May 19, 2024

Anca Sîrghie

Un nou simpozion Constantin Noica, la Câmpulung Muscel

De câțiva buni ani, la Câmpulung Muscel, se organizează, cu suportul Asociației Multiculturale „Nicu Hagi”, simpozionul consacrat lui Constantin Noica, a cărui origine aromână umple de mândrie pe ing. Emil Hagi, susținătorul moral și financiar al evenimentului. Îmi amintesc că în 2015, când titlul evenimentului era Eminescu și Constantin Noica în actu­alitate, lucrările simpozionului s-au desfășurat în amfiteatrul Colegiului „Dinicu Golescu” din localitate, fiind prezenți și câțiva liceeni cu texte atent elaborate. În titlurile edițiilor următoare, găzduite în foaierul Muzeului municipal Câmpulung, a apărut apoi și numele lui Lucian Blaga. Astfel, în 20-21 septembrie 2019 s-a desfășurat ediția a VII-a a Simpozionului Național, intitulat Constantin Noica și Lucian Blaga. Interferențe filosofico-literare, unde s-au prezentat 10 comunicări interesante. La ediția din 2021, după sesiunea de comunicări, s-a lansat primul volum dintr-o nouă serie, cea a Caietelor Constantin Noica, volum îngrijit de universitarii Marin Diaconu și Anca Sîrghie, editat la Fundația Națională pentru Știință și Artă din București. Orașul sărbătorea împlinirea a 500 de ani de la primul document atestat în limba română, Scrisoarea lui Neacșu, text imprimat la Muzeu pe măști anticovit, pe care le-am cumpărat și noi cu mare interes.

Preocupat de atenta selecție a invitaților la acest eveniment de elită, conf. univ. dr. Marin Diaconu de la București a explicat și la recenta ediție, desfășurată în 7 și 8 octombrie 2022, concepția de bază a acestui simpozion în care, pe verticală, se dezbat textele lui Noica de la forma lor în manuscris la cele tipărite și editate. Pe orizontală, Noica a fost extins spre marile spirite ale culturii române, de la Eminescu la Blaga și acum la Mircea Vulcănescu, de la a cărui moarte în închisoarea de la Aiud se împlinesc anul acesta șapte decenii. Așadar, cele două personalități pu­se în dialog au fost Noica și Vulcănescu, „Chipuri filozofice ale românismului”, cumam cititpeafișele ce ne întâmpinaula principalele instituții de cultură ale orașului. De la Sibiu soseam în mașina preotului Nicolae Streza și a soției lui, având alături pe profesoara Aurelia Cotârlea, noi amândouă fiind foarte mândre să recunoaștem că cea de-a cincea persoană a echipajului, prof. univ. dr. Elena Dragoș, ne fusese asistentă la Cluj în anii îndepărtați ai facultății. Întâlnirea cu ceilalți comunicanți a fost emoționantă, prietenească, iar dl ing. Hagi ne-a condus chiar din prima zi să vedem expoziția sa de automobile și mașini vechi, ca în holul clădirii să salutăm bustul lui Constantin Noica și să conversăm cu sculptorul care l-a realizat, domnul Adrian Radu.

Găzduită în Sala voievozilor din Muzeu, ce amintea anii 1352-1369, când Câmpulung a fost prima capitală a Țării Românești eliberate după bătălia de la Posada, noua ediție a simpo­zionului a cuprins comunicările prezentate de persoane prestigioase ale domeniului, conform unei tradiții deja împământenite. Astfel, prof. univ. dr. Gheorghiță Geană de la Facultatea de Filosofie din București, specializat în antropologie culturală, a vorbit despre Constantin Noica și Mircea Vulcănescu-misionari ai „noii generații”. Autorul a început prin dezvăluirea unei confesiuni spontane pe care Constantin Noica i-a făcut-o personal, în aerul Păltinișului, în 1979: „Dintre geniile universale, preferatul meu e Pascal, iar dintre geniile românilor – Mircea Vulcănescu”. În mod special, despre acesta din urmă, Noica a motivat aprecierea lui superlativă afirmând că era capabil să scrie despre orice, fără să lase câtuși de puțin loc impresiei de superficialitate. Mărturisirea aceea venea într-un moment când filosoful de la Păltiniș era suspectat pe la colțuri că, în explorările sale hermeneutice asupra „sentimentului românesc al ființei”, îl imită pe Vulcănescu, cel care explorase „dimensiunea românească a existenței”. De fapt, ca eminenți colegi în magnifica „generație nouă” din perioada interbelică, cei doi s-au aflat nu într-o competiție, ci într-o împreună-lucrare misionară de afirmare a conștiinței de sine a culturii românești la întâlnirea cu marea cultură universală. În cartea sa Sentimentul românesc al ființei, Noica exprimă crezul unei întregi generații, cea care se dorește legată de trecut, dar este pregătită prin studii făcute, cum va menționa Mircea Vulcănescu, la mari universități străine, ca, după întoarcerea în România, să construiască ceva durabil pentru țară. Sufletul românului din prezent trebuie legat de cel dacic, primordial, înțelegând ce a însemnat contactul cu slavii și cu toate popoarele care s-au perindat pe plaiuri mioritice, până la francezi, italieni etc. Mircea Vulcănescu îndemna ca vara tineretul să fie trimis să colinde plaiurile românești, spre a-și face „un suflet de munte”. Chiar vizitele întreprinse de universitarul bucureștean la Păltiniș erau resimțite, așa cum comunicantul a ținut să precizeze, ca o ascensiune spirituală spre Noica, filosoful care a ales la înălțime locul său de cugetare. „În raportul dintre general și particular, Noica a demonstrat modul nostru de a semnala condiția românilor, care nu sunt marginali, ci un popor care are rădăcini într-un loc”, a concluzionat Ghiorghiță Geană în încheierea comunicării sale. Asupra aceluiași raport a glosat și prof. univ. dr. Elena Dragoș, care în Modelul Cultural Noica, vol. V, 2022, a publicat studiul dedicat aspectelor de colaționare Considerații lingvistico-filologice asupra tipăririi unui manuscris al lui Constantin Noica, „Modelul cultural european”.

Doctorand la Institutul de Filozofie al Academiei Române, Vlad Bilevsky a valorificat în comunicarea sa un dialog epistolar bogat, cuprinzând scrisorile inedite ale lui Noica și ale romancierului Paul Anghel, o personalitate copleșitoare, ca autor al celor 10 volume intitulate Zăpezile de acum un veac. Într-un acces de încântare, filosoful, care îl citea și îi păstra romanele, l-a considerat pe Paul Anghel “un Lev Tolstoi al României”. Dl Marius Dobre, cercetător la Institutul de Filosofie și Psihologie „Constantin Rădulescu Motru” al Academiei Române din București, în comunicarea Mircea Vulcănescu despre diferențele dintre filosofia religiilor apuseană și cea răsăriteană consideră că cea mai importantă deosebire între Apus și Răsărit este cea referitoare la raportul dintre Dumnezeu și lumea creată de el. Concepția răsăriteană prezintă multe afinități cu augustinismul. În Răsărit, ca și la Augustin, „totul e în Dumnezeu”, totul există și subzistă deopotrivă prin el, ci nu prin cauze secunde. Așa cum conchide Vulcănescu, în Răsărit, Creația și Harul nu sunt distincte esențial. Dimpotrivă, în Apus, pe lângă viziunea augustiniană, este prezentă și viziunea tomistă, mai influentă și mai răspândită, creatoare în fond a civilizației vestice, „potrivnică” celei răsăritene, privind raportul dintre Dumnezeu și lume. Așa cum preciza Vulcănescu, după ce a creat lumea, conform tomismului, Dumnezeu a lăsat-o să se desfășoare autonom, dar după legile prescrise de el de la început. Este o lume aristotelică, cu viață proprie, în care Dumnezeu nu intervine, nu controlează permanent, el fiind numai un suport transcendent. Așa a încheiat demonstrația comunicantul, ca pe mai departe să trimită la alte epoci ale gândirii analizate de Vulcănescu.

Conf. univ. dr. Marian Diaconu, adevăratul suflet al evenimentului,  ne-a pus în fața unei portretizări pe care Constantin Noica i-o făcea profesorului său în evocarea intitulată Amintiri despre Mircea Vulcănescu. Acest  text a fost solicitat de soția Ioana Margareta Vulcănescu lui Noica, studentul care l-a continuat pe profesorul său în studiul limbajului românesc. De prima dată când Noica l-a ascultat vorbind în iarna lui 1928-1929, Vulcănescu i s-a părut nu doar un om deosebit, ci și unic în felul său. „Despre aproape orice vorbea Mircea Vulcănescu, îți dădea sentimentul că se naște din el.” Modul cum profesorul Vulcănescu se implica în proiectele tinerilor, așa cum fusese gruparea „Criterion”, îl determină pe Noica să recunoască adevărul că „tot ce făcea acolo era lucru făcut plus Mircea Vulcănescu.” Discreția sa nu altera profunzimea acțiunii temeinice, astfel că Noica recurge la un personaj mitologic atunci când afirmă că Vulcănescu „avea ceva de Noe în el. Ar fi știut să umple cum trebuie o arcă.” În evocarea sa, Noica insistă îndeosebi asupra rolului jucat de Vulcănescu în busolarea celor tineri: „Era inima și temeiul în grupul ce-și spunea „generația tânără”, deși se manifesta în public cel mai puțin. Dacă Mircea Eliade era „șeful” generației…, Mircea Vulcănescu era cel care o legitima în adânc”. Exemplele concrete l-au condus spre anii când Vulcănescu era asistentul la Catedra de Sociologie a lui Gusti și le corecta lucrări, cum erau la studentul Noica traduceri filosofice din franceză. Concluzia este că Vulcănescu „era o mare prezență printre noi”, căci în anii celui de-al Doilea Război Mondial, când Vulcănescu era și ministru, sub îndrumarea lui, tinerii filosofi au format o asociație cu seminarii zilnice și lecții de greacă, cu revista anuală. „Izvoare de filosofie”, unde profesorul Vulcănescu aducea contribuția cea mai originală. Noica menționează studiul lui Vulcănescu despre cele două tipuri de filosofie medievală și „admirabilul studiu -conferință Dimensiunea românească a existenței, fără lecția căruia, poate, n-aș fi scris niciodată Rostirea românească.” Același profesor a avut rolul decisiv în selectarea dintre cele 14 cursuri ale lui Nae Ionescu a celor 4 cursuri, dar acelea au fost migălite cuvânt cu cuvânt înainte de publicare. Legătura lui Noica a continuat până la procesul lui Vulcănescu pentru care el și-a pregătit pledoaria din timp și le-a arătat-o tinerilor. Se știe că în închisoarea de la Aiud, el s-a comportat eroic, gata să se sacrifice pentru a salva viața altui deținut. S-a stins, după ce a fost ținut într-o celulă la -20 grade C., ultimele lui cuvinte fiind „Să nu ne răzbunați.” După un asemenea deces martiric în închisoare al profesorului Vulcănescu, Noica a căutat prin lăzile rămase cu lucrările sale, găsind multe schițe, traduceri, note și proiecte, dar nu o mare operă, cum se aștepta să fi rămas de la o minte atât de strălucită. Marin Diaconu a publicat această evocare noiciană în primul volum apărut în 1992 la Editura Eminescu cu lucrare Dimensiunea românească a existenței. Tot Domnia sa a publicat după manuscris Apărarea lui Vulcănescu la proces, text intitulat Ultimul cuvânt. În 2004 la Editura Humanitas, Marin Diaconu scoate cartea lui Mircea Vulcănescu Bunul Dumnezeu cotidian: studii de religie, ca în anul următor să îngrijească ediția Mircea Vulcănescu Opere, vol. I-II, apărută în seria Opere fundamentale la Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă din București.

Preocupată de cea mai dramatică realitate a vieții lui Constantin Noica, conf. univ. dr. Anca Sîrghie a tratat la simpozion tema Obiectivul „Dan Nica” la Sibiu în documentele Securității, demonstrând că nu numai în anii domiciliului forțat la Câmpulung, ci și în cei ai așezării filosofului la Păltiniș, Securitatea a acționat neîncetat, astfel că imediat ce un dosar, cum a fost cel coordonat de lt. Col. Pătrulea Ioan, acționând prin informatori precum „Nicoară” sau „Cristian”, s-a închis, se deschidea un altul, cum a fost la Sibiu cel coordonat de col. locotenent Laurențiu Smaranda. Dosarul de urmărire informativă 2172-Păltiniș, constituit de Securitatea Sibiu, avea 7 volume, dintre care 5 au fost incendiate în timpul Revoluției din decembrie 1989. Când a descoperit incendiul produs în curtea Securității, grupul de sibieni din care făcea parte și Anca Sîrghie, a protestat, încercând, dar fără succes, să oprească această acțiune. Important este că 5 volume din cele 7 au fost digitalizate înainte de Revoluție. Cercetătoarea Dora Mezdrea de la Muzeul Literaturii Române din București a realizat 3 volume dedicate temei Noica și Securitatea. În vol. IV Nae Ionescu și discipolii săi în arhiva Securității. Constantin Noica 2, Editura Muzeului Literaturii Române, 2010, Anca Sîrghie apare între prietenii lui Noica urmăriți de Securitate, ca și Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Sorin Vieru etc. Pe o întreagă pagină se dau date despre familia profesoarei, despre proiectul de studiu ADDA în Germania, pentru care domnul Noica a încercat în secret să-i procure formularele necesare, despre înrudirea cu Radu Pârvan ( dr. Liviu Cristea) de la BBC Londra și apoi la Europa liberă din Műnchen etc. Pentru ca urmăritorul să nu fie cumva cunoscut, s-a adus de la Tr. Severin o persoană cu totul străină de Sibiu. Certitudinea că este urmărită a avut-o profesoara când în iunie 1982 a făcut comanda unei convorbiri cu străinătatea de la un alt telefon decât cel personal. Glasul telefonistei a surprins-o cu întrebarea :”Tovarășă profesoară Sîrghie, de ce nu vorbiți de la numărul de telefon de acasă?”. Uimită și contrariată, profesoara a întrebat cine este la receptor, convinsă că numai vreo fostă elevă putea să-i recunoască atât de ușor glasul. Răspunsul a venit năucitor: „Tovarășa profesoară, eu nu sunt un nume, eu sunt un număr”. Orice discuție cu conținut primejdios, Noica o purta în compania Ancăi Sîrghie în plimbările prin stațiunea Păltiniș sau pe stradă în Sibiu, așa cum el recunoaște într-o formă camuflată în corespondența lor. Niciodată într-un spațiu închis ei nu s-au hazardat să facă niște enunțuri ce ar fi putut fi interpretate ca dușmănoase regimului comunist. Atunci când cineva a încercat să-l atenționeze că este urmărit de Securitate, Noica a răspuns fără să se impacienteze :”Ei, și?”, neacceptând să gloseze pe o asemenea temă. Bibliotecara Emilia Hîrbea își amintea că încercarea domnului Noica de a aduna la Păltiniș câte un profesor de română din diferite județe ale țării, ca să le explice proiectul Manuscriselor Eminescu, a eșuat din cauza impedimentelor Securității, care l-a urmărit consecvent până la moarte. Există însă și o parte benefică a acestei urmăriri, anume faptul că în lipsa unui jurnal personal, refuzat sistematic în favoarea unui Jurnal de idei, biografia filosofului se reconstituie din notațiile urmăritorilor lui, idee precizată de Sorin Vieru în prefața semnată la cartea deja semnalată a dnei Mezdrea. La retroproiector, cele 56 de poze prezentate au susținut ideile comunicării.

Pr. Nicolae Streza din Rășinari fructifică în comunicarea Noica și Cioran: prietenie, filosofie, teologie dialogul epistolar dintre cei doi prieteni, insistând pe scrisorile trimise de Noica spre Cioran în care se desprinde o realitate cu totul specială, evidențiată îndeosebide comentariile filosofice și teologice, nicidecum de cele literare. Noica considera că „dintr-un singur punct poți veni sigur spre filosofie, anume dinspre teologie, întrucât aceasta îl prezintă pe om de sus în jos, admițând pe Dumnezeu drept creator. Spre deosebire de Noica, Cioran nu-l consideră pe Dumnezeu punctul culminant al existenței, chiar dacă vorbește de Dumnezeu, îl privește cumva panteist, neseparat de creație. Este o reminiscență platonică. Dialogul lor rămâne în diapazonul prieteniei. Cioran l-a calificat la superlativ, citind cărțile lui Noica trimise în Franța. La rându-i, Noica ținea să scoată în evidență la operele lui Cioran stilul și lupta cu Dumnezeu. S- a argumentat ideea că lui Vulcănescu i-a fost recunoscută inteligența sclipitoare și adevărul că în toate domeniile în care s-a afirmat, chiar și în cel al poeziei, el a creat exemplar. În timpul procesului intentat de către comuniști, la falsa acuză că ar fi subminat economia României cât a fost ministru în guvernul Antonescu, Mircea Vulcănescu a dovedit contrariul, anume că tezaurul României era de 13 tone când el a intrat în guvern, și sub conducerea sa el a ajuns la 24 tone de aur. Pentru viața sa neprihănită, merită să fie sanctificat.

Profesoara Lavinia Simona Bădulescu în comunicarea Constantin Noica-un filosof al culturii române, plin de sensibilitate, constată că, de când era elev la Liceul „Spiru Haret”, interpreta roluri în spectacole de teatru și scria versuri, pe care le-a consemnat Alex. Ștefănescu în Istoria literaturii române contemporane. Noica scria poezie și în 1971, așadar la maturitate. Autoarea și-a depănat amintiri de la Câmpulung, unde părinții ei îl invitau pe Noica în vizită, iar filosoful le admira biblioteca. În generația lui, Noica nu a intrat în universalitate ca Eliade sau Cioran, pentru că el nu și-a părăsit țara, ci a dorit să reflecte realitatea românească. Descriind modulația ființei, filosoful a definit verbul „a fi” și cuvântul „dor”, dar altfel decât Blaga. Exemplele continuă în demonstrația, finalizată cu o concluzie: „Rămân la părerea că Noica era un om sensibil cu o cultură vastă, fructificată în cercetările sale și interpretările de filosofia culturii, o pildă de studiu pentru noi toți, generațiile care i-am succedat.”

Între documentele discutate la simpozion, cel mai interesant, aflat în grija Muzeului Municipal Câmpulung, este constituit de cele 24 volume ale Procesului Noica-Pillat, intitulat Dosarele distrugerii elitei române, într-o ediție realizată de Constantin Barbu la Editura Contrafort, Craiova, 2012, având texte olografe și dactilografiate. S-a citit la Simpozion interogatoriul din 13 decembrie 1958 de la Pitești, unul care durase 4 ore. Într-un limbaj de lemn tipic consemnărilor securistice, se menționează, ca acuză, circulația unor „cărți dușmănoase”, trimise de Mircea Eliade și Emil Cioran în țară sau ale lui Noica în străinătate. O parte din cartea Povestiri despre Hegel a fost redactată la Câmpulung Muscel, unde Noica a trăit 10 ani de domiciliu forțat.

Prof. de istorie Ion Oană a făcut cunoscută o a 3-a locuință a lui Noica în Câmpulung, până acum neidentificată. El a fost martor, în pruncie, al lecțiilor pe care filosoful le oferea copiilor din vecinătate, adunați la locul numit „Stâlp”. Așa se manifesta dorința lui Noica de a fi profesor, un vis neîmplinit. Vii au rămas în mintea copilului de atunci arestările repetate ale lui Noica, ridicat de Miliție cu tot ce scrisese filosoful acolo. La una dintre întoarceri, copiii au observat că domnul Noica nu mai avea dinți, dovadă a maltratării la care a fost supus.

Doctorul Gheorghe Radu a fost prezent la toate edițiile simpozionului, pe care l-a inițiat împreună cu filosoful Constantin Barbu de la Craiova. El a amintit faptul că primele ediții ale Simpozionului Noica s-au desfășurat în cadrul „Zilelor culturii muscelene”. Domnia sa a comentat propunerea lui Constantin Barbu ca documentul Procesului Noica-Pillat, inițiat la centenarul Noica, să fie oferit Muzeului de Istorie din oraș, drept care Muzeul a acceptat să găzduiască acest simpozion. O altă manifestare fusese la Alexandria cea organizată de Arhivele locale. Ing. Emil Hagi păstrează în biblioteca Fundației sale din Câmpulung operele lui Constantin Noica și cartea Neamul Noica a nepotuluide văr al filosofului, ing. Nicolae Noica,  iar arhimandritul a scos Medalia Noica. Filosoful Alexandru Surdu a organizat un simpozion itinerant dedicat filosofului. Însă, în mod cert, acest simpozion de la Câmpulung Muscel este cel mai frumos dar făcut lui Mircea Vulcănescu, așa cum la Suceava s-a organizat în acest an comemorativ o expoziție pentru elevi dedicată profesorului.

 Sub veghea voievozilor încoronați din sala Muzeului, s-au oferit comunicanților diplome de participare, moment de emoție cu care s-a încheiat partea științifică a evenimentului. Întregul simpozion s-a bucurat de interesul posturilor de televiziune locală, iar din partea instituției-gazdă, muzeografa Consuela Elena Grecu a asigurat aparatura necesară bunei desfășurări a simpozionului. Caldele noastre mulțumiri tuturor câmpulungenilor implicați.

Din proiectul organizatorilor n-a lipsit nici vizita la Casa memorială “George Topârceanu” din Nămăești, unde sunt păstrate multe obiecte personale ale poetului și războiul de țesut care i-a aparținut mamei, o strălucită maestră a veșmintelor românești. În imediata vecinătate, la Mânăstirea rupestră din Nămăești, am admirat icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, pictată de Sf. Apostol și Evanghelist Luca. Așadar, una dintre cele mai vechi icoane ale întregii creștinătăți, legenda vorbind și despre ascendența dacică a mânăstirii. La acest lăcaș sfânt atât de pitoresc ca așezare, ne-a impresionat expoziția de costume populare, unică în felul ei. Este o colecție din care nu a lipsit nici costumul distins cu Premiul I la Expoziția de la Paris în 1900, nici costume țesute de mama poetului George Topârceanu, familie a cărei obârșie se află în Mărginimea Sibiului. Maica stareță a împănat cu versurile proprii explicațiile date evenimentelor nupțiale tradiționale ilustrate, la care se purtau costume distincte ale principalilor actanți. Ne-a impresionat această formă de creativitate a măicuței-starețe, căreia i-am promis să revenim, cu ocazia viitoarelor ediții Noica de la Câmpulung, la mânăstirea rupestră de la Nămăești, o așezare sacră cum nu mai există în țară decât la Cetățuia și la Corbii de piatră.