| Prefațã la volumul „Lumini și umbre” publicat de Carmen Cristina Oltean Socoteam cã aceia care iau, indiferent de vârstã, o decizie de dimensiunea emigrãrii, fie cã hotãrãsc fulgerãtor, la primul impuls, fie cã reflecteazã îndelung și analizeazã alternative, ei intuiesc riscuri, avanseazã ipoteze și sunt puțini aceia care, aproape din curiozitãți aventuriere, își stabilesc un liman al aspirațiilor și îl urmeazã cu intensitatea unui crez irevocabil dincolo de zare. Poeta Carmen Cristina Oltean, din Alba, mãrturisea undeva cã a luat aceastã decizie în acord cu firea ei optimistã, cu tenacitatea pe care putea conta și așa a ajuns, în cãutarea unei normalitãți mai dense și mai palpitante, în inima Canadei, la Toronto, unde comunitatea de români e destul de consistentã și solidarã. De aici mai departe lucrurile au curs când dupã previziuni, când surprinzãtor și au putut sã înfrunte orice, mai puțin dorul de țarã care strãbate discret, dar sigur, din poeziile ei. Carmen Cristina Oltean a publicat în țarã, dupã știința mea, douã volume de versuri: „Și îngerii plâng” (Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2021) și „Desculțã prin suflet” (aceeași editurã și același an), ambele girate de Victor Constantin Mãruțoiu. Cele douã volume sunt o rugãciune sincerã de mulțumire creștinã, cu rezonanțe lirice ponderate pentru un generic înger pãzitor, dar și o introspecție liricã din aceeași determinare. Carmen Cristina Oltean are acum alte douã volume de versuri gata de tipar („Scrisori cãtre mine” și „Lumini și Umbre”*). Mi-a trimis cel de-al doilea volum fiindcã dorința de a mai cunoaște încã o opinie i-a învins emoțiile doar ca sã facã eventuale retușuri înainte de a da bunul de tipar. Lectura mi-a descoperit în chip neașteptat o poetã de aleasã sensibilitate, cu cultura limbii și cu prețuirea ei în figurativul inspirat, în intuiții, dar și în exuberanțe captivante ale imaginației plastice. Mai presus de toate acestea, Carmen Cristina Oltean relevã o lume spiritualã a puritãții, o lume lipsitã de contradicții lãuntrice, de anomii tulburãtoare, de obsesii maladive, totul într-o poezie a gingãșiilor feminine, a iubirii sincere, a vieții vãzute în ontica normalitãții: „Viațã/ Moarte/ Toate au un timp/ Și timpul le are pe toate//” (Eternitate) – vizibile ecouri eclesiastice, nu însã și „vânare de vânt”, nici mãcar în textul de sub titlul „Goanã deșartã”. Înseși titlurile („Cuvintele din vise”, „Fãrã întoarcere”, „Durere”, „Tãmãduitorul”, „Vindecare” etc.) anticipeazã climatul liric, paradigmele confesiunii, frãmântãrile esențiale ale sinelui; substanțialul, mãrturisirile, îngrijorãrile unui spirit tonic și echilibrat, lucid și capabil de introspecții relevante, polarizante și cu nãdejde sfântã peste toate. Înhãinarea întru destin e conștientã de sine – știe și poate cât știe: „Când m-a înhãinat lumea/ M- am întors spre mine/ Era o atmosferã de peșterã pustiitã/ Rãnile dansau în jurul unui foc” (Ce îmi plãcea). Descoperirea unei lumi noi, greu de intuit în toate imperfecțiunile ei, în mister, este ea însãși o luptã, o renaștere de sine, dureroasã punere de acord: „Strivesc în mine struguri otrãviți/ Cu tãlpi în suflet pângãrit/ Gemete sângerânde de culoare/ Țâșnesc în mutã-ncãierare/ Mâhnire simt pânã-n cotloane/ De parcã cerurile plâng o rãstignire/ Strãpunsã cruce a crescut în mine/ Cumva mi-am împlântat piroane/ O suferințã de sorbit, ah, Doamne/ Nu precum eu voiesc mereu/ Ci precum Tu le-așezi în