ANIVERSAREA ACTRIȚEI EUGENIA BARCAN LA 93 DE ANI
Moto: „TOATĂ VIAȚA AM TRĂIT CU PERSONAJELE MELE”
Vizita plănuită la Căminul de bătrâni „Maria Theresia”, unde doream, deloc întâmplător, să realizez un dialog cu actrița Eugenia Barcan exact în ziua de 26 decembrie 2022, când s-au împlinit 60 de ani de la stingerea lui Radu Stanca, s-a desfășurat dincolo de așteptările mele. Între sufletele noastre s-a produs o apropiere binecuvântată, pentru că despre scriitorul de geniu, plecat dintre cei vii acum exact 6 decenii, n-aș fi nimerit aici, la Sibiu, niciun alt om de teatru ca Eugenia Barcan, care s-a bucurat de încrederea regizorului sibian, așa cum la rându-i Radu Stanca o simțea un prieten adevărat, mereu fascinat de poveștile și proiectele lui scenice.
De la stânga: Anca Sîrghie și Eugenia Barcan
Peste câteva zile, doamna Barcan va împlini 93 de ani, adică exact atâția ani câți ar fi avut autorul „Horei domnițelor”, dacă n-ar fi murit la numai 42 de ani, răpus de o grea suferință pulmonară. Ultimele cuvinte rostite de el au fost auzite de fratele Octavian care l-a vegheat în Clinica din Cluj, ascultându-l când spunea: “Eu nu vreau să mor”. Intenția mea de a realiza un interviu s-a izbit de o rezervă de principiu.
–Eugenia Barcan: Regizorul și actorul Liviu Ciulei, deși era foarte inteligent și excelent pregătit, nu vorbea cu plăcere în public. El realiza că nu are lejeritatea vorbitului. Actorul nu vorbește, ci creează roluri. El uită să mai vorbească, fără să se introspecteze. Pentru că este dirijat de dramaturg și de regizor, actorul pierde bucuria de a vorbi liber și chiar pe cea de a gândi. Este o deformare profesională să nu mai aibă fraza lui. De aceea, Ciulei avea un vocabular simplu. Eu recunosc că am citit foarte mult, pentru mine. Doti Stanca n-a acceptat să dea interviuri.
-Anca Sîrghie: Aveți dreptate, am auzit-o și eu pe Doti Stanca spunând că nu a dat în viața ei niciun interviu, deși a fost solicitată. Dar ceea ce nu știți este faptul că exact mie mi s-a confesat Doti Stanca atunci când împlinea 88 de ani. Era în 27 noiembrie 2015 și atunci am fost singurul invitat la acea aniversare a actriței. Doti a fost foarte sinceră, explicându-mi de ce nu a dat interviuri. Permiteți-mi să reproduc un singur fragment din acel interviu: “Mă întrebi de ce nu accept să povestesc nimic despre mine? Nu am putut să mă gândesc la succesele mele scenice, pentru că viața mea nu a lăsat loc la așa ceva. După moartea lui Radu și imediat apoi a fiului nostru, Barbu, durerea mea era atât de copleșitoare, încât singura soluție mi s-a părut sinuciderea, pentru că nu mai găseam nicio rațiune de a continua viața fără ei. Nu știu dacă mă poți înțelege. Într-un rând, am chiar trecut la fapte, dar am fost salvată de un vecin, care auzise spărgându-se geamul de la baia mea, unde încercam să-mi iau viața.” Probabil că acel interviu a fost unic și de aceea l-am publicat în 2017 în revista “Euphorion” de la Sibiu și în 2020 el a mai apărut în revista americană „Curentul internațional” din Michigan, în „Ardealul literar” de la Deva, în revista „Actualitatea literară” de la Lugoj, ca astfel să nu fie uitat un asemenea interviu-eveniment. Da, am înțeles că nu vă doriți astăzi, când se împlinesc 60 de ani de la moartea lui Radu Stanca, să facem un interviu clasic, cum noi am realizat, de altfel, acum 10 ani, ci să purtăm un dialog. Ce-ar fi să amintim cititorilor cum se făcea teatru în România postbelică? Cum ați ajuns actriță? Îmi amintesc, stimată doamnă Eugenia Barcan, că mama Dumneavoastră era mare iubitoare de muzică, de poezie și teatru, ea evoluând pe scenă într-o formație de amatori în Sibiul anilor de după al Doilea Război Mondial. Astfel, în locuința familiei se făceau uneori repetiţii, urmate de discuţii aprinse despre autor, piesă, mesaj, joc actoricesc etc.
–Eugenia Barcan: Crescând într-o asemenea atmosferă, pasiunea pentru teatru mi‑a fost inoculată în mod firesc. Când am intrat în teatru, aveam un bagaj al frumosului şi al marii admiraţii pentru această artă, căci mama, care nu a avut, ca mine, mai târziu, şansa să joace într‑o piesă pusă în scenă de Radu Stanca, îi purta o mare stimă. Bineînţeles că atunci când mi s‑a oferit prilejul, eu am dat examen la Teatrul Poporului din Sibiu şi directorul Mircea Alexiu m‑a angajat, astfel că am activat ca actriţă în teatrul din Sibiu până la pensionare. În stagiunea 1947‑48 a apărut ideea înfiinţării unui teatru dramatic. Ca mare iubitor de teatru, ziaristul Mircea Alexiu a constituit acel colectiv, cu o componentă artistică şi alta tehnică, în care activitatea se presta voluntar.
| Radu Stanca la Sibiu în 1945. |
–Anca Sîrghie: Pentru că sunteți singura supraviețuitoare a acelui început și constat cu încântare că aveți o memorie remarcabilă, doriți să-mi povestiți care au fost realizările actoricești de care s-au bucurat sibienii primilor ani postbelici?
–Eugenia Barcan: Din colectivul noului Teatru al Poporului făceau parte Ileana Grecu, Maria Dimitriu, mama, Angela Păcuraru‑Albani, Eugenia Dimitrescu‑Barcan, Nicolae Albani, Const. Teodorescu şi Nicolae Nicolau, dacă îmi amintesc bine acel moment de început. În anul 1947 s‑au jucat piesele: Muşcata din fereastră de V.I. Popa, Romanţioşii de E. Rostand, D’ale carnavalului de I.L. Caragiale, Omul de zăpadă de A. de Hertz, Dezertorul şi Patima Roşie de M. Sorbul. Colectivului artistic i se adaugă acum Ion şi Rada Brădescu, Puiu Besoiu‑Metaxa. Regizori şi actori, în paralel, au funcţionat Const. Anatol şi Gheorghe Podhosky. La 31 mai 1947 a intrat în teatrul sibian şi Radu Stanca, jucând rolul Miroiu în piesa Steaua fără nume.
În curând se va solicita schimbarea denumirii instituţiei, care se va intitula Teatrul Muncitoresc, condus de Ion Meţiu. Repertoriul de calitate, actorii entuziaşti şi talentaţi atrag un public larg şi cald. Sala era plină la fiecare spectacol. Puțini sunt cei care știu astăzi că, în 1947, se înfiinţează la Sibiu Conservatorul „Timotei Popovici”, care îşi începe activitatea concomitent cu instituţiile omonime din Timişoara şi Craiova.
–Anca Sîrghie: Nu numai că am cercetat arhivele acelui Conservator sibian cu programele și cataloagele aferente, ci am și scris despre el, demonstrând că Radu Stanca, absolvent al Facultății de Filosofie și Litere din Cluj în 1942, s-a specializat apoi în domeniul teatrului. Ca atare, el era înscris și ca student al noului Conservator și totodată preda unele materii. Ce experiență personală ați avut dumneavoastră acolo?
Eugenia Barcan: Urmând Conservatorul din Sibiu, eu am avut profesori deosebiţi. La arta dramatică era chiar directorul Băilă. Radu Stanca ne preda estetica dramatică şi dicţia. La canto, ne pregătea Lucia Cosma, cea supranumită „Privighetoarea Ardealului”. Cu Mercedes Pavelici făceam mişcare şi balet. Dressler ne controla urechea muzicală şi făcea cu noi lecţii de pian. Ca mare organist, el a pus bazele Corului „J.S. Bach”. Programul era destul de relaxat, căci dimineaţa făceam cursuri de poezie, de mişcare etc., iar seara jucam în spectacole, aceasta fiind practica noastră pe scenă în faţa publicului. Îmi amintesc cursurile lui Stanca la Conservator, unde el ne vorbea despre frumuseţea şi însemnătatea teatrului, cum se creionează un personaj, cum să stabilim relaţiile dintre personaje, cum dobândim respectul faţă de text şi scenă şi, mai ales, cum să respectăm cuvântul, care este temelia în arta teatrală. El ne explica foarte convingător cât de mult trebuie să iubim tot ce înseamnă artă, ca poezie, muzică, pictură, mişcare, teatru.
–Anca Sîrghie: Ce repere v-a creat profesorul de Conservator, Radu Stanca, unele care să vă călăuzească apoi în profesia de om al scenei?
–Eugenia Barcan: Radu Stanca îl iubea mult pe Caragiale, pentru care avea un adevărat cult, neacceptând să clintim nici măcar un cuvânt în replică, explicând că acest autor a pus fiecare silabă la locul ei, drept care nu trebuie schimbat nimic şi cu nici un preţ. Totuşi o excepţie a făcut când a distribuit‑o pe Dorina Stanca în rolul Zoe. Ea graseia şi el, ca regizor, n‑a avut altă soluţie decât să înlocuiască anumite cuvinte dificile pentru pronunţia ei cu sinonime mai uşor de folosit în replicile ei. Noi eram consternaţi să constatăm că Radu s‑a abătut de la un principiu ca acela, dar mie excepţia aceasta mi‑a mai dovedit încă o dată cât de mult o iubea Radu pe Doti. Ne vorbea adesea şi despre Lucian Blaga, iar când acesta a fost reabilitat, Radu a umblat zile în şir cu „Contemporanul”, gazeta ce ne punea la curent cu toate aspectele culturii noastre, în buzunar şi cu satisfacţie ne arăta ce se scrie acum despre el.
Radu avea o cultură solidă, căci citea şi studia mult. Deseori simţea lipsa bunilor săi colegi şi prieteni Şt. Aug. Doinaş, Ion Negoiţescu, Cornel Regman, Ovidiu Cotruş, Radu Enescu, Eta Boeriu şi Nicu Balotă. Acesta era cercul lui spiritual, cu răsfăţul lui de gânduri, cu trăiri creatoare, prieteni cărora şi acum le împărtăşea, epistolar, munca lui la piesele pe care le scria şi pe care le iubea.
Reuniunea Radu Stanca din 17.03.2015 la clubul Dialog din Sibiu,
unde anual a fost evocat scriitorul. Din stânga spre dreapta: Anca Sîrghie, Mihai Coman, Geraldina Basarab și Emil Neghină.
-Anca Sîrghie: Atunci când unii dintre cerchiști erau invitați la premierele spectacolelor realizate de Radu Stanca la Teatrul de Stat din Sibiu, toți aveau mulțumirea că participă la un eveniment „euphorionist”, visul lor fiind acela de a continua proiectul cerchist, care, în fapt, s-a năruit din cauza arestării pe rând a celor mai mulți dintre acei intelectuali de elită în deceniul de prigoană al anilor 1950-1960. De unde ați luat cunoștință despre modul cum a evoluat în timp proiectul cerchiștilor?
-Eugenia Barcan: Am citit şi păstrez cu evlavie în biblioteca mea cartea Un roman epistolar, în care Radu Stanca şi Ion Negoiţescu dezvăluie asemenea mărturii, dar am cunoscut această operă memorialistică abia după moartea scriitorului‑regizor. Noi ştiam că viaţa şi timpul i‑au despărţit pe intelectualii grupaţi în „Cercul literar de la Sibiu” din anii războiului şi din cauza aceasta de multe ori, mai ales în ultima sa perioadă de viaţă, Radu era trist, chiar foarte trist, nostalgic şi din ce în ce mai însingurat. El îşi împărtăşea oful sufletului zidurilor cetăţii, pe care le‑a iubit cu adevărat și care i-au inspirat balade nemuritoare.
–Anca Sîrghie: Ați putea să-i faceți regizorului Stanca un portret, așa cum vă apare în amintire?
-Eugenia Barcan: Când Radu Stanca a venit în mijlocul nostru, era înalt, subţire, cu ochii blânzi, dar scânteietori, un om vioi, plin de viaţă şi un povestitor fără pereche. Avea 26‑27 de ani. Noi toţi eram tineri, cu temperament, plini de vise greu de stăpânit. Războiul se terminase şi rănile încercau să se închidă. Împreună cu Radu, formam un colectiv cu dragoste de viaţă şi dornic de muncă. Eram tineri şi zburdam, de nu mai puteam fi opriţi. Am început să ne ataşăm de el. Venea cu un sac de poveşti, mai toate despre teatru, despre anii studenţiei la Cluj și la Sibiu. Ne fascina, spunând tot felul de întâmplări pline de haz, iar noi râdeam, de sculam oraşul. Am constituit un grup de tineri strâns uniţi în jurul lui Radu. De la întâlnirile noastre nu lipseau Nicu şi Angela Albani, Mircea Hândoreanu şi eu. Deveniserăm un grup de prieteni adevăraţi şi nedespărţiţi. Începusem să‑l cunoaştem, căci Radu Stanca era cultivat, spiritual, bun amic şi, de aceea, noi îi eram mereu alături. Seara, după terminarea spectacolului, ne duceam la un restaurant pe strada Turnului, în porţiunea care coboară din Scările de sub Biserica Evanghelică. Sibienii ştiu de vechea Rată. Restaurantul acela de pe colţ cu strada Vinului şi‑a schimbat de mai multe ori numele. Cert este că patronul Hădăran, dacă îmi mai amintesc bine numele lui, era un mare amator de teatru. Noi nu aveam bani, căci ne întreţineau părinţii. Aşa că ne aşezam la o masă, unde ni se servea pâine cu muştar, bărbaţii primind şi câte un ţoi de 50 de ml cu ţuică. Prea arar eram serviţi şi cu nişte mititei. Dar acest amănunt nu conta. O asemenea mâncare şi băutură era un stimulent pentru cozerie, iar noi rămâneam povestind până ne apuca dimineaţa. Radu era cel ce provoca discuţii din mai multe domenii şi, când se axa pe fanteziile lui teatrale, îl ascultam, uitând de noi. Ne‑a cucerit pe toţi şi pot spune că depindeam de el. Îl aşteptam să vină, să fim împreună, să ne vrăjească cu povestirile lui. Începuserăm să‑l iubim. Era frumos, era inteligent, era exact ce ne trebuia la început de drum în lumea teatrului. Avea şi multă fantezie. Ne‑a povestit cum ar pune el în scenă piesa Faust de Goethe. Pe Mefisto l‑ar fi îmbrăcat într‑un costum roşu şi cu o mantie amplă, tot roşie. Ar fi urmat să fie agăţat de cupola scenei cu o chitară în mână şi de acolo să‑l dirijeze pe Faust, zdrăngănind asurzitor din corzile chitarei, deschizând faldurile pelerinei, cu un râs diabolic, inundat de o lumină roşie ca un foc, ce cuprindea întreaga scenă. Îţi dai seama că simbolul era comunismul. Ideea nu a fost transpusă scenic. Dar, pentru noi, era clar că Radu avea orientare de dreaptă, doar era fiu de preot, format de filosofia idealistă a lui Lucian Blaga. Bineînţeles că niciodată nu a formulat în faţa noastră, ca actori prieteni, vreo convingere care să contravină ideologiei oficiale. Uneori ne lua de după umăr, cu un gest prietenesc, iar noi ne lăsam fascinați de ce povestea. Dorea ca totul să aibă impact asupra publicului şi, totodată, şi un mesaj cât mai clar. Sigur că o astfel de montare, când mă gândesc la acele timpuri, nu ar fi trecut de cenzura regimului comunist. Ceea ce am trăit atunci, alături de Radu, a fost un vis frumos pentru noi toţi, tinerii actori în plină formare.
–Anca Sîrghie: Când v-a atras atenția Radu Stanca în ipostază de actor?
–Eugenia Barcan: La data de 31 mai 1947, s-a pus în scenă piesa Păcat de tine, Tony, în care Radu juca rolul principal. În acel moment, teatrul sibian avea numele de Teatrul Muncitoresc. Repetiţiile se făceau în sălile de la parterul Palatului Culturii, actualmente Institutul Teologic Evanghelic German, din Piaţa Mare a oraşului. În sala mare de la etajul 1 era Conservatorul, unde se desfăşurau lecţiile de dimineaţă. În fundalul clădirii este o grădină şi acolo se juca teatru vara. Îmi amintesc perfect că Radu Stanca a jucat acolo pentru prima dată Păcat de tine, Tony. În stagiunea 1947‑48, Radu mai joacă în Vis de secătură, de Mircea Ştefănescu, în Milioanele unchiului…, în Inspectorul de poliţie de J.B. Priestley, interpretează pe Miroiu din Steaua fără nume de Mihai Sebastian, şi pe Wurm din Intrigă şi iubire de Fr. Schiller.
–Anca Sîrghie: Ce calități admirați dumneavoastră la actorul Stanca de atunci?
–Eugenia Barcan: Trebuie să recunosc că m‑am îndrăgostit de profesorul Miroiu interpretat de Radu Stanca la Sibiu. Eu consider că în spectacolele pe care eu le‑am văzut, în afară de Beligan, nimeni nu a pătruns personajul acesta deosebit, personaj aparte în toată dramaturgia românească, aşa cum a făcut‑o Radu Stanca. Miroiu, care citea tratate de astronomie, trăind într‑o mahala cu oameni mărginiţi, mediocri, era întrupat perfect de Stanca, pentru că atât fizic cât şi intelectual se identifica cu personajul său. Se producea un fenomen miraculos, căci Radu Stanca era numai spirit în acest rol, parcă dispărea materia.
–Anca Sîrghie: Teatrul Municipal din Sibiu a ars în 1949. A fost una dintre tragediile pe care le-a suportat atât de greu Sibiul, care nici în prezent nu are un local adecvat, cum fusese acela. Ce vă mai amintiți despre vechiul local de teatru?
–Eugenia Barcan: În stagiunea 1948‑49, repetiţiile s‑au mutat în sălile de lângă Teatrul Municipal, adică lângă actuala Sala Thalia, dar acele încăperi nu mai există astăzi. Noi admiram clădirea Teatrului Municipal, care fusese înainte Teatrul German, pentru arhitectura sa clasică, aidoma celei de la Teatrul Naţional din Cluj sau a celui din Iaşi. Dacă ştiu bine, aceeaşi concepţie aveau Teatrul din Odesa şi unul din Viena, toate realizate de acelaşi arhitect, chiar dacă de dimensiuni diferite. Acustica sălii Teatrului Municipal din Sibiu era perfectă, aşa, ca în teatrele antice greceşti. Mi‑l amintesc pe Stanca urcând din diferite puncte ale celor două etaje ale sălii şi ascultând de la balcoane cuvintele şoptite pe scenă, cuvinte care se auzeau perfect. Stucatura albă era aurită, iar cortina şi lojile erau îmbrăcate în pluş vişiniu. Era splendid! Teatrul avea o reală bogăţie prin dotarea lui tehnică. Când a ars în 1949, s‑au distrus, odată cu clădirea, şi decorurile, costumele confecţionate de specialişti pentru operele clasice, perucile, pantofii de epocă. Totul, totul a fost distrus.
–Anca Sîrghie: În primii ani, spectacolele de teatru se realizau fără ca actorii să fie remunerați. Când s-a schimbat situația?
–Eugenia Barcan: Ministerul Culturii a emis o decizie, la data de 22 mai 1948, prin care trupei compuse din actorii Teatrului Muncitoresc să i se repartizeze de la buget o cotă lunară din subvenţia acordată de acest minister. Teatrul Muncitoresc din Sibiu devine teatru permanent, subvenţionat de stat. Este numit director Constantin Sincu, actor şi regizor din Bucureşti, admirabil manager. Noi îl simțeam ca pe un tată, pentru că, dincolo de atribuțiile oficiale, el se interesa de viața familială a fiecăruia actor, ceea ce-l ajuta să ne înțeleagă problemele personale. Împreună cu el, au mai venit la Sibiu actorii Victoria Medeea, Vasile Brezeanu şi V. Stoicescu. În luna mai a aceluiaşi an, actorii Teatrului Muncitoresc sunt selecţionaţi printr‑un riguros examen, de către o comisie de la Ministerul Culturii, condusă de Aurel Maican. Astfel au fost angajaţi, în urma examenului, Maud Mary, Erastia Peretz, Angela Albani, Eugenia Barcan, Septimiu Sever, Nicolae Albani, Mircea Hândoreanu, Mircea Mureşan, plecat după scurt timp la Cinematografie. Ca pictor scenograf şi pentru costume a fost angajată Olga Muţiu, o bună parteneră pentru regizorul Radu Stanca. Nu aş vrea să vă închipuiţi că munca lor la un spectacol era o înţelegere deplină. Nu, fiecare venea cu ideea lui, pe care şi‑o susţinea cu tărie. Dezbaterile deveneau în anumite momente furtunoase, dar rezultatul era minunat.
În 1948, teatrele care depindeau de Teatrul Poporului din Bucureşti se desfiinţează. Toate teatrele din provincie încep să‑şi desfăşoare activitatea ca teatre de stat. Apare pentru prima oară emblema „Teatrul de Stat Sibiu”. Ca regizori sunt încadraţi Radu Stanca şi S. Grunea. Din 1948 până în 1961, când a plecat din Sibiu, Radu Stanca a pus în scenă 30 de piese, clasice şi moderne, din literatura română şi din cea străină. Bineînţeles că nu voi enumera toate piesele puse de el în scenă. Ele figurează în programe şi în monografia dumneavoastră, intitulată Radu Stanca sau obsesia Thaliei, ca realizări la cel mai înalt nivel profesional. Cronicile şi premiile acordate confirmă afirmaţia mea.
Spectacolele lui, inclusiv cele impuse teatrelor noastre, în „întunecatul deceniu” al anilor 1950‑60, din literatura sovietică, erau pline de viaţă, aveau suflet, trăiau cu adevărat, cucerind pe interpreţi şi numerosul public.
–Anca Sîrghie: Stimată doamnă Eugenia Barcan, sunteți la Sibiu singura actriță în viață care ați fost formată de Radu Stanca, mai mult decât de oricare alt om de teatru care activa pe atunci în instituție. Cum era regizorul Stanca?
–Eugenia Barcan: Radu Stanca îşi iubea toate piesele puse în scenă. Mi-l amintesc purtând totdeauna bocanci grei, pentru că jos în sală, unde stătea el ca regizor, era mai frig ca pe scenă, iar repetițiile durau cel mai adesea ore multe.Uneori, aducea lângă el și un reșou. Noi nu știam că este bolnav. El venea la repetiţii totdeauna pregătit cu întreaga piesă. Avea un stil personal de a lucra cu interpreţii. Adunaţi cu toţii în sala de repetiţie, noi, actorii, primeam piesa cu rolul subliniat şi din prima zi fiecare îşi citea rolul. Regizorul dădea explicaţii despre autor, despre sensurile piesei şi interpretarea personajelor. După citirea textului la masă, cu fiecare zi, rolul câştiga în conturare. După o săptămână, ştiam rolurile, iar Radu începea mişcarea actului I. În a doua săptămână trecea pe scenă şi începea să mişte toate actele. Uneori ne oprea la anumite scene şi ne explica cum trebuie ridicată tensiunea unui anume moment al rolului respectiv, a unei scene întregi. Erau momente‑cheie ale unui act sau ale întregului spectacol. De aceea, punerile lui în scenă erau atât de apreciate. Piesa, prin interpretarea ei, subliniată de regia lui Radu Stanca, căpăta consistenţă, avea greutate şi era aşteptată de marele public, pentru înaltul său nivel profesional.
Radu era delicat, sensibil, înţelegător, civilizat. Nu a ridicat niciodată tonul. Ne aducea cu multă ştiinţă la finisarea şi realizarea spectacolului. Când intram în instituție de multe ori plângeam de frică, gândind că nu voi corespunde exigențelor regizorului. Eu mergeam pe stradă și gesticulam, repetând rolul. Vorbeam de una singură, pentru că mă obseda rolul. Așa am început să intrăm în pielea personajelor pe care le interpretam .La fel povestea Angela Albani, Mircea Hândoreanu și ceilalți. De atunci și până la sfârșitul carierei mele actoricești, toată viața eu am trăit cu personajele mele.
Eugenia Barcan şi Mircea Hândoreanu în spectacolul
„Harap Alb”, Regia: Radu Stanca
Viața actorului este fascinantă, dar foarte grea. Ca să joci corect în scenă, trebuia să înveți nu numai rolul tău, ci și pe al partenerilor, ca să știi când să intri cu replica ta. Radu Stanca a pus în scenă piesele lui Caragiale, dovedind o mare exigență, socotind că nici o virgulă nu ai dreptul să o schimbi. Caragiale avea un accent pe care actorul trebuie să-l simtă. Eu am jucat în toate piesele lui Caragiale, în afară de Năpasta. Cu rolul Zița din O noapte furtunoasă, am luat în 1949 un premiu de 8000 lei, echivalentul a 4 salarii lunare. Teatrul de Stat din Sibiu era cunoscut pe plan naţional ca unul foarte omogen. Acest rezultat se datora în primul rând lui Radu. Repetiţiile conduse de el erau încântătoare şi, oricât de grea era piesa, ştiam că în regia lui va fi un succes cu răsunet şi premii.
–Anca Sîrghie: În ce împrejurări ați cunoscut-o pe actrița Dorina Ghibu, viitoarea soție a regizorului Stanca?
–Eugenia Barcan: În anul 1951, când vine din Cluj actriţa Doti Stanca, eu am văzut‑o prima dată în staţia de tramvai din gara oraşului. Era o femeie superbă. Părul ei negru şi bogat flutura năucitor. Mă întrebam: Cine este această necunoscută splendidă? Aşa cum apăruse pe peronul tramvaiului, parcă ar fi fost căzută din cer. Când, după câtva timp, am ajuns la Teatru, am reîntâlnit‑o în curte. Era înaltă, cu o siluetă perfectă. Am întrebat: Cine este frumoasa necunoscută ? Mi s‑a răspuns că este soţia regizorului Stanca. Mai târziu, din cartea Un roman epistolar, am aflat că Radu o numea în corespondenţa lui cu Ion Negoiţescu „palmierul negru”. Dar admiraţia pentru ea, din câte povesteau colegii, era mult mai veche. Radu făcea vizite la Cluj unui prieten, medicul Ghibu, nu altul decât fratele actriţei, şi, în casa Ghibu, el o admira în secret. Viaţa i‑a apropiat. Cert este că Doti era o femeie frumoasă şi talentată, iubită ca nimeni alta de Radu. El a fost foarte fericit să o aibă parteneră de viaţă. S‑a dedicat familiei şi, bineînţeles, ca şi până atunci, teatrului.
–Anca Sîrghie: Ce impedimente a întâmpinat regizorul Radu Stanca la Sibiu?
–Eugenia Barcan: Radu Stanca pune numeroase piese în scenă, cu mult succes, dar cenzura vremii îl atinge deseori. La montarea piesei Steaua fără nume de M. Sebastian este acuzat de impresionism. Atât el ca regizor cât şi directorul Teatrului, Nicolae Barcan, au fost sancţionaţi de Ministerul Culturii ca impresionişti. De ce? În monologul lui Miroiu cu Mona la fereastră, în mod discret, întregul perete dispare, lumina scade, fundalul scenei devine o boltă înstelată. Miroiu şi Mona, două siluete rupte de lumea reală, se proiectează pe această boltă. Se aud numai cuvintele lui Miroiu, căutând să aşeze lângă Alcor, steaua lui, numele Monei pentru o stea vecină. În sală, o stare de emoţie maximă. Aplauzele la scenă deschisă au fost nesfârşite. Realitatea era că Radu Stanca fusese foarte încântat de ideea care îi venise, era mândru de ea, chiar dacă sancţiunea aceea absurdă i‑a tăiat din elan. Dar nu a fost singurul caz de nedreptate suferit de el. La piesa O scrisoare pierdută, costumele au fost în alb şi negru. Spectacolul a avut un mare succes de public. Pentru că nu a fost înţeleasă intenţia regizorală, Stanca a fost sancţionat. Unde este realismul socialist? –se întrebau cei care au dat verdictul. Chiar dacă a început repetiţiile cu cele 4‑5 piese mici ale lui Puşkin, care teoretic ar fi fost normal să fie acceptat ca scriitor rus, directorul Benea a oprit spectacolul pentru că în fundalul scenei se mişca o căruţă cu cadavre dezgolite, aşa cum cerea textul scriitorului. Ce credeţi? Spectacolul a fost cenzurat şi un regizor cu dosar încărcat, cum era el ca fiu de preot, nu avea replică. Îmi amintesc momentul înmormântării tatălui său, protopopul Sebastian Stanca, în noiembrie 1947. Era depus la Catedrala Ortodoxă de pe strada Mitropoliei. Radu era atât de îndurerat, încât noi, un colectiv de colegi care ne‑am prezentat la înmormântare, nici nu ne‑am apropiat de el. O perioadă de timp regizorul s‑a retras. Erau anii grei ai perioadei lui Gh. Gheorghiu Dej, când pentru un zâmbet puteai fi condamnat. Oricine te putea reclama şi securitatea acţiona. Între noi erau infiltraţi colaboratori ai Securității.
Radu a trecut peste toate senin, nefăcând nici un fel de concesie. În dialogul nostru, Radu punea adesea întrebări de cultură, pentru care eu îl stimam.
Vreau să specific aici ceva personal în legătură cu piesa O scrisoare pierdută. La începutul teatrului, am jucat rolul Didinei Mazu din D’ale carnavalului de Caragiale. Mai târziu, în regia lui Radu s‑a montat O noapte furtunoasă de acelaşi autor. Am fost distribuită în Ziţa, pentru care direcţia Teatrului mi‑a dat un premiu de interpretare. Atunci, Radu mi‑a spus că, dacă va pune în scenă O scrisoare pierdută, îmi va da unicul rol feminin al comediei, Zoe. Când a venit rândul punerii ei în scenă, a distribuit‑o pe Doti. Dar, neuitându‑şi promisiunea, a dublat rolul, distribuindu‑mă şi pe mine în acel rol. A lucrat în mod egal cu fiecare dintre noi, făcând conştiincios repetiţiile, dând îndrumările referitoare la personaj şi la spectacol în ansamblu.
Acesta era Radu, foarte corect, foarte elegant. Cum să nu‑l iubeşti şi cum să nu‑l respecţi?! Îi plăcea tot ce este frumos, muzica, poezia, iar piesele lui abundă de sentimente superioare. În lumea teatrului, pe plan naţional, era foarte apreciat. Doamna Bulandra a vrut să‑l ducă la Bucureşti pe post de regizor la Teatrul Municipal. Din păcate, aerul Capitalei era un duşman pentru sănătatea lui. Profesorul Grămadă, directorul Teatrului Naţional din Iaşi, a dorit mult să‑l angajeze acolo ca regizor principal. A refuzat. Aerul din Sibiu era mai blând cu el. Era bolnav.
Aş vrea să subliniez deosebitul lui caracter. La un moment dat, s‑a pus problema unor restructurări în teatru, fiind vizate patru colege şi un coleg. Consiliul artistic şi organizaţia de partid din instituţie au luat decizia scoaterii lor din colectiv. Semnătura lui Radu ca prim‑regizor era decisivă. A refuzat vehement, indignat de lipsa de umanitate a celor ce‑şi puseseră semnătura. Astfel că decizia nu a fost aplicată, ulterior dovedindu‑se necesitatea acelor colegi în realizarea repertoriului. Trebuie să specific recunoaşterea pe plan naţional a faptului că Teatrul de Stat din Sibiu era cel mai bun teatru din provincie, iar, ca regizor, Radu Stanca nu avea egal. Absolvenţii Institutului de Teatru din Bucureşti se băteau să ajungă la Sibiu, să intre în rândurile acestui colectiv. Aceasta se datora performanţelor Teatrului nostru, în concurenţă cu alte teatre. Radu a crescut acest teatru, conducându‑l la un nivel artistic de invidiat. Totuşi, disensiunile din Teatru, inerente, datorate distribuirilor de roluri, devin răutăcioase, subiective şi nedrepte. Din cauza atmosferei încărcate, Radu Stanca s‑a decis să plece din Sibiu, din Teatrul pe care el îl consolidase ca nimeni altul. În ultimul an al vieţii lui, împreună cu Doti şi Barbu, el pleacă la Cluj. Faptul că a trebuit să plece din Teatrul unde s‑au consumat cei mai buni ani din viaţa lui profesională a fost o dramă, mai ales că el fusese lovit de cei mai buni prieteni din tinereţea sa. Astfel Radu pierde şi singurul medicament ce ajuta bolii lui, aerul din Sibiu. Este greu de înţeles cât de mult iubea el cetatea oraşului. Mă conducea acasă şi, trecând prin Parcul elevilor, îmi spunea că zidurile cetăţii au suflete în ele. Dorea să se aşeze totdeauna pe băncile rezemate de zidurile cetăţii, ca să mediteze la acele suflete. La Cluj, după un an, în 26 decembrie 1962, teatrul românesc pierdea pe Radu Stanca, o valoare de neînlocuit.
