„Canalul Morţii” – Dunărea – Marea Neagră – Balta Brăilei
(partea I-a)
„Lanţurile cu greutatea, cu răceala şi
zgomotul lor nu te însoţeau numai în
incinta închisorii, ci şi în drumurile
blestemate de la o închisoare la alta.”
(George Popescu)
Părintele Canalului DUNĂREA – MAREA ALBASTRĂ (NEAGRĂ), a fost inginerul Ion Ionescu de la Brad, care a conceput primul proiect în anul 1837, nebăgat în seamă, iar al doilea în anul 1850, lăsat de izbelişte graţie uriaşelor investiţii necesare.
Al doilea Părinte al Canalului a fost tot un inginer din categoria elitei, admirată de Al. Soljeniţîn, Jean Stoenescu, care a alcătuit un proiect modern, în anul 1927.
A patra iniţiativă a venit de la Tătucul Stalin la întâlnirea* sa cu ucenicul Gheorghe Gheorghiu-Dej, după modelul sovietic, Belomorsko-Baltiiski Kanal Stalina**.
Întâlnirea Proletarilor a fost consemnată de scriitorul Marin Preda, în cartea sa „Cel mai iubit dintre pământeni.”
Canalul Dunărea – Marea Neagră a avut şi el un Gorki al lui în persoana scriitorului Petru Dumitriu cu „Drum fără pulbere”, care de fapt era o şerpuire de„praf şi pulbere”.
Iniţiativa sinistră, exterminatoare, programată de Călăul popoareler – Stalin şi aplicată de ucenicul proletar Gheorghe Gheorghiu Dej, a devenit Canalul Morţii.
„Tot sovieticii au iniţiat, organizat şi supravegheat Gulagul românesc, cu participarea fără rezerve a numeroşi trădători autohtoni, din rândul cărora nu puţini şi-au întrecut maeştrii.”(Alexandru Mihalcea, Salcia – un lagăr al morţii, Ex Ponto, Constanţa – 2009, p. 10)
Viziunea aceasta grandioasă a unei naţiuni/ lumi, transformate în Lagăr de exterminare, unde statul devine un sistem penitenciar de propăvăduire şi exercitare violentă a Răului, Urii, Crimei, o întâlnim mai întâi la Giovanni Papini în „Gog şi Magog”,* făcând referire la celălat mare Călău al omenirii, Vladimir Ilici Ulianov/ Lenin**, apoi la Orwell în „1948” şi evident la marele Alexandr Soljeniţîn.
Numele, Gog vine din limba primordială pelasgă, însemnând Prinţ, Voievod, Conducător, bărbat iscusit, uriaş, puternic, iar Magog, semnifică denumirea unei seminţii, a unui neam, a unui popor din ţinutul de jos condus de acel Prinţ, Voievod.
Termenii Gog şi Magog, tot în tradiţia pelasgă îşi au rădăcinile în noţiunile de Pedagog – învăţător, mentor, educator, pilduitor întru cuvânt ales, faptă bună şi demagog – fariseu, înşelător, propăvăduitor al falsităţii, al miciunii, al răului.
Iată ce remarca Giovanni Papini aflat într-o scurtă vizită la Călăul omenirii. Încercând să scoată în evidenţă „epoca nihilistă” pe care a realizat-o boşevicul Lenin în Rusia, acesta cu un zâmbet muribund, dar sarcastic exclamă către italian: „Bolşevicii n-au făcut alceva decât să adopte, dezvoltându-l, regimul instaurat de ţari şi care e singurul potrivit cu poporul rus. Nu se poate guverna o sută de milioane de brute fără băţ, fără spioni, fără poliţie secretă, fără teroare şi spânzurători, fără tribunale militare, muncă silnică şi torturi. Noi am schimbat numai clasa care îşi baza guvernarea pe acest sistem… Bagă-ţi în cap că bolşevismul este un război triplu: al barbarilor ştiinţifici împotriva intelectualilor corupţi, al Orientului împotriva Occidentului şi al oraşului împotriva satului… Individul e ceva care trebuie suprimat. E o invenţie a acelor pierde-vară de greci şi a închipuiţilor de germani. Cine rezistă va fi tăiat ca o tumoare vătămătoare. Sângele e cel mai bun îngrăşământ oferit de natură” ( Giovanni Papini, Gog, „O vizită la Lenin”. Trad. Ileana Zara, Ed. Univers Bucureşti, 1990, p. 104).
Obârşia Răului – Potopul ereziilor iudaizante şi urmaşele lor gnostice precum, umanismul, iluminismul, vitalismul, anarhismul*, nihilismul**, marxismul, liberalismul, socialismul, comunismul (cele 4 doctrine îşi au părinţii în anarhism şi nihilism), s-a discutat aprig, imperativ şi cu decenţă academică, într-o cruntă închisoare.
Anarhismul propăvăduit de Max Stirner, cel care a săpat ideologic, „mormântul umanităţii”, de Serghei Neceaev, care a dus o viaţă plină de cruzime şi amoralitate sub pretextul eficienţei acesteia pentru cauza Revoluţiei, deMihail Bakunin (cel mai crud şi mai violent discipol i-a fost Vladimir Ilici Ulianov Lenin) cu al său „Catehism revoluţionar”,în care proclamă că: „misiunea noastră este distrugerea teribilă, totală, nemiloasă şi universală… Să ne punem încrederea în spiritul etern care distruge şi anihilează pentru simplu fapt că aceasta este sursa eternă şi cu neputinţă de găsit a oricărei forme de viaţă. Patima distrugerii este şi ea o patimă creatoare!” ( E.H. Carr, Michael Bakunin, p. 440), ori Bazarov cu demonica sa distrugere: „Nu există nici o instituţie a societăţii noastre care să nu poată fi distrusă!” (Ivan S. Turgheniev, Fathers and Sons, citat de Părintele Serafim Rose, Nihilismul- O Filosofie Luciferică. Trad şi postfaţă Tatiana Petrache, Ed. Egumeniţa, Galaţi 2004, p.95).
Nihilismul, prin părintele său Friedrich Nietzsche, care a murit nebun, de fapt toţi propăvăduitorii-inchizitori ai ereziilor gnostice au sfârşit ca nebuni, după ce au tiranizat lumea cu doctrinele lor, a cărui apologie a distrugerii se rezumă la cele două axiome nihiliste: „Nu există adevăr, totul este permis!” şi „Cine vrea să fie creativ trebuie mai întâi să distrugă şi să doboare toate valorile acceptate!” (Karl Jaspers,Nietzsche and Christianity,Gateway Edition-Henry Regnery Company,p. 83).
În fioroasa temniţă cezaro-tereziană Aiud, transformată în ACADEMIA SPIRITULUI de către Elita spirituală întemniţată acolo, s-a conturat un grup al misticilor ortodocşi: Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, arhimandritul Gherasim Iscu, stareţul Mănăstirii Tismana, Gheorghe Jimboiu, Virgil Maxim, Traian Marian, Marin Naidin, părintele Vasile Serghie, Anghel Papacioc (viitorul mare duhovnic al Neamului) şi Traian Trifan, conducătorul acelui însufleţit şi înteţit Rug Aprins.
Într-o zi s-au apropiat de Foc, de Rugul Aprins al misticilor ortodocşi, pastorul iudeu Richard Wurmbrandt, salvat de la moarte, cu streptomicina care însemna atunci şi acolo, viaţă, la care a renunţat Valeriu Gafencu, pentru a i-o oferi iudeului, proaspăt botezat la Ortodoxie, (ca să se încălzească…) şi talmudistul Max Moses, un ins cocoşat, cu faţa ciupită şi străvezie de venin.
Tematica favorită a zilei încremenite, încarcerate era creştinismul şi iudaismul.
Apologeţii creştini au pus faţă în faţă cele două sisteme religioase, aşa cum sunt: Creştinismul – Icoană întru Hristos şi iudaismul – chip şi asemănare întru rabin, subliniind şi cazul celor dintâi erezii iudaizante…, cu rolul distructiv pentru creştini.
Ereziile iudaizante au promovat iudaizarea creştinismului, prin „obligaţia de a observa Vechiul Testament şi legea mozaică.” (Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, Manual pentru Seminariile Teologice, Editura I.B.M. al B.O.R., Bucureşti – 1992, p. 73)
Zi de zi, pastorul Wurmbrandt iscodea grupul misticilor ortodocşi cu tot felul de chiţibuşuri cromato-iudaice, specifice seminţiei, întrebând ironic:
– Oare cine e mai mare, Hristos sau Marx? E mai bine cum a spus Iisus ori cum a spus Marx?
Charles Marx s-a născut la Trier în 1818. Tatăl său Heinrich evreu prin naştere, agnostic era avocat, consilier în justiţie, un burghez bogat convertit la protestantism.
Fusese puternic legat de tatăl său, chiar dacă nu s-a ostenit să participe la înmormântare. Pe restul familiei fraţi, surori îi dispreţuieşte. De mama lui îi era ruşine, „fiindcă era evreică şi vorbea o germană stricată, amestecată cu cuvinte olandeze, şi nu era ceea ce se cheamă o intelectuală?” (Francoise Giroud, Jenny Marx Ou La Femme Du Diable. Copyright Editions Robert Laffont S.A., Paris, 1992, p. 24).
Dar nu numai familia îl ruşina, ci şi străbunii săi evrei. „Nu lipsea nici literatura obsceneă despre evrei, nu lipsesc nici pamfletele antisemite. Pe această treaptă de reavoinţă şi denigrare s-a situat Karl Marx. De ce? Când scrie Chestiunea evreiască are 25 de ani şi e în plină lună de miere. De unde-i vine această fiere, ura asta? Insultele triviale, pe care nu va înceta să le profereze sau să le scrie de-a lungul întregii sale vieţi?” (ibid., p. 30).
Istoricul Arnold Kunzli, susţine că toată opera lui Charles Marx trebuie interpretată în această cheie caracteristică, care ar fi „iudaismul său neasumat, detestat”.
În afară de el şi de Engels, care era banca lui, Marx a detestat pe toată lumea.
Talmudistul Max Moses a încercat să-şi îndrepte cocoaşa, urlând la auditoriu:
– „Noi suntem Israelul prin alegere divină!”
– „Israelul este haric, şi s-a născut dintr-o seminţie”, a răspuns Valeriu Gafencu.
– „Voi sunteţi antisemiţi şi prin asta nesocotiţi legământul dat de Dumnezeu poporului evreu!”
– „Antisemit nu a fost Hristos, ci Iuda, Ana, Caiafa şi poporul care a cerut răstignirea. Antisemiţi nu sunt creştinii, ci evreii care luptă împotriva evidenţei, căci ei ştiu bine că Hristos este Dumnezeu, dar prin Talmud şi Cabala au răstălmăcit învăţătura revelată a Vechiului Testament…”
– „Creştinii nu i-au apărat pe evrei împotriva nazismului!”
– „Creştinii i-au apărat pe creştini şi pe evrei, dar evreii îi acuză pe creştini, vrând să justifice uciderea creştinilor pe care ei o săvârşesc prin comunism.”
– „Dar evreii, ţipă turbat Moses, sunt victimile lui Stalin şi ale comunismului!”
– „Asta e o ipocrizie şi un tupeu tipic iudaic. Se ştie bine că evreii au creat materialismul istoric, au condus revoluţia sovietică, au dezlănţuit prigoana împotriva Bisericii creştine şi a tuturor oamenilor care au refuzat comunizarea.”
În acel moment a intrat ferm în discuţie pastorul Richard Wurmbrandt, grăind despre o altă mare erezie, tot iudaică, comunismul, ca o evidenţă peste timp, neîntreruptă a aceleiaşi încrâncenatei iudaizări a omenirii întregi:
– „Comunismul este instrumentul de iudaizare a lumii!”
– „Pentru această afirmaţie vei plăti scump! i-a strigat înfuriat talmudistul.”
– „În lupta dintre Stalin şi Troţki a învins Stalin, a continuat pastorul, care s-a folosit de evrei. El le-a refuzat puterea, dar nu şi serviciile. Aşa că evreii au ales locul doi în comunism (asta doar la început, apoi locul întâi) şi nu l-au părăsit niciodată. Ei sunt calul troian al revoluţiei comuniste.” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos – document pentru o lume nouă. Ed. Christiana, Bucureşti – 2006, p. 169-171)
Sistemul concentraţionar, al Răului, al urii viscerale nu era cunoscut în Regatul Român, până ce regele trădător Mihai de Hohenzollern nu a deschis larg porţile Ţării creştine, paşnice şi demne, predând faimoasa şi glorioasa Armată Română, cu Mareşalul ei cu tot şi întreaga Patrie creştină, Armatei roşii, cotropitoare, care a instalat slugoii invadatori roşcaţi şi pistruiaţi la vârful puterii comuniste.
Marele duhovnic al Ortodoxiei, Părintele Arsenie Papacioc, de fapt toţi misticii, care a trăit pe viu în temniţele roşii, ororile, teroarea, tortura Iadului roşu, şi-au înnobilat trăirea mistică printr-o suferinţă ascetică, monahală, văzând reversul durerii.
„Comunismul a umplut cerul de Sfinţi!”
Răul, ura, brutalitatea, violenţa, teroarea, tortura şi crima nu putea găsi alt popor, în afara celui român, unde să-şi exercite deplin Apocalipsa demonică.
„Nicăieri însă, cu ura şi brutalitatea cu care ocupantul (samavolnic) şi slugile au acţionat în România.” (Alexandru Mihalcea, Salcia, op. cit., p. 10)
Să fie oare întâmplătoare întâlnirea dintre conducătorii sionişti chazari Zabrouski şi Weiss, recomandaţi de Roosevelt, cu Iosif Vissarionovici Djugaşvili/ Stalin, asigurat de liderul american că, „Statele Unite şi Marea Britanie sunt dispuse, – fără nici un fel de rezervă morală – să dea egalitate de vot absolută URSS-ului în viitoarea organizare a lumii după război.” (ibid., p. 9)
Istoricul Romulus Rusan adună înspăimântat în cartea sa, „Cronologia şi geografia represiunii comuniste în România. Recensământul populaţiei concentraţionare (1945-1989)”, Ed. Fundaţiei Academia Civică, Bucureşti, 2007, 141 de locuri de detenţie,(penitenciare, lagăre de muncă forţată, centre de deportare, localuri de anchetă, azile psihiatrice cu caracter politic).
Cel mai mare număr al lagărelor de muncă forţată şi al locurilor de deportare se afla în sud-estul ţării, care cuprindea Estul Bărăganului, Insula Mare a Brăilei, centrul platoului dobrogean, pe linia Cernavodă – Constanţa – traseul Canalului şi braţul de nord al Dunării, Chilia, cu fioroasa şi înspăimântătoarea Periprava.
Acest tărâm concentraţionar din Sânul Patriei noastre creştine era de fapt GULAGUL românesc după modelul bolşevic, sovietico-stalinist Arhipelagul Gulag.
Instituirea Gulagului românesc avea un scop dublu: anihilarea Elitei spirituale a dacoromânilor şi mâna de lucru gratuită necesară construirii CANALULUI.
Asaltul morţii s-a dat prin artileria grea a Articolului morţii – 209,fratele geamăn al enkavedistului articol 58.
Insula Mare a Brăilei – Canalul Dunărea – Marea Neagră, prefaţa o depresiune a deşertăciunii atee cu prăvăliri de zăpezi şi de geruri cumplite, unde vântul lovea fără milă cu rafalele sale înţepătoare, necruţătoare, în zeghele ferfeliţă, în trupurile frânte doar piele şi oase ieşite prin ea, prin ghearele foamei, bătăi, sudalme, injurii, umilinţe, degerături, teroare, torturi, bărăci infecte, gardieni bestii, câini lupi şi gropi comune.
„Iernile dobrogene nu sunt grele nici prin zăpezi, nici prin geruri, ci prin vânturi. Intense, muşcătoare şi mai ales nepotolite sunt aceste mase de aer care par că usucă şi atunci când aduc cu ele valuri de zăpadă sau doar ace răzleţe de gheaţă.”
(C. Iorgulescu, Memoria ca Exerciţiu de Uitare,vol. III,Canal, Mediaş–2003, p. 171)
În luna Martie a anului 1950, a luat fiinţă Direcţia Unităţilor de Muncă în cadrul M.A.I., cu rolul de recrutare a duşmanilor poporului, în scopul mobilizării Armatei Canalului, a deţinuţilor politici, religioşi, cu o mică garnitură a celor de drept comun.
Unităţile de muncă internau deţinuţii respectivi în colonii de muncă – lagăre de muncă forţată*, fără vreo hotărâre a Consiliului de Miniştri, a unei legi, ci prin voia ministrului Theohari Georgescu/ Burah Tescovici, în baza Deciziei nr. 9 a M.A.I.
Lăgăre de muncă existau încă din anul 1945. Decretul nr. 6. din 6 Ianuarie 1950, emis de Prezidul M.A.N., condus de C.I. Parhon (român sadea?) le-a legalizat, doar.
Unitatea Canalul era condusă de Direcţia penitenciare, care o alimenta cu deţinuţi.
Canalul Dunărea – Marea Neagră – „Canalul Morţii” – Golgota dobrogeană a zecilor de mii de Români osândiţi pentru credinţă şi iubire de patrie, au spintecat Dobrogea cu lopata, prin viaţa lor curată împlinind Imnul redevenirii lor valahice.
Culmea coloniilor de muncă era tocmai lagărele de concentrare, de exterminare.
„Noua Culme nu era altceva decât un sinistru lagăr de exterminare, atât ca amplasare geografică, fiind aşezat într-un loc foarte izolat, departe de lume, cât şi ca regim de viaţă interioară.” (George Popescu, Sub Sabia Cavalerilor Apocalipsului, Ed. Mica Valahie, Bucureşti, p. 113)
Numărul de deţinuţi politici. Martirii Canalului şi ai Bălţii Brăilei
Ziua de lucru, de reeducare şi istovire, între zeghea ferfeliţă şi picioarele goale cu degetele ieşite prin bocancii rânjiţi, între loviturile dure şi scuipările de sânge, între sudălmile brutelor de gardieni şi câinii-lupi care sfâşiau zdrenţele şi pielea rămasă pe os, între târâişul greu al brigăzilor şi cel împuşcat care ieşea din coloană, între drumul Calvarului şi dealul Golgotei dobrogene, începea de la ora 5 Dimineaţa şi se termina la ora 21 Seara. Marşul deţinuţilor politici (cei de drept comun erau favorizaţi) de la baracă la locul de muncă se făcea impus cu cântec proletar în batjocură:
„La Canal să ştergem pata greşelilor din trecut
Drum deschidem cu lopata
Cu el noi am renăscut!”
Dicolo de batjocură, de umiliri, de loviri, de frig, de foame, de mizerii, de boli s-a întins tărâmul Morţii albe, despre care a mărturisit unul dintre supravieţuitori, Gheorghe Bâgu. „Scrie aici (arată cărţile din bibliotecă) câţi morţi au fost la Canal – Poarta Albă, 1800, i-am numărat eu. Şi sunt peste 100 000 de morţi la Canal, sunt trecuţi în carte.” (Supravieţuitorii – Mărturii din temniţele comuniste ale României, Interviuri de Anca Ştef/ Fotografii de Raul Ştef, Ed. Humanitas, Bucureşti, p. 49)
„Auzisem că prin ianuarie 1958, mărturisea preotul profesor col. Dimitrie Bejan, se făcuseră mari arestări în ţară şi că se deschiseseră largi porţile unor lagăre din Dobrogea… Poarta Albă, Peninsula, Năvodari, Culmea etc. – în jurul cărora înfloriseră cimitirele, fruct al umanismului proletar. Canalul nu s-a făcut, dar zeci de mii de vieţi omeneşti aici au fost secerate din comanda strălucitei doctrine marxist – leniniste.” (Preot Dimitrie Bejan, Satul Blestemat, Ed. Ileana, Bucureşti, p. 215)
Construcţia Canalului Morţii, a necesitat şi arestări suplimentare, speciale, evident din rândul politicilor. „Arestările deţinuţilor politici se făceau în special pentru nevoile necesare construcţiei canalului Dunăre – Marea Neagră. Dacă la canal trebuiau 5000 de oameni, tovarăşul Hosu, directorul general al canalului, dădea telefon tov. Teohari şi apoi intra în funcţiune aparatul colonelului Dulgheru*, de la Direcţia Anchete, care împărţea sarcinile, stabilind ce număr de deţinuţi să aducă fiecare regiune.” (Col. Rez. M.A.I., Bădică Ilie, Informare, în Gheorghe Andreica, Reeducările Comuniste, Vol. I, Eugen Ţurcanu: Ruşinea Speciei Umane, Ex Ponto, Constanţa, 2007, p.411)
Numele real al torţionarului ofiţer Dulgheru era Dulberger, şeful Direcţiei G – Anchete Penale din MAI, implicat într-un lung şir de crime asupra deţinuţilor politici. Ofiţer acoperit INU, agent sovietic din 1924, când în urma eşecului instigaţiilor bolşevice de la Tatar Bunar s-a refugiat în URSS. Mişu Dulgheru/ Dulberger, „şi-a vândut concetăţenii pe o bonetă plină cu bijuterii confiscate de la evreii arestaţi sau morţi” (cf. Doina Jela, Lexiconul negru, Ed. Humanitas, 2001)
Vieţile omeneşti piereau ca urmare a regimului de exterminare, dar şi graţie comandanţilor de lagăre, care ştiau că nu păţesc nimic, sau pot fi chiar promovaţi, precum cel de la Capul Midia. „Sângerosul Borcea*, care într-o singură noapte – cred că în iunie 1950, a ucis 27 de deţinuţi.” (Nicolae Stroescu-Şovarna, Nuda Veritas – din crimele comunismului, vol. II, Canalul morţii, Ed. Vremea, Bucureşti, 2017, p. 61)
Liviu Borcea (ateu, neromân), comandant al coloniei Capul Midia, între 1951-1953. Destituit în 1953, cercetat pentru abuz de autoritate (?), condamnat în 1956 la 25 de ani m.s., eliberat în 1957 şi reîncadrat în M.A.I. (Monica Grigore/ Oana Ionel, Colonia de muncă Capul Midia: punct terminus al Canalului suferinţei).
Din rândul celor 4000 de deţinuţi politici din lagărul Peninsula, câteva sute au rămas în cimitirul coloniei. „În Siutghiol s-au aruncat zeci şi sute de morţi, între 1950 şi 1953, în lagărul de la Peninsula.” (Nuda Veritas – Canalul morţii, op. cit., p 185)
În lagărul de la Cernavodă, aflăm de moartea a „70 deţinuţi politici, în iarna anului 1952-1953.” (Gheorghe Andreica, op. cit., p. 415)