stele//…” (Suferințã). Cãmara sufletului – „udã, mucegãitã” (Vindecare) – e descumpãnitã, împinge la evadarea din sine („Sufletul meu murmurã întruna/ Aleargã cu fluturi,/ vorbește cu luna…”). Sinele se regãsește uneori în tãlãzuiri, în exces, în reacții, iar întoarcerea în concordanțe cheamã la reprimãri de efuziuni rebele: „Oprește-mã sã nu fiu eu/ E ca și cum ai seca un râu…”(Aș fi). Alteori, se trece implicit spre nebãnuit, spre halucinant: „Mã pierd pe cãrãri nebãtute/ Rãstorn pietrele mute/ Le-ntreb de strãbuni/ Cum au rãmas nezdrobite/ Cum au ajuns sã fie zidite//…” (Care-i dãruia lumina și viața). Transferul suferinței în transcendent este tãmãduitor, statornicit în metafizic, iar nu în subsidiarul anost: „Muțenia pietrei înflorise/ Ridicatã din mormântul ei/ Ce floare trezisem din tihnã/ I-am șoptit taina mea…” (Tãmãduitorul). Contemplarea liricã ține, e adevãrat, aproape exclusiv de sufletul feminin, de unde semantica emoției mlãdiatã în pluralitatea ocurențelor, a ipostazierii: „Nu ne-am cunoscut/ La vârsta când iertarea era un zâmbet/ Nu ne-am cunoscut/ La vârsta când ne era inima strigãt de dor/ Când tremuram/ Așteptând nerãbdãtori într-o garã/ Când iubeam/ Și uram așteptarea trenurilor de searã//” (Așteptarea trenurilor) – iubeam și uram; ce cald adevãr adolescentin! Viața ca un tren, ca o cale în ubicuu e simbol oniric recurent în poezia Cristinei Oltean: „Într-o zi de varã indianã/ Mi-am gãsit gândurile împrãștiate/ Precum un jalnic tren deraiat/ În care cãlãtoream clandestin//” (Vara indianã). Vibrațiile profunde, memoria vie a locului natal, nevoia de confident leal ajung obsedante nevoi ale decuplãrii și, în consecințã, lãuntrice refugii: „Caut aripile timpului/ Opresc zborul în tandem/ Sã fiu cu mama și tata/ Sã povestim, sã râdem/ Sã curgem spre luminã/ Aripile timpului se zbat//” (Intrinsec). Energiile sumbre, sugrumate în unghere umbrite de suflet, se cer defulate totuși în confesiuni: „Lacrima neplânsã doare/ Amân sã o slobod curând/ Sau mai bine-i cânt/ Aripile-i se zbat a resemnare/ Durerea-i de plumb/ În celula nopții visând//” (Lacrima neplânsã), iar pentru revigorãri viviante, ciclic, aceleași reîntoarceri în sine, adânci, înalțã în aripi zborul: „Rãtãcit pașii mã poartã/ Drum nebãtut și nevãzut/ M-aprinde soarele/ Mã mângâie copacii și vântul/ În albastru plutesc și visez/ Al rãbdãrii psalm din piatrã-l citesc/ Vieții îngenunchez//” (Durerea). Depãrtarea nu estompeazã întru totul cãutarea, afundarea în suflet, în memoria începutului, a înhãinãrii fiindcã, mai presus de toate, Carmen Cristina Oltean se sprijinã ferm, definitiv în Rostitorul celor ce sunt: „Cine ești/ De știi sã pui sãruturi pe rãnile sufletului/ Ce ești//” (Cine ești). Sau îl mãrturisește explicit pe Dumnezeul la care se întoarce, la nevoie, ca pe o cãlãuzã luminoasã reproșându-și inconsecvența, rãtãcirea: „Îl pãstrãm pe Dumnezeu într-un sertar/ Ca pe-un fular ce îl scoatem afarã/ Doar când avem nevoie//.” (Lumina felinarului). Și dacã trebuie sã menționez în câteva cuvinte o notã particularã pentru poezia Cristinei Oltean, încã una din speranțele poeziei românești de dincolo de Ocean, fiindcã ea ne oferã multe asemenea ocazii, aș reține vigoarea surprinzãtoare a zicerii lirice și armonizãrile acesteia cu candoare juvenilã în inteligibil, în semnificare și în introspecțiile lãmuritoare ale pluralitãții ființei și ale policromiilor lumii. ————————————————– * Prefațã la volumul „Lumini și umbre” Iulian Chivu |
