La prima vedere a curiosului titlu, îndrăznesc să cred că cei mai mulţi dintre cititorii acestuia vor fi ademeniţi … pe firul memoriei, spre reamintirea cu nostalgie a fermecătoarei melodii a copilăriei, transmisă din generaţie în generaţie, care ţinea (şi mai ţine încă şi acum!) „capul de afiş” al serbărilor micilor artişti din grădiniţe, cu care aceştia , în inocenţa lor nestăvilită, îşi gratulau atenţia părinţilor şi a bunicilor spectatori. Într-adevăr, pentru cei care încă le mai păstrează intacte în amintire, versurile şarmante ale acestui îndrăgit cântecel copilăresc au constituit deliciul acestor emoţionante prestaţii artistice: „Un elefant se legăna pe o pânză de păianjen / Şi pentru că ea nu se rupea, a mai chemat un elefant! // Doi elefanţi se legănau pe o pânză de păianjen …” Şi „numerologia” elefantină continua, cu acelaşi haz irezistibil, până la … „Zece elefanţi”.
De reţinut, totuşi, ca adagio şi respect pentru cititori, înţelepciunea unui vechi aforism: „Dacă-ţi vei putea purta copilăria cu sine, niciodată nu vei putea îmbătrâni.”
La o a doua vedere, însă, incitantul titlu poate face posibilă o şi mai subtilă „trimitere de gând” spre o altă „pânză de păianjen”, cu adevărat trainică şi acum, în ciuda timpului îndelungat scurs de la terminarea ţesăturii acesteia. Şi tot la fel, îndrăznesc să cred că în marea lor majoritate cititorii bibloofili au şi identificat-o fără ezite câtuşi de puţin. Şi nici nu s-ar fi putut să nu fie aşa …
Da! Indubitabil, nu poate fi vorba decât de romanul de debut al scriitoarei Cella Serghi, „Pânza de păianjen”, apărut în 1938, după ce cu un an înainte îi apăruse în „Revista Fundaţiilor Regale” primul fragment, „Cele dintâi nedumeriri”, prin care şi-a prefigurat talentul viitoarei vocaţii scriitoriceşti. De altfel, la apariţia lui din 29 martie 1938, volumul „Pânza de păianjen” al Cellei Serghi purta şi o banderolă semnificativă, pe care se putea citi: „Scriitorii Liviu Rebreanu, Camil Petrescu şi Mihail Sebastian au recomandat editurii acest roman”. Într-adevăr, după cum singură va mărturisi mult mai târziu, într-un interviu: „romanul l-am terminat încă din 1936 şi el a fost citit în manuscris de cei trei scriitori menţionaţi.” Şi tot ea va dezvălui ulterior „geneza” acestuia: „Singură, în nopţile albe, în camera mobilată în care scriam neştiută de nimeni, mă uitam la caietele care s-au adunat, s-au decolorat, cu scoarţe galbene, cenuşii, albastre, şi mă întrebam dacă ar putea să se transforme într-o carte.” Şi, astfel, „Pânza de păianjen” s-a transformat într-o superbă poveste despre viaţă şi dragoste, despre iubire şi pasiune, despre nelinişti şi oprelişti, pe care, prin prisma cititorului adolescentin care am fost, pot afirma şi acum cu aceeaşi percepţie nealterată: „de îndată ce-am început s-o citesc, m-a captivat întru totul încât n-am avut cum s-o mai las din mână.” Pur şi simplu, am „devorat-o”, aidoma tuturor cărţilor citite „pe sub mână” care mi-au fascinat frumoşii ani liceeni ai adolescenţei, precum „La Medeleni” a lui Ionel Teodoreanu, „Invitaţie la vals” şi „Scrisoare de dragoste” ale lui Mihail Drumeş, „Mite” şi „Bălăuca” ale lui Eugen Lovinescu şi câte altele.
Cu „Pânza de păianjen” a Cellei Serghi aveam să mă reîntâlnesc mai târziu, cu o aceeaşi emoţie a cititului, pe când aşteptam „cu sufletul la gură” fiecare nou volum apărut în inspirata şi îndrăgita colecţie „Romanul de dragoste”, iniţiată şi îngrijită de prestigioasa Editură Eminescu. Desigur, nu s-ar fi putut să lipsească din această valoroasă colecţie „Pânza de păianjen” a Cellei. Am recitit-o cu aceeaşi transfigurare, dar şi cu un surplus de apreciere a cititorului împătimit de lectura unor cărţi bune.
Practic, lectura acestei minunate scrieri a Cellei Serghi mi-a oferit şi de această dată privilegiul „teleportării” într-o lume aparte, cea a perioadei interbelice, plină de farmec şi sensibilitate, a cărei acţiune se succede cu vioiciunea trăirii în peisajele mirifice ale acelei vremi, zugrăvite cu har scriitoricesc, de la tumultul Bucureştilor şi pân´ la malul vrăjit al mării, la Constanţa, Mangalia şi Balcic, în care trăieşte şi iubeşte cu pasiune eroina principală, Diana Slavu, o blondină de o frumuseţe răpitoare, ce încearcă, prin inteligenţă şi spirit de aventură, să iasă din încorsetarea „pânzei de păianjen” a existenţei. De altfel, o „replică” a Dianei Slavu, extrasă din roman, este una cât se poate de lămuritoare: „Vezi, aşa imi inchipui viaţa, ca o pânză de păianjen (s.n) imensă, cenuşie, lipicioasă, in care omul se zbate ca o muscă. Undeva păzeşte carnivorul: păianjenul…”
Pentru închegarea naraţiunii acestui roman, Cella Serghi a apelat la un procedeu „inedit”, cel al lecturării însemnărilor din caietele şi scrisorile eroinei, încredinţată bunei sale prietene Ilinca Dima. Doar aşa i se înfăţişează cel mai bine cititorului tabloul „iubirilor paralele” ale Dianei Slavu, cea adolescentină şi platonică pentru Petre Barbu, cea maritală pentru Michi şi cea frivolă întrevăzută pentru Alex; toate cele trei întregind complexa personalitate a eroinei romanului.
Nu încape îndoială că „atuurile” incontestabile ale scriiturii dezinvolte a Cellei Serghi, etalate la debut, au adus îndreptăţitul succes de public al volumului „Pânza de păianjen”, de care s-a bucurat la apariţie şi de care continuă să se bucure şi în prezent, prin numeroasele sale re-editări de-a lungul timpului. Chiar dacă în spaţiul critic literar al vremii prea puţini dintre cei consacraţi i-au acordat atenţia cuvenită, totuşi au fost şi „voci” puternice, precum cele ale criticilor Eugen Lovinescu şi Ov.S.Crohmălniceanu, dar şi ale unor redutabili scriitori, care au încurajat-o pe Cella Serghi în devenirea scriitoricească. Iată, dar, aprecierea lui Mihail Sebastian: „Cartea doamnei Cella Serghi […] este incontestabil < o operă > în sensul cel mai greu al acestui cuvânt. […] Bogăția de culoare și lumină în care se desemnează această mică lume orientală și marină, cu un farmec local pe care pictura nu l-a surprins în totul, dar pe care literatura, prin condeiul acestei debutante, ni-l transmite, e o bucată de antologie ea singură suficientă pentru a defini un scriitor.”
Legat de „Pânza de păianjen”, atât criticii cât şi exegeţii subliniază faptul că romanul de debut al Cellei Serghi conţine „accente autobiografice în care autoarea se dedublează în postura Dianei Slavu, eroina romanului.”
Pentru confirmare, nu ne rămâne decât, apelând la „surse”, să-i parcurgem curioşi firul biografic al vieţii, destăinuit la început de chiar autoarea însăşi: „M-am născut la Constanța, într-o casă de pe strada Mării, și prezența mării a avut o influență deosebit de puternică asupra copilăriei mele.” După cum spun şi biografii, era în 22 octombrie 1907 când s-a născut la Constanţa, într-o veche familie dobrogeană, Cella Marcoff, viitoarea scriitoare, care-şi va lua pseudonimul de Cella Serghi, după numele bunicului anticar, Serghi Marcoff, de origine bulgară, ce poseda, „la câţiva paşi, pe strada Traian, o dugheană ticsită de ulcele de lut ars, opaiţe, amfore, sticluţe irizate, figurine ciobite, descoperite în săpăturile străvechiului Tomis …”
Copilăria fiindu-i fascinată de „prezenţa vie a mării, cu mişcarea necontenită a valurilor care se izbeau de stânci şi toate acele schimbări de culoare, de la verdele jadului la albastru de cobalt, nisipul, aur încins şi dimineţile triumfătoare de la Mamaia” , mai târziu, în 1916, după refugiul familiei din cauza războiului la Brăila şi apoi la Bucureşti, Cella îi va resimţi desnădăjduită lipsa: „Despărţirea de mare, din cauza refugiului, a fost un şoc care a lăsat urme adânci. M-a urmărit mereu nostalgia mării.”
