români să se vadă pe ei înșiși altfel. Au arătat că frumusețea țărănească nu era rudimentară, ci rafinată; că pânza lucrată în sat nu era inferioară modei occidentale, ci purta o identitate proprie; că femeia care cosea într-o casă de la țară participa, fără să știe, la construcția unei conștiințe naționale.

Aceasta este marea lor contribuție: au luat un limbaj considerat domestic, feminin, tăcut, și l-au transformat într-un limbaj public, național și politic. Au făcut din costumul țărănesc nu doar o haină, ci o declarație de apartenență. Au făcut din broderie nu doar ornament, ci argument. Au făcut din industria casnică nu doar economie, ci proiect de civilizație.

CO: Trăind departe de România, ați transformat dorul într-o lucrare de cercetare, nu într-o simplă nostalgie. Cum se vede România de la mare depărtare, atunci când o porți cu o asemenea intensitate lăuntrică?

SL: Depărtarea este, pentru mine, doar geografică, niciodată reală. Trăind în mijlocul Pacificului, la Honolulu, pot spune că tot ce mă înconjoară este de o frumusețe copleșitoare, dar străină de matricea mea lăuntrică. „Râul, ramul”, cum ar spune Poetul, nu sunt aici ale mele în felul în care erau ale mele acasă. Lumina, vegetația, marea, aerul, toate aparțin unei alte lumi. Le respect, le iubesc chiar, dar nu ele m-au format.

Eu trăiesc, de fapt, hrănindu-mă din ceea ce port înăuntru: din România primilor mei optsprezece ani, din limba în care am învățat să simt, din poezie, din cântec, din port, din poveștile bunicilor, din biserici, din gustul bucatelor gătite după rânduiala noastră, din mirosul caselor vechi, din ritmurile culturii care m-a născut. Țara nu rămâne doar în pașaport sau în geografie. Ea rămâne în sânge, în felul în care privești lumea, în felul în care înțelegi frumusețea, durerea, demnitatea și dorul.

Poate că tocmai depărtarea m-a făcut să văd România mai limpede. Când trăiești în țară, multe lucruri sunt atât de aproape încât devin invizibile. Le ai în jur și nu le mai auzi chemarea. Când pleci, însă, ele încep să lumineze din interior. O poezie, o cămașă veche, un motiv cusut pe o mânecă, o doină, o fotografie dintr-un sat, toate capătă o intensitate aproape dureroasă. Nu mai sunt simple amintiri, ci punți vii către ceea ce ești.

Pentru mine, dorul nu a rămas o stare pasivă. Nu a fost doar melancolie. S-a transformat în cercetare, în colecție, în carte, în încercarea de a înțelege și de a păstra ceea ce simțeam că mă ține întreagă. România pe care o port departe de România nu este una abstractă. Este România culturii ei extraordinare: poezia, portul, țesătura, icoana, cântecul, limba, gestul ritualic, frumusețea țărănească, noblețea discretă a lumii vechi.

De aceea, pentru mine, a trăi departe nu înseamnă a fi ruptă. Înseamnă, dimpotrivă, a fi uneori legată mai puternic. Distanța a transformat apartenența într-o alegere conștientă. România nu mai este doar locul din care vin. Este o prezență interioară, o hrană spirituală și o datorie. O port cu mine nu ca pe o nostalgie, ci ca pe o lucrare.

CO: Grădina Hestiei pare mai mult decât o colecție. Pare un loc al memoriei, în care veșmintele nu sunt simple piese păstrate, ci purtătoare de duh, de suflare și de taină. Cum ați descrie această grădină a pânzelor, a semnelor și a vocilor vechi?

SL: Grădina Hestiei s-a născut, pentru mine, ca mai mult decât o colecție. A fost de la început un concept de întâlnire: o vatră simbolică pentru noi, cei care trăim departe de țară, dar care purtăm în noi semnele unei culturi vechi de mii de ani. Am gândit-o ca pe o grădină a semnelor arhetipale, a formelor originare care ne-au modelat cultura și pe care le purtăm, poate uneori fără să știm, cu o gravă emoție și responsabilitate.

În jurul acestor pânze, cămăși, scoarțe, cusături și izvoade, am dorit să aduc laolaltă oameni de peste mări și țări, legați prin pasiunea pentru cultura românească. Cred că, într-o anumită măsură, acest lucru mi-a reușit. Grădina Hestiei a devenit un loc viu, nu doar un spațiu de păstrare. A fost un loc al privirii, al întrebării, al memoriei, al recunoașterii. Un loc în care obiectele nu sunt expuse ca simple frumuseți vechi, ci chemate să vorbească din nou.

În același timp, această lucrare m-a ajutat să cunosc și România de astăzi. Interacțiunile mele cu lumea portului țărănesc din România m-au silit să cobor dintr-o Românie interioară, uneori idealizată, dintr-o lume a visării și a dorului, și să intru în realitatea prezentului, cu bunele și relele ei. A trebuit să iau pulsul țării de astăzi, chiar dacă ea nu mai semăna întotdeauna cu țara pe care o lăsasem în urmă în 1991.

A fost și o probă de foc. Orice lucrare publică te expune: admirației, criticii, invidiei, interpretărilor greșite, concluziilor pripite. A trebuit să accept toate acestea ca parte a drumului. Dar, dincolo de greutăți, Grădina Hestiei mi-a dăruit întâlniri extraordinare. Am cunoscut oameni de o mare delicatețe, iubitori de țară, de neam, de frumusețe și de adevăr cultural. Aceste întâlniri mi-au încărcat sufletul de bucurie și mi-au confirmat că această lucrare nu este doar a mea.

Aș descrie Grădina Hestiei ca pe o vatră departe de vatră. Un loc în care pânzele vechi, semnele și vocile femeilor care le-au lucrat nu sunt lăsate să se stingă. Un loc în care memoria devine prezență, iar dorul devine lucrare.

CO: Ce simțiți când țineți în mâini o cămașă veche? O cercetați ca istoric, o priviți ca muzeolog, dar pare că o primiți și ca pe o mărturie vie, trecută prin mâini, timp, rugăciune și destin.

SL: Depinde foarte mult de cămașă. Întâi încerc să înțeleg ce am în față: este o cămașă țărănească autentică, este o piesă de atelier, vine dintr-o sursă primară, a fost păstrată într-o familie, sau a trecut prin mâinile unor vânzători care, uneori, își pun propria amprentă asupra ei, nu întotdeauna corectă? Pentru mine, această primă întrebare este importantă, fiindcă fiecare cămașă are nu doar o frumusețe, ci și o biografie.

De regulă, petrec mult timp cu o cămașă înainte de a spune ceva despre ea. Nu o „citesc” imediat. O țin în brațe, o ating, o întorc pe toate părțile, mă uit la pânză, la cusătură, la fire, la uzură, la felul în care a fost purtată, reparată, poate iubită sau abandonată. Uneori nu mă gândesc în mod conștient la ea, dar o las să-mi vorbească. Iar pe măsură ce o înțeleg, ea începe să se reveleze ca un film viu.

Încep să-mi imaginez a cui a fost, cine a cusut-o, în ce lumină, cu ce răbdare, cu ce gânduri. Oare a fost cusută pentru nuntă? Pentru sărbătoare? Pentru o fată tânără? Pentru o femeie matură? A fost purtată cu mândrie, cu emoție, cu sfială? Sunt întrebări la care nu am întotdeauna răspunsuri sigure, dar cămașa păstrează urme. Unele sunt materiale, altele aproape imperceptibile.

Sunt foarte conștientă că această parte a întâlnirii mele cu o cămașă ține și de mine. Nu este doar cercetare obiectivă, rece, de laborator. Este și o interpretare personală, senzorială, emoțională. Partea intelectuală există, desigur, dar ea trece prin atingere, prin privire, prin intuiție, printr-o formă de apropiere afectivă. Ca istoric și muzeolog, caut contextul, proveniența, tehnica, zona, epoca. Dar ca femeie, primesc cămașa și ca pe o mărturie vie.

Când țin în mâini o cămașă veche, simt că nu țin doar un obiect. Țin o viață condensată în pânză. Țin timpul unei femei, răbdarea ei, tăcerea ei, poate bucuria ei, poate durerea ei. Țin o bucată de lume care a supraviețuit prin fir. De aceea, întâlnirea cu o cămașă veche este întotdeauna, pentru mine, un act de ascultare.

CO: Ce ați dori să înțeleagă românii din diaspora când privesc o ie sau un costum național? Ce ar trebui să vadă dincolo de frumusețe?

SL: Noi, românii din afara României, atunci când privim un costum vechi, trebuie să înțelegem că nu privim doar o haină frumoasă. Privim produsul cultural, spiritual și material al unei civilizații foarte vechi, ale cărei rădăcini coboară adânc în istoria acestor meleaguri. Într-o ie, într-o catrință, într-o maramă sau într-o scoarță nu se află doar îndemânarea unei femei, ci memoria unei comunități întregi: credințe, rituri, norme sociale, gusturi, suferințe, bucurii și feluri de a înțelege lumea.

Nu spun aceasta ca pe o formulă patriotică, ci ca pe un adevăr pe care îl confirmă istoria, arheologia, proto-genetica și chiar cercetările moderne asupra populațiilor vechi. Spațiul românesc a păstrat continuități profunde, peste care s-au așezat, de-a lungul timpului, noi straturi de influență și frumusețe. Fiecare val istoric nu a șters ceea ce era înainte, ci a adăugat nuanță și complexitate. Portul românesc păstrează, poate mai limpede decât orice altă formă culturală, această formă a identității noastre.

Pentru diaspora, acest lucru este cu atât mai important. Nu contează unde ne aflăm momentan, pentru că identitatea noastră nu începe și nu se termină cu locul în care trăim la un moment dat. Noi înșine suntem, asemenea costumului, produsul unor straturi vechi de memorie, limbă, sânge, cultură, credință și frumusețe. Purtăm această alcătuire în noi chiar și atunci când trăim departe de țară.

Costumul românesc nu face decât să ne întregească vizibil. El scoate la lumină ceea ce purtăm deja înăuntru și ne protejează identitar, oriunde am fi. De aceea, pentru mine, costumul românesc este o adevărată armură a frumosului: nu o armură agresivă, ci una spirituală, făcută din semne, rânduială, continuitate și demnitate. Când îl privim cu adevărat, nu vedem doar trecutul. Vedem ceea ce din noi a rezistat timpului.

CO: Într-o lume care consumă repede imaginea, cum putem feri costumul național de simpla decorare, de folclorizare superficială și de transformarea lui în obiect de spectacol?

SL: Această întrebare este, pentru mine, o rană vie. Nu sunt sigură că mai putem feri costumul țărănesc regional sau chiar pe cel național de o anumită „mumificare” la care sunt deja supuse. Din obiect firesc, viu, purtat de țărani în ritmul vieții lor, costumul țărănesc a devenit adesea uniformă de paradă, obiect de spectacol, uneori chiar sursă de venit, faimă și vanitate.

Mă doare să văd câtă lume trăiește astăzi, literalmente, din munca țărăncilor de acum o sută de ani. Cămășile vechi, scoarțele, maramele, piesele de costum au devenit obiecte vânate, cumpărate, revândute, scoase din rostul lor și transformate în marfă. Iar pentru această vânătoare smintită suntem, într-o anumită măsură, direct responsabili. Noi am lăsat ca aceste piese să devină pradă, în loc să le păstrăm ca patrimoniu viu.

Dar trebuie să fim și sinceri: ce loc natural mai poate avea un ansamblu de straie făcute de mână, cu luni sau ani de muncă, într-o lume care poartă plastic, spală la mașină, vrea totul rapid, ieftin și ușor de consumat? Cine mai este dispus astăzi să dea echivalentul unei averi pentru firul metalic al unei cămăși de mireasă, așa cum se făcea odinioară? Lumea care a produs aceste straie aproape că nu mai există.

Șezătorile din țară și din diaspora sunt, desigur, o încercare emoționantă de a nu lăsa să piară ceea ce ne-a ținut legați de noi înșine. Dar și acolo vedem adesea că se cos cămăși din toate zonele țării, purtate apoi în medii urbane, cu fuste sau blugi, sau se creează versiuni noi, cu culori moderne și simboluri pe care nu le mai trăim după rânduiala lor veche. Semnele sunt interpretate după sensibilitatea prezentului, nu după lumea care le-a născut.

Poate că aceasta este, totuși, forma prin care costumul mai respiră încă: imperfect, fragmentar, uneori greșit, dar viu în dorința oamenilor de a nu-l pierde. Este o modă, poate. Dar este și o ultimă răsuflare de iubire.

Ce putem face? Să îl privim cu respect, să îi cunoaștem proveniența, să nu îl reducem la decor, să nu îl falsificăm cu ușurință și să nu uităm că fiecare piesă veche poartă viața unei femei, a unei familii, a unei comunități. Că va mai fi însă la fel de știut, iubit și înțeles de nepoții noștri, nu știu dacă mai am curaj să cred.

CO: Ce v-a dăruit această cercetare în plan interior? V-a apropiat altfel de România, v-a atenuat dorul sau v-a dat un sens mai adânc al apartenenței?

SL: Ca istoric, această cercetare mi-a dăruit o mare, mare satisfacție: sentimentul că am putut aduce o contribuție reală la înțelegerea portului românesc și, mai ales, la diferențierea dintre portul țărănesc autentic și costumul național.

Prin filtrul minții și al inimii mele, am descoperit un fir istoric care mi-a permis să arăt rolul femeilor românce în formarea României moderne și, prin ele, etapele prin care portul țărănesc a devenit costum național. Am legat astfel portul de istorie în mod direct, clar și, cred eu, într-un fel unic. Pentru mine, costumul național nu este o invenție decorativă sau o simplă etichetă modernă, ci un fenomen istoric, creat și numit ca atare de cei care l-au folosit în epocă.

La început, această idee nu a fost ușor acceptată. Au existat voci care spuneau că nu există „port național”, fie pentru că nu priviseră lucrurile prin această grilă istorică, fie pentru că astăzi cuvântul „național” a devenit incomod. A trebuit să apăr acest termen nu ca pe o preferință personală, ci ca pe un nume istoric. Nu eu l-am inventat. L-am regăsit în documente, în discursuri, în ateliere, în asociații, în felul în care femeile vremii au înțeles să construiască vizual ideea de țară.

Acum, poate, totul pare mai ușor de acceptat. Dar tocmai această ușurință de astăzi arată cât de necesară a fost munca de început. Sigur, am avut și experiențe dureroase: idei și formulări la care am ajuns prin ani de cercetare au fost preluate uneori fără credit, ca și cum ar fi fost dintotdeauna evidente. Este neplăcut, dar poate și acesta este semnul că o idee a intrat în circulație.

Dincolo de aceste amărăciuni, rămâne însă bucuria esențială: aceea că am putut reda portului național locul lui istoric și femeilor care l-au creat locul lor în povestea României moderne. Cercetarea aceasta m-a apropiat de România nu prin nostalgie, ci prin înțelegere. Mi-a dat sentimentul că pânza, acul și firul pot spune istoria unei țări cu o forță pe care documentul politic, singur, nu o poate avea.

CO: În loc de încheiere, rămâne recunoștința. Pentru lucrarea Simonei Laiu, pentru felul în care a redat portului românesc demnitatea lui istorică, pentru femeile scoase din umbră, pentru pânzele citite ca memorie vie și pentru această iubire de țară dusă, cu rigoare și har, dincolo de hotare. Prin cercetarea, colecția și glasul ei, Simona Laiu nu ne oferă doar cunoaștere, ci o întoarcere mai adâncă spre noi înșine.