– 167 de ani de la sfatul de taină al unioniştilor ieşeni –
25 Mai 1856
– 167 de ani de la sfatul de taină al unioniştilor ieşeni –
Unirea Principatelor – idealul Revoluţiei de la 1848
Declanşarea valului revoluţiilor europene de la 1848 avea să fie împărtăşită şi de către forţele progresiste din Principatele Române, care au întrezărit momentul prielnic al străvechiului vis de unire al românilor. Din nefericire, „revolta poeţilor” de la Iaşi, care cerea pe lista revendicărilor sociale Unirea Principatelor a fost dejucată de ocârmuirea fanariotă, iar unioniştii ieşeni, avându-î în frunte pe Mihail Kogălniceanu, au fost nevoiţi să ia calea exilului. Cei mai mulţi dintre ei, găsind adăpost în Bucovina, în proprietăţile fraţilor Hurmuzachi, au înfiinţat Comitetul Revoluţionar Moldovenesc Central din exil, iar M.Kogălniceanu a redactat acolo „Dorinţele partidei naţionale din Moldova”, un adevărat manifest al Unirii. Reîntorşi din exil cu îngăduinţa noului domnitor Grigore Alexandru Ghica, unioniştii ieşeni, formând Partida Naţională, au solicitat răspicat fuziunea celor două Principate Dunărene sub o singură administraţie. Era perioada în care, potrivit Acordului de la Paris, Divanele Ad-Hoc ale Moldovei şi Munteniei, primind dreptul de a-şi decide propriul viitor, au început o campanie comună în favoarea Unirii, a autonomiei sporite, a principiilor de neutralitate şi a unui guvern reprezentativ.
Lupta din Divanul Ad-Hoc al Moldovei
Divanul era format din 85 de deputaţi, aleşi în cinci colegii, cler, mari proprietari, mici proprietari, reprezentanţi ai oraşelor şi reprezentanţi ai satelor, având următoarea componenţă a numărului de deputaţi: 8 – cler, 28 – mari proprietari, 14 – mici proprietari, 20 – oraşe şi 14 – sate, care puteau decide prin vot majoritar importantele probleme puse în discuţie. E foarte limpede că în problema Unirii Principatelor se înfruntau în Divanul Ad-Hoc două puternice forţe, una a „unioniştilor” şi cealaltă a „anti-unioniştilor”, fiecare în parte dorindu-şi propriile împliniri.
Ca membru ales în Divan de către colegiul din Hârlău, M.Kogălniceanu s-a distins prin elocinţa şi înflăcărarea sa oratorică cu care şi-a susţinut şi a propăvăduit cauza Unirii, reuşind să-şi atragă susