POEZII – Georgeta Minodora Resteman
Cărare de fum
S-a-nserat peste temple de rouă, acum
Răsfoiesc un album de tăceri de demult…
Mă visam alergând pe-o cărare de fum
Încercând ca tăcerea din mine s-ascult.
Mă opream lângă tei înrobiți de parfum
Să-mpletesc din miresme cununi pentru noi
Nu știam cât de strâmt poate fi acel drum
Nici că nu e de-ajuns s-alergăm amândoi
Poposind într-un crâng de visări albăstrii
Așteptam să te-arăți din lăcașu-ți de jar
Nu știam ce ascunzi în tăceri, o să vii?…
Adunasem mănunchiuri de maci în zadar.
Doar o lună vicleană privind îndărăt
Arunca peste umăr priviri cu-nțeles
Nu știam că din vinul iubirii mă-mbăt
Și pluteam în neștire-n temutu-i eres.
S-a înnoptat peste temple de rouă, acum
Din tăcere se-aprinde-o făclie de crini
Nu mai vreau să alerg pe-o cărare de fum
Ci pe drum de cicori, fără zgură și spini.
Uitând de toamne
Suntem ca niște umbre speriate –
Iubiri târzii, destine răvășite,
Doi crini ce-au înflorit pe jumătate
Din muguri de cuvinte nerostite
Ca două lacrimi curse pe-o maramă
Pășim pe lespezi reci de-nsingurare
De parcă toate toamnele ne cheamă
Când verile-s doar semne de-ntrebare
Când rătăcești pierzându-te în gânduri
Dintre tăceri o șoaptă te îndeamnă
S-ascunzi răvașul toamnei printre riduri
Arzând pe-altar de maci să uiți de toamnă.
Chiar dacă bem tăcuți, din pumni, arsura
Atâtor brume, suflete-ntomnate
Mai răsfoim, arar, visări cu gura
Doi crini ce-au înflorit pe jumătate…
Nespusei iubiri
Ce toamnă frumoasă-i tăcerea din tine
Și-atât de înalt este cerul din noi!
Ți-s ochii luciri rătăcite-n verbine
Și-o liniște-adâncă în blândele ploi.
Chiar toamna se scrie-n privirile tale
Cu-aceeași cerneală,-a nespusei iubiri,
Sub clopote mute de neguri regale
Cicorile verii brodează-amintiri.
Când stai pe-un fotoliu albit de-ntristare
Foșnind ca mătasea gândului pur
Ce doruri îți murmură-n tâmple și oare
De ce simți că totul se năruie-n jur?
E toamnă, târziu, ruginiu… Și ce dacă?
Lăuntric ți-e pace, sfioși trandafiri
Trudesc din petale un templu să facă
Tăcerii din tine, nespusei iubiri…
De-ar ninge
De-ar ninge între noi cu diamante
Când, cercetând cărările cu pasul,
Umbre de-argint – sfielnice amante
În trupul cast al serii îşi fac masul
Spărgând tăceri în crengi de lemn tivite
Cu chiciuri reci – ce muzici ancestrale,
În două lumi de doruri surghiunite
În jariştea secundelor sacrale…
O lume-a ta, cu bolţi de gânduri, sură,
Și ochi de gheaţă ce-ndelung se miră
Crini degeraţi înveșmântați în zgură
Ce-n pulberi de tăcere se deșiră.
Şi-o alta-n care totu-n jur învie
Maci răzvrătiți în lanuri de candoare
Când râuri de cristal îmi curg sub ie
Sfințind amurguri în suspin de floare.
De te-ai retras în semne de-ntrebare
Rescrie-ți solilocviile-andante
Și nu uita să lași răvaș pe-o floare
De-ar ninge între noi cu diamante.
Neuitare
Se-aștern ninsori târzii, tăcere dalbă,
Țărâna-și toarce veacul sub zăpezi
Te simt precum o respirare albă
Prin gândul înflorit, tu să mă crezi
Și-un soi de pace lină mă străbate
Din depărtări, o-nveșmântare pură
Ce spulberă tristețea și m-abate
Din calea-nvăluită-n fum și zgură.