-Anca Sîrghie: Ce vă amintiți despre înmormântarea lui Radu Stanca și ce a urmat după acel tragic moment?
–Eugenia Barcan: Doti nu a acceptat, la înmormântarea lui Radu, decât pe anumiţi actori, printre care am fost şi eu. Parcă văd pe mama lui Radu prăbuşită de durere şi neputând să urmeze convoiul funerar care urca o pantă pe artera Cimitirului principal din Cluj, ca să ajungă la mormânt. Doti a trăit unul dintre momentele cele mai dificile din viaţa ei, devenind parcă o eroină de tragedie antică.
Când purtăm dialogul nostru, absolut toţi colegii cu care am fost alături nu mai sunt. Ar fi avut şi ei ceva de spus despre el. De la înfiinţarea Teatrului, în 31 mai 1947, şi până în 1961, când a plecat din Sibiu, am avut şansa să‑l cunosc ca actor, regizor, poet şi, mai ales, ca om minunat cum era. M‑a învăţat ce înseamnă teatrul, cum trebuie să lucrezi la un rol, m‑a ajutat să înţeleg importanţa lui într‑o distribuţie, dicţia textului, ce înseamnă publicul şi multe altele. Toate acestea mi‑au servit de‑a lungul anilor, conştientă de necesitatea lor. Mai mult, de obligaţia de a le urma. Sunt singura actriţă care a mai rămas la Sibiu din grupul nostru de tineri din acea perioadă a începutului şi aducerile aminte despre Radu mă întristează şi mă dor. L‑am cunoscut pe Radu, cel mai bun prieten, cel deştept, cult, cel mai talentat regizor, poet, actor, om binevoitor, demn, un om plin de calităţi. A fost un unicat. Poezia lui, piesele lui de teatru, dar şi spectacolele regizate de el, rămase în reviste de specialitate, în memoria actorilor şi neîndoios în aceea a publicului, se vor păstra vii, ca valori perene. Nu, el nu a murit. Radu Stanca trăieşte prin toată opera lui.
–Anca Sîrghie: Ceea ce s-a întâmplat astăzi în această cameră liniștită și luminoasă a Căminului „Maria Theresia” are ceva miraculos. Deși am încercat de câteva ori să abat discuția asupra fiicei dumneavoastră, Dana, profesoara de engleză care trăiește în Montreal, Canada, de fiecare dată, de la a doua frază toată atenția se reproiecta spre viața teatrului sibian de altădată. Pe aceea am retrăit-o deplin, eu ca fost spectator și cronicar dramatic, iar dumneavoastră ca om al scenei. Ce a însemnat teatrul pentru dumneavoastră și cum apreciați evoluția lui în prezent?
–Eugenia Barcan: Toată viața mea, prin teatru, eu am vorbit cu oamenii. Nu am fost un vârf, dar în 40 de ani pe scenă am fost aplaudată. Emoțiile eu le-am trăit în absolut fiecare seară. Nu înțeleg cum sunt actorii de azi. Hamlet nu are tron, ci își rostește replicile stând jos, pe frunze. Nici textul nu mai este întreg, ci ciopârțit. Am avut mare noroc să jos teatru când exigența avea un sens major, de respectare a mesajului transmis de dramaturg.
–Anca Sîrghie: Nu cred că este vorba de un conservatorism atunci când noi două ne întâlnim în același punct al pledoariei pentru respectarea valorilor clasice în experimentele teatrului contemporan, întrucât în lipsa acestei busole, riscul căderii în aberant este iminent.
Mulțumesc, stimată doamnă Eugenia Barcan, pentru timpul acordat. Vă doresc multă sănătate și lecturi interesante din cărțile pe care înțeleg că vi le alegeți cu exigență maximă.
–Eugenia Barcan: Nu pot să nu vă mărturisesc că am citit cu real interes cartea recentă Radu Stanca și Sibiul, în care dumneavoastră ați realizat o evocare foarte bine documentată despre activitatea teatrală a lui Radu. O țin pe noptieră și reiau în răstimpuri câte un capitol. Atunci când privesc pozele pe le-ați publicat acolo, retrăiesc propria mea viață de actriță. Cum să vă mulțumesc?
–Anca Sîrghie: Negreșit că voi reveni la început de an 2023, când vom marca aniversarea vârstei de 93 de ani, o etate care nu este dată decât unor privilegiați ai sorții.
(Dialog consemnat de Anca Sîrghie în 26 decembrie 2022)
