Iulian CĂTĂLUI
O CARTE FRUMOASĂ DESPRE UN MARE BALADIST sau
cronica volumului Radu Stanca și Sibiul de Anca SÎRGHIE
Cartea Radu Stanca și Sibiul, scrisă de reputatul critic și istoric literar Anca Sîrghie, se află la ediția a II-a, revăzută și adăugită, aceasta fiind tipărită în 2022 la Editura Techno Media din Sibiu. Ea a pornit de la extinderea unui articol “evocator din ceas sărbătoresc” despre acest reprezentant de seamă al Cercului literar de la Sibiu, într-un volum mai larg, spre descoperirea adevăratului Radu Stanca. Potrivit autoarei sibiene născută la Brașov, titlul lucrării sale este explicat prin faptul că oricât de “bună influență formatoare” a avut Clujul asupra lui Radu Stanca înainte de 1940 și oricât de mult visase împlinirea “proiectului euphorionist” tot în capitala culturală a Transilvaniei, în fapt, la Sibiu, el s-a realizat ca actor și regizor, tot aici găsind motive de inspirație poetică, așa ca nicăieri altundeva.
Totodată, Radu Stanca a fost o constantă în cărțile și opera de până acum aparținând istoricului literar Anca Sîrghie, pornind de la teza de doctorat susținută în data de 7 mai 1981 la Facultatea de Filologie din Cluj cu tema Radu Stanca – Studiu monografic, urmată de cartea Radu Stanca și obsesia Thaliei. Ipostazele omului de teatru. Studiu monografic (1996), de cele două volume Radu Stanca. Profil spiritual (2015), într-o ediție îngrijită împreună cu universitarul Marin Diaconu, ce intenţiona o “panoramare” a valorosului scriitor român contemporan “pe care destinul l-a izbit cu puterea valurilor mării în furtună”, perioada afirmării lui coincizând în mod nefast cu “obsedantul” deceniu al proletcultismului, când “niciuna dintre inițiativele sale de afirmare scriitoricească nu a putut rodi”. Apoi doamna Anca Sîrghie a publicat lucrarea Radu Stanca. Evocări și interpretări în evantai (2016) și desigur, cartea Radu Stanca și Sibiul care este focalizată pe un anumit segment din evoluția omenească, profesională, socială și creatoare a acestui “spirit artistic de elită al Transilvaniei” din secolul al XX-lea. Anca Sîrghie susține că Sibiul, “conglomeratul cu iz medieval”, cum îl numea Mircea Braga, fostul Cibinium, am adăuga (De menționat că în zona actualului cartier sibian Gușterița, în situl arheologic numit Fântâna Rece s-a descoperit o așezare geto-dacică din secolul II a. Hr. aparținând culturii La Tène și tot aici se presupune că ar fi existat castrul roman Cedonia) și-a pus cu discreție amprenta asupra vieții și creației lui Stanca, mai ales că atât de profund a cunoscut el urbea și împrejurimile ei, îndrăgostindu-se de ele, încât la ochii orașului înființat după mijlocul veacului al XII-lea de coloniști sași din teritoriul Rin-Mosela, care “te măsoară de pe acoperișuri, te urmăresc și chiar te pot obseda, poetul-dramaturg a adăugat propriul ochi”.
Volumul Radu Stanca și Sibiul este împărțit în 22 de capitole, urmate de un segment numit Ecouri (care conține 3 texte: În Sibiul lui Radu Stanca, la 95 de ani de nemurire, Centenarul Radu Stanca – sărbătorit la Sebeș și În an centenar, Radu Stanca s-a întors acasă, la Sibiu, publicate în ziarul „Tribuna” din Sibiu, în revista „Destine literare” din Montreal și respectiv în revista „Poesis” din Satu Mare), Bibliografie și Anexe (care cuprinde fotografii alb-negru și color care au legătură, într-un fel sau altul, cu activitatea lui Radu Stanca).
Primele capitole sunt dedicate “rădăcinilor adânci” ale familiei scriitorului și vieții lui Radu Stanca. Astfel, viitorul poet-baladist, dramaturg, actor și regizor se naște în 1920 la Sebeș-Alba (și moare în 1962, la numai 42 de ani, la Cluj) și absolvă Liceul “Gh. Barițiu” din Cluj, apoi Facultatea de Litere și Filosofie a Universității “Regele Ferdinand I” din Cluj în anul 1942. Acolo i-a avut ca profesori pe marele poet și filozof Lucian Blaga, la filosofia culturii, și pe membrul titular al Academiei Române, D.D. Roșca, traducătorul lui Hegel (începând de la sfârșitul anilor 1950 până în anii 1960 ai integralei principalului reprezentant al idealismului absolut în secolul al XIX-lea la Editura Academiei), la istoria filosofiei moderne. În timpul războiului, după rușinosul Diktat de la Viena (1940), Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din Cluj s-a refugiat în orașul de pe Cibin, aici luând ființă Cercul literar de la Sibiu. Ovidiu Cotruș considera că actul de naștere a Cercului era Scrisoare deschisă către Lovinescu, Ardealul estetic – o scrisoare către E. Lovinescu apărută în nr. 743, din 13 mai 1943, al publicației bucureștene “Viața”, condusă de romancierul Liviu Rebreanu. Luând modelul lui Eugen Lovinescu, esteticianul pus bazele “Modernismului interbelic”, Cercul literar sibian a încercat să salveze tradiția literaturii române, dar a fost rapid lichidat de regimul comunist din înfiorătorii ani 1950, membrii lui fiind așezați ulterior de criticii și istoricii literari printre scriitorii “generației pierdute”.
Radu Stanca a fost, pe rând, asistent al lui Lucian Blaga la catedra de filosofie a culturii, profesor de estetică a teatrului, la Sibiu, redactor, actor, regizor și a făcut parte din Cercul literar de la Sibiu, alături de Ștefan Augustin Doinaș, Viorica Guy Marica, Ion Negoițescu, I.D. Sârbu, Ioanichie Olteanu, Eugen Todoran, Cornel Regman, Nicolae Balotă, Henri Jacquier, Wolf von Aichelburb, și alții. Marele câștig al poeziei românești datorat resurecției Cercului literar de la Sibiu, îndeosebi lui Radu Stanca și lui Ștefan Augustin Doinaș, spune Anca Sîrghie, a constat în extinderea sferei baladescului de la o „scară națională“ la o „scară planetară/ cosmică“. Ilustrativă în acest sens este și balada Turn înecat, turnul simbolizând axis mundi, având în crucea-i celestă o crăiasă adormită „de două mii de ani“, Runa, un soi zeiesc de „sămânță a lumii“, sortit a rodi după „cataclism“ (aluzie, poate, chiar la al Doilea Război Mondial).
Radu Stanca a debutat în presă încă de la vârsta de 12 ani, în anul 1932, în cadrul revistei “Universul Copiilor” cu lucrarea sa intitulată Legenda Peștilor. În critica literară și în eseistică a debutat în 1943 cu eseul Problema cititului, lucrare ce constituise, totodată, teza sa de licență din anul 1942, pe care a susținut-o la Sibiu, iar în teatru, a început cu comedia tragică Dona Juana, o reinterpretare a mitului lui Don Juan, căreia i-a fost acordat premiul Sburătorul pe anul 1947. De remarcat că în timpul facultății, la Cluj-Napoca, Radu Stanca a legat o frumoasă prietenie cu faimosul critic și istoric literar de mai târziu Ion Negoițescu, prietenie ce, după terminarea facultății, când Stanca a rămas la Sibiu, iar Negoițescu s-a întors la Cluj, s-a materializat într-un Roman epistolar, cuprinzând scrisori schimbate de cei doi tineri din 1945 și până în anul 1961. Una din cele mai interesante teme de discuție a fost Cercul literar de la Sibiu care în anul 1945 a publicat o revistă de artă și literatură cu opt numere lunare, planul celor doi tineri fiind acela de a continua acest proiect sub un alt nume: Euphorion, dar acest plan-proiect a rămas doar la stadiul de idee, aici ieșind la iveală verticalitatea ideologică a lui Stanca, el reușind, potrivit Ancăi Sîrghie, „să se țină departe de orice compromis cu puterea comunistă”, instalată în România cu ajutorul neprecupețit al tancurilor sovietice. Un roman epistolar (publicat în volum sub acest titlu în 1978, la Editura Albatros din București), dezvăluie numeroase lucruri despre viața intimă a fiecăruia: probleme financiare, sentimentale sau pur și simplu pasiuni ale lor, deseori dialogul celor doi scriitori avea aspect de dezbatere serioasă și profundă, numeroase scrisori luând turnura unor cvasi-eseuri în discuțiile pe tematici culturale, ambii angajându-se în lecturi de dificultate mare – chiar și scrise în limbi străine – pentru a-și susține ideile.
În capitolul Primatul poeziei în afirmarea tânărului Radu Stanca, istoricul literar Anca Sîrghie afirmă că de la Cluj, studentul Stanca sosea la Sibiu cu un “adevărat palmares ca poet și ca publicist”, unul în stare să trateze teme muzicale, literare, culturale sau chiar sportive, pentru el consacrarea fiind deja „un fapt împlinit ca speranță de viitor în cultura transilvăneană a epocii”. Cu toate acestea, niciun volum de poezii semnat Radu Stanca nu a fost publicat antum, pentru că exigența proprie l-a determinat să ezite și abia în 1980, la Editura Dacia din Cluj-Napoca a apărut postum primul volum intitulat Radu Stanca, Versuri, cu un „aparat critic realizat exemplar” de Monoica Lazar.
Conform Ancăi Sîrghie, atmosfera Sibiului „a fecundat geniul poetului în plin elan creator”, versurile lui fiind de „natură elegiacă”, iar o constantă a inspirației sale este motivul morții, care în Symposion, Vizită, Invitație la o artistă, Fluturele nopții, de pildă, ia forme dintre cele mai familiare. Astfel, în elegia Vizită, revenirea seară de seară a Morții, metaforicul “ministru al tăcerii”, este caligrafiată ca un „scenariu al întâlnirii”, pe care poetul îl închipuie ca pe o „scenă cinematografică”. Stanca este un împătimit al detaliului rafinat, căci el completează priveliștea interiorului cu „paingii prinși în stemă”, „ușa cu scorpion”. Pe de altă parte, ca și filozoful Emil Cioran, nici Radu Stanca nu era născut la Sibiu, ci a primit “baia lui de farmec” în cei mai prolifici ani ai tinereții, ani creatori fără precedent, subliniază Anca Sîrghie, când talentul său exploda etnian în genuri diferite, dar spre deosebire de autorul Tratatului de descompunere și al Sfârtecărilor, care pleacă din Sibiul anilor de liceu, ca să studieze la București, Radu Stanca e nevoit să părăsească Clujul universitar, refugiindu-se în orașul-burg de tip germanic de pe Cibin, unde trăiește în atmosfera unei studenții prolifice. În plus, poetul din el beneficia de un nou imbold, cel asigurat de spațiul de visare și de creație al orașului-cetate evomedian.
Aici, trebuie neapărat menționat că în poezie, Radu Stanca a teoretizat baladescul (în eseul Resurecția baladei (1945) și a fost adeptul poeziei pure, ruptă de contextul social. În realitate, după cum demonstrează propria-i creație poetică, Stanca a relevat capacitatea baladei – specie prin excelență a genului epic – de „a se deghiza“ în spațiile lirico-dramatice, cultivând triada sau “trinomul baladesc”: 1). Lamentația (eroului cu fruntea pe-o limită tragică: Lamentația Ioanei d’Arc, Lamentația poetului pentru iubita sa, Pisica ș.a.); 2). alegoria-legendară (povestea întâmplării/ evenimentului la cea mai înaltă tensiune: Baladă studențească, Buffalo Bill, Fata cu vioara, Regele visător ș.a.) și 3). dramaticuleroic sau balada propriu-zisă (unde prezența poetului liric devine aproape invizibilă, adică Balada celor șapte focuri, Baladei lacrimei de aur, Capul de fată, Pajul cu părul de aur ș.a.). Criticul și istoricul literar Nicolae Balotă sublinia faptul că “balada nu e pentru Radu Stanca un pretext istoric sau nu devine – pe plan tematic – o narațiune, ci un lied scenic; poetul se închipuie Un cneaz valah la porțile Sibiului, atât de vrăjit de coralul fecioarelor cetății, încât nu simte cum un dușman îl înjunghie; în alt poem ascultă un cântec misterios de orgă, transpus la 1707; într-o baladă studențească își bănuiește sfârșitul cântând moartea unui student inventator de visuri și practicant de alchimii erotice…” (în Poezia, I, p. 392).
Un alt capitol important al cărții Ancăi Sîrghie este Radu Stanca și proletcultismul socialist, în care autorul Corydon-ului avea să-și măsoare elanurile artistice ca poet, actor, dramaturg și, mai ales, ca regizor cu Sibiul anilor oribilului proletcultism. Desi era tot mai șubrezit fizic, Stanca a luptat cu un sistem ideologic terifiant și opresiv, care și-a întins ca un kraken tentaculele, făcând imposibilă scoaterea la rampa scenei de teatru a pieselor originale pe care el le-a scris, acestea fiind însă sortite să rămână în sertar nu numai antum, dar în bună parte și în posteritate, când, desi au fost publicate în trei ediții cu totul onorabile, precizează autoarea, piesele scriitorului sibian și punerea lor în scenă au rămas neconvingătoare până în prezent. Anca Sîrghie este de părere că puțini au fost cei care i-au intuit lui Stanca adevărata valoare în timpul “contorsionatei vieți” din sinistra epocă a socialismului vremelnic biruitor. “Întreaga mea activitate literară este deocamdată nestrânsă în volum, ci există sub formă de manuscris”, suna cu o “testamentară nostalgie” una din notațiile lui Radu Stanca, păstrată în arhiva familiei într-o schiță de Autobiografie. Să traverseze plin de elan creator o perioadă nefastă, cum era proletcultismul, a fost pentru Radu Stanca o “adevărată tragedie”, afirmă Anca Sîrghie, ea fiind exact perimetrul temporar în care opera dramatică în întregime și în bună parte și cea poetică a autorului de la Sibiu se întrupau, înfiripau, dar fără șansa de a vedea lumina tiparului. Totodată, alături de Blaga, Radu Stanca făcea parte dintre scriitorii neadaptați publicului lector din România socialistă, un public care trebuia îndoctrinat cu orice preț și cu de-a sila. Totuși, posteritatea a fost cu mult mai generoasă cu Stanca, întrucât deceniile care au urmat proletcultismului au deschis făgașe spre creația neîntrecutului baladist al literaturii române contemporane.
În concluzie, volumul d-nei Anca Sîrghie, Radu Stanca și Sibiul este bine scris și excelent documentat. În el sunt abordate toate aspectele vieții și creației acestui important scriitor român, legate de frumosul oraș Sibiu, și nu numai. Așadar, o carte care întregește fericit biobibliografia dedicată autorului menționat.