Simt că renasc, sunt un acord de liră
Prin trupu-nsângerat fiori mai ară
Sobor de fluturi ceața-ncet deșiră
Din curcubeie liniștea coboară
În zvon de psalmi am revenit la viață
Îmbrățișând ca o vestală zarea
Mă logodesc cu tine, dimineață,
Și mă înalț la braț cu neuitarea.
Renaștere
Un zvon de-nflorire se-aude-n surdină
Psalmodice cânturi de ierbi care-nvie,
Carteluri de muguri scriu azi poezie
E-o pace-ncuibată-n scoruși de lumină.
În vii catedrale se-aprind lampadare
Doinesc curcubeie-n tăcerea virgină.
Cu gându-n genunchi, primăverii se-nchină
Iar Duminicii-i cresc pe obraji lăcrimioare.
Ce zvon înflorește-n câmpia din mine,
În care grădină sădi-voi vlăstare?
Stătuse cuvântul pitit prin sertare
L-a găsit primăvara și acum e cu mine…
Tu știi?…
Tu știi ce toamnă se desfată-n mine
Câți picuri grei pe frunte vaduri sapă
Câte tăceri din pumni de vânt se-adapă
Să-ți spun, să tac? Reci brume clandestine
În iedere de-argint tăceri îngroapă.
Din cerul tău un zvon de fluturi vine
Cu-alai de flori și cu mătăsuri fine
În straie noi dorind nespus să-ncapă
În gândul meu curat, plin de miresme.
Dar înfloriri târzii cătușe-mi pun
Zidind din lacrimi vii catapetesme
În templul alb în care mă supun
Tăcerilor sfințite de aghesme,
E toamnă-n mine, dar de ce să-ți spun?!
Amintiri cu miresme
Mă rătăceam adesea în pruncie
Pe dealuri înflorite așteptând
Să-mi gângurească câte-o păpădie
Ori mierlele să-mi murmure vreun rând…
Și-așa stăteam cu dealul la taclale
(dar nimeni n-a putut să ne-nțeleagă!)
Îi împleteam miresmele la poale
Parfumele-i umpleau o lumea-ntreagă.
O lume ce de mult mi-a fost furată
De-un timp neiertător și de hiene
Cu colți parșivi. Au decimat-o toată
Iar dealului i-au descântat blesteme.
De-atunci, mereu, în seri de primăvară
Ne revedem făcându-i lumii-n ciudă
Să încrustăm cu înflorirea-i rară
Viori de vânt pe umbra nopții udă.
Câte-nfloriri putea-vom oare duce
Și câți cireși sălbatici vor fi fost
Să-și numere parfumele pe cruce,
Doar dealul meu le știe. Pe de rost.
Incertitudine
Nu știu de-i încă iarnă sau doar un zvon de neguri
Își trece mâna rece pe tâmpla mea de jar
Când se întrec orgolii de ierburi ruginite
Să-mi pară reînvierea doar o fantasmă, doar…
Ninsorii-i ține locul un joc de raze straniu
În care se botează tăceri rupte din rai
Și-oștirile de muguri nu au deloc astâmpăr
Plesnesc pe rând de parcă ar concerta la nai
Și dincolo de toate, în brâie reci de ceață
Se pierde ca o umbră un cerb însingurat
Și-o ciută răgușită răcnește-n depărtare
De parcă-ar fi captivă-n capcane de vânat.
Și eu mă pierd în mine printre tăceri în zori
Și nu știu dacă-i iarnă și nici nu știu de-s eu
Și nu știu cum din fluturi se zămislesc fiori
Și nici nu știu atâtea… Dar știe Dumnezeu.
Vindecare
Voia mai ieri tristețea, ca o boare,
Să-mi intre-n casă și să-și facă loc
Printre crenguțe de cireș în floare,
Dar văduvit-a fost de-acest noroc.
În suflet port doar albul din petale –
O, Tată Sfânt, mi-ai dat putere iar
Să-mi plec genunchii-n fața voii Tale
Și din cuvântul Tău să-mi fac altar.
Să-ncumințesc cu inima și gândul
Tot zbuciumul vieții fremătând
Lumina Ta să-nvăluie pământul
C-atât de-ntunecat n-a fost nicicând.
Fă să-nflorească-n suflete toții merii
Înmiresmând și cel mai rece-ungher
Din flori clădește-n Noaptea Învierii
Treptele albe care duc spre cer.