Anii învăţăturii, începuţi la Constanţa, au continuat şi în oraşele refugiului. La Bucureşti, pe parcursul studiilor liceale, leagă o frumoasă prietenie cu colega sa, Margareta (Tiţa) Bresliska, „cea care-i va servi ca model pentru personajul Ilinca Dima din Pânza de păianjen”. În 1927, cu studiile liceale terminate la Bucureşti, Cella, „tânără blondă şi frumoasă, ce se pregătea să îmbrăţişeze o carieră în drept”, se întâlneşte la Ştrandul Kiseleff „absolut din întâmplare” cu scriitorul Camil Petrescu. Pentru Cella (cine-ar fi crezut?!) a fost „dragoste la prima vedere”. Însă, scriitorul, „scund şi surd” nu i-a acordat tinerei „prea mare atenţie”. Întâmplarea (sau destinul?!) face ca după un an „să se revadă exact în acelaşi loc”. De data aceasta Cella „era studentă la Drept şi deja căsătorită cu inginerul Alfino Seni”.Urmare a prezentărilor, scriitorul are ocazia consultării soţului inginer în câteva amănunte tehnice pentru romanul aflat în lucru, lipsind-o iar pe Cella de vreo atenţie specială. După cum va nota în minunatul său eseu, exegeta Andreea Popescu conchide „Din acest moment, Cella se îndrăgosteşte iremediabil şi dezvoltă o pasiune imensă pentru scriitor, căutând orice pretext de a-i fi în preajmă, chiar dacă era căsătorită.” Afirmaţia în sine are acoperire în chiar destăinuirea de mai târziu a scriitoarei: „În care anume clipă m-am îndrăgostit de el nu voi ști niciodată. Dragostea mea pentru el s-a născut, poate, din nevoia mea de a iubi.” Iar pentru a-şi satisface „nevoia” iubirii, Cella Serghi a căutat mereu pretexte de a-i fi în preajmă, în ciuda faptului că acestea erau „vizibile” şi pentru soţul ei. În schimb, Camil Petrescu, rece şi distant, îşi vedea de cariera sa literară. În cele din urmă, îndeosebi după divorţul ei din motive „de viovăţie”, Cella se resemnează fără a mai spera la împlinirea iubirii ei pentru Camil şi se dedică întru totul creaţiei sale literare.
Dar, partea bună a acestei relaţii, după cum tot ea o va recunoaşte: „Camil a fost cel care m-a îndemnat să scriu, inspirându-mi multe dintre personaje, dar tot el m-a şi întrupat în doamna T. din romanul său Patul lui Procust.”
Încă din timpul studenţiei, sub pseudonimul Gella Marin, publică în ziarele „Gazeta” şi „Reporter” primele sale articole şi cronici teatrale, între care reportajul „Weekend în Bucegi”,bine primit, care i-a deschis Cellei Serghi perspectiva literară.
În 1931, după absolvirea facultăţii, practică un timp avocatura, înlesnindu-i cunoaşterea diferitelor caractere, fapt ce i-a servit la modelarea viitoarelor personaje.
Făcându-se cunoscută încă din 1937, după apariţia în Revista Fundaţiilor a primului fragment din viitorul roman de debut „Pânza de păianjen”, Cella Serghi este chemată de Mihai Ralea şi D.I.Suchianu să publice în „Viaţa românească”, iar Eugen Lovinescu o invită la „Sburătorul”, unde va lega multe prietenii literare. Este perioada în care Liviu Rebreanu, după ce i-a citit romanul, a felicitat-o: „Eşti un scriitor.”
Prolifică, va publica în continuare numeroase schiţe, având o aceeaşi eroină – Mirona – , devenite ulterior viitorul roman „Cad zidurile”(1950), re-editat în „Cartea Mironei” (1965)sau „Mirona” (1972). Cu „Mirona” m-am „întâlnit” de îndată ce a apărut, fiind o aceeaşi carte „marca Cella Serghi” pe care n-o poţi lăsa din mână până n-o termini de citit. Şi această nouă carte conţine suficiente „accente autobiografice” în care Cella Serghi se „dedublează” în eroina principală Mirona Runcu, „o fată frumoasă, inteligentă şi sensibilă, de nouăsprezece ani, trimisă de familia sa să studieze Dreptul la Paris”, în chiar anii celui de-al doilea război mondial. Aici, intrând în anturajul grupărilor socialiste care urmăreau luptele din Spania, Mirona, „sfâşiată de dorinţa de a deveni scriitoare”, are prilejul cunoaşterii unor realităţi înspăimântător de crude. Măcinată şi de iubirea pentru Ştefan, „un bărbat cu douăzeci de ani mai în vârstă şi însurat” de la Bucureşti, Mirona se maturizează şi „încetează să mai vadă în dragoste un ideal.” Descriind cu talent evenimentele trăite, încetul cu încetul „cartea Mironei” s-a scris singură, fiind „un roman puternic” , pe placul „Maestrului” de la Sburătorul.