În Colonia Taşaul, în brigada A3, era „înregimentat” şi scriitorul filosof Ştefan Ionescu, autorul celebrei cărţi „De la Petru cel Mare la Stalin”, subliniind ideea „continuei agresiuni a lumii slave împotriva românilor”, convins că, „cel mai mare pericol pentru existenţa României ca stat sunt ruşii, aceşti imperialişti atât de dotaţi de la natură ca să-şi ascundă bine intenţiile…” (cf. C. Iorgulescu, Canal, p. 213,245)
„Au fost cazuri când deţinuţii erau asasinaţi prin împuşcare, îngropaţi de vii în pământ, obligaţi iarna să intre în apă până la brâu şi să taie stuf, introduşi iarna în carcere descoperite, uneori complet dezbrăcaţi, câte patru în celulă, în poziţii chinuitoare – doi în picioare şi doi cu capul în jos; în timpul verii erau dezbrăcaţi, legaţi de mâini şi expuşi muşcăturilor de ţînţari. Manifestările de bestialitate continuau şi după moartea deţinuţilor ale căror cadavre, neînhumate timp îndelungat roase de şobolani, erau profanate şi chiar introduse în carceră, sub pretext că torturile aplicate în timpul vieţii nu au fost îndeajuns de aspre. (diavolul era copil nevinovat pe lângă torţionarii proletari ai Canalului Morţii n.a.). În perioada iunie 1952 – martie 1953, au decedat 63 deţinuţi, un mare număr au fost răniţi iar alţii s-au ales cu infirmităţi foarte grave”. (Gh. Andreica, op. cit., p. 423)
În lagărul „Columbia” – Cernavodă, în perioada 20 Mai 1950-16 Iunie 1953, Nicolae Stroescu-Şovarna, i-a avut camarazi de suferinţă pe Ovidiu Iliescu, student al Politehnicii-Bucureşti, mort la Canal în Ianuarie 1952, Ion Dumitrache, împuşcat la Peninsula în 19 Aprilie 1951, Bucur Brănescu, lic. în Litere, Filosofie şi Drept, Victor Jinga, prof. univ. dr. în economie, rectorul Academiei Comerciale-Cluj, Gh. Iorga, Aron Spaniolu, am cunoscut-o pe sora lui la comemorările Martirii Aiudului, lic. în Drept, la Cluj ş.a. (Nicolae Stroescu-Şovarna, Nuda Veritas, op. cit., p. 5, 15)
„Columbia – era şi lagăr pentru femei, unde politicele se ocupau cu grădinăritul. Peninsula, 4000 de deţinuţi, numai politici, Midia şi Năvodari, 4000 de deţinuţi, majoritatea necondamnaţi ori cu pedepse executate, Kilometrul 4 – Saligny, 2000, numai deţinuţi politici, Nazarcea, 2000, numai politici, Noua Culme, 3000 de deţinuţi politici, Kilometrul 31 – Castelu, 3000, deţinuţi politici, Poarta Albă, 4000 de deţinuţi politici.” (Nuda Veritas – Canalul morţii, op. cit., p 374)
În Colonia Stoeneşti – Universitatea din Balta Brăilei, s-a desfăşurat munca de sclavi, de robi a deţinuţilor politici, religioşi pentru îndiguirea Dunării. La munca zilnică de exterminare contribuia pe lângă călăii administraţiei proletare şi ciclonul Bălţii, care te lua pe sus, te spulbera ca pe un cocoloş de hârtie, iar când li se servea arpacaşul murdar şi fiertura de gogonele stricate, le umpleau gamelele cu nisip.
„Era hotărât ca un deţinut să scoată şi să transporte sus pe dig 3,200 m3 de pământ.” (Ioan Bunea, Memorial, Limes, p. 139)
Dar, din trupul sleit alRobilor înUrcuşul lor spre Cer, se înălţa Rugul Aprins al spiritului lor valah, ortodox prin, Marele Poet al Crucii, Robert Eisenbraun-Cahuleanu alias Andrei Ciurunga,pe care am avut onoarea să-l cunosc şi să-l îndrăgesc, Ion Omescu, poet, actor, dramaturg, regizor, actorii Mircea Marosin, Mircea Şeptilici, maestrul Petru Comarnescu, prozatorul Saşa Ivasiuc, Alexandru Zub, viitorul academician,jurnalistul Alexandru Mihalcea, care a memorat, „aproape tot ce a lucrat la Stoieneşti, adevărata noastră universitate…, şi stihurile acestea:
„Se risipiră fastul şi clamoarea/ Acelei curţi cu duh otrăvitor./ Din tot ce-a fost cândva, la Elsinor/ Au mai rămas doar pietrele şi Marea.// Doar tu, strigoi din os de domnitor/ Colinzi civilizaţii cu-ntrebarea/ Ce nu-şi găseşte-n palmă dezlegarea/ Şi n-are-n zodii semn prevestitor.// Reamintindu-ţi clipele acele/ Când uciseşi, la doamna în iatac,/ Pe şobolanul-sfetnic prin perdele,// Îţi scot mereu dilema fără leac,/ Printre mătăsuri, printre catifele,/ Şi-o-mplânţi în pieptul fiecărui veac…” (Alexandru Mihalcea, Uranus-Gherla via Salcia, Ex Ponto-Constanţa, 2016, p. 229)
Andrei Ciurunga, asemeni poetei-mistice Maica Teodosia – Zorica Laţcu, de la Mănăstirea Vladimireşti, fuseseră hărăziţi de Dumnezeu cu Darul sublim al Poeziei creştin-ortodoxe, ca Viaţa – poezie şi Poezia – viaţă. „Poezia era inclusă în existenţa lui cea fără de bucurii: 18 ani de muncă silnică pentru vina de-a fi poet! Şi asta era porţia a doua, după alţi patru, făcuţi la Canal tot pentru harul poetic.” (Alexandru Mihalcea, Salcia – un lagăr al morţii, op. cit., p. 339)
Ceasul cel de pe urmă al comunismului, n-a sunat încă, (oare va mai suna?), fiindcă a renăscut din propria cenuşă pentru finalizarea operei de propăvăduire şi instaurare a iudaizării creştinismului abandonat de ierarhia tot mai lumească, tot mai atee şi gnostică a Bisericii Mântuitorului Hristos, care tace ori poate binecuvântă statistica mincinoasă a statului ateu, prin politrucii lui anaţionali, anticreştini, antiromâni care maschează nenorocirile trecute şi prezente, care reprigonesc şi repersecută, care rearestează şi redeportează în Gulagul Morţii Albe, MEMORIA – PANTHEONUL spiritual al GENIILOR, PROFEŢILOR, EROILOR, MARTIRILOR, MUCENICILOR, MUCENIŢELOR, CUVIOŞILOR şi SFINŢILOR dacoromâni.
Trebuie să stăruim cu acrivie mistică, filocalică, sofianică de sihastru, isihast carpatin, aşa cum ne-a hărăzit Mântuitorul Iisus Hristos şi Mama Sa, Fecioara MARIA, Geţii Divini, asupra TRADIŢIEI, ADEVĂRULUI, BINELUI, CREDINŢEI, DRAGOSTEI, DEMNITĂŢII, LIBERTĂŢII, ONOAREI, JERTFEI, CRUCII, şi ÎNVIERII Neamului nostru, respectiv a ÎNVIERII noastre, de ieri, de azi şi de mâine, altfel vom pieri ca Neam, ca Biserică, ca Patrie, ca Popor, ca Trecut, ca Prezent şi ca Viitor.
Imnul Canalului
„Sunt mii de robi ce ard şi sângeră trudind,/ Vad al robiei roşii drumuind/ Gând uriaş ce aprinde-n aspru cânt/ tălăzuiri de ape şi bulgări de pământ.// Cânt greu plămădit din sudoare/ Şi clocot de lut dobrogean/ Se frâng robii greu sub teroare/ izbind în istorii prin Valul Traian/ sfinţind peste vremuri un crez pentru neam/ întins peste Dacia Mare.// Din nou urgii s-au prăvălit peste hotar/ din răsăritul evului barbar/ Ne-au răsturnat credinţe din bătrâni/ Au şters chiar din istorii că am mai fi români.// Ne-au frânt sfinte cruci şi altare/ Şi sfânt ideal ne-au zdrobit/ Călcat-au virtuţi în picioare/ Robitu-ne-au ţara şi neamul robit/ Puhoi plin de ură de Iuda-nvrăjbit/ Şi-mpins să-ngenunche popoare.// Destul am sângerat ne-am umilit şi am plâns/ Atâta prăbuşire e deajuns/ Potop de grindini se vor nărui/ Când trăznetul dreptăţii năpraznic va lovi.// Înfrânţi vom clădi pe durere/ o ţară cetate de fier/ Sărim peste veac din cădere/ din inima ţării martirii ne-o cer/ Spargem în piatră urcuş către cer/ Spre a neamului sfântă-nviere!” (cules de Gheorghe Andreica la Canal, în Mărturii mai vesele şi mai triste din întunericul comunist)
Gheorghe Constantin Nistoroiu
Duminică, 30 Octombrie 2022