Revenind la „firul biografic” o vom găsi, într-adevăr, pe Cella „locuind un timp la Paris”, unde va scrie şi va citi „în grupul studenţilor români”. În 1945 devine secretara Universităţii libere populare şi va continua să publice în Viaţa românească, Femeia şi Flacăra. De asemenea, apariţiile sale editoriale se ţin lanţ: Cântecul uzinei (1950), Surorile (1951), Cantemiriştii (1954), Iubiri paralele (1958), Genţiane (1970), Pe firul de păianjen al memoriei (1977), în care, în acelaşi stil feminist, autobiografic şi romanţat, Cella Serghi „trece în revistă” personalităţile literare ale epocii interbelice care i-au înrâurit devenirea sa scriitoricească: Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Liviu Rebreanu, Eugen Lovinescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Mihail Sadoveanu, adevăraţi „monştri sacri” ai literaturii româneşti interbelice. Au urmat: În căutarea somnului uriaş (1980) şi Această dulce povară, tinereţea (1983), revăzută postum.
De subliniat şi traducerile sale: „Vă place Brams?” de Francoise Sagan şi „Casa de hârtie” de Francoise Mallet-Joris, care i-au venit „ca o mănuşă” stilului ei artistic.
Cu toate acestea, critica literară de după 1945 a plasat-o pe Cella Serghi într-un nedrept „con de umbră”, definind-o ca „autoare a unei singure cărţi – Pânza de păianjen” (!); considerându-i toate celelalte scrieri „concesii” făcut regimului de după război. Poate din acest motiv, spre sfârşitul vieţii a acceptat cu greu acordarea unor interviuri. „Performanţa” unuia dintre acestea a aparţinut, în 1984, poetei jurnaliste Cleopatra Lorinţiu, căreia „în mod bizar, nu i s-a acceptat înregistrarea pe casetofon. De făcut vreo fotografie… nici nu încăpea vorbă! Era bine ştiut că ea dorea să rămână în istoria literară prin poza ei de tinereţe şi prin portretul făcut de Magdalena Rădulescu”.
Realizat în „condiţionările” impuse de interlocutoare, interviul cu Cella Serghi va evidenţia suficient de multe „confesiuni” memorabile: „În ceea ce mă priveşte, dacă n-aş fi sacrificat viaţa personală pentru cărţile pe care le-am scris, şi mă refer în primul rând la <Pânza de păianjen>, n-aş fi ajuns scriitoare. (…) Dar dacă ar fi trebuit să aleg între o călătorie în jurul lumii pe un superb vas şi cartea mea, aş fi ales cartea, cu toate incertitudinile legate de apariţia ei” sau „E ciudat şi de neiertat că acei care au scris despre influenţa lui Camil asupra literaturii mele n-au observat deosebirile esenţiale. În opera lui Camil, nici un cuvânt despre copilărie şi adolescenţă. Şi apoi, Camil vedea idei. Eu vedeam fapte.”
Într-un alt interviu Cella mărturisea cu francheţe: „Pentru mine am păstrat sunetul mării şi amintirile copilăriei…”
Cella Serghi – portret Camil Petrescu, iubirea vieţii ei, s-a stins în 1957, iar Cella Serghi, rămasă cu „dorul” lui şi „neliniştea” ei, i-a supravieţuit încă 35 de ani, stingându-se din viaţă, la aproape 85 de ani, pe 19 septembrie 1992, la Bucureşti.
La cei 115 ani de la naştere şi 30 de ani ai veşniciei sale, posteritatea scriitoarei, publicistei şi traducătoarei române, Cella Serghi, considerată una dintre cele mai importante prozatoare ale literaturii interbelice, consemnată în marmură pe placa memorială aşezată pe faţada casei constănţene, învecinată cu palatul Şuţu, de pe strada Mării: „În această casă s-a născut şi a copilărit scriitoarea Cella Serghi (1907 – 1992)”, va rămâne de-a pururi luminoasă pe „pânza memoriei” afective a generaţiilor de cititori care s-au dedulcit de-a lungul timpului cu proza ei inconfundabilă în stil şi spirit. Pierzându-i-se în neantul vremii urma mormântului ei bucureştean, nu ne rămâne nouă, celor care i-am citit cu nesaţ cărţile, decât ipoteticul gest de recunoştinţă al depunerii unui „bucheţel de genţiane” întru neştearsa-i amintire…
Mihai Caba
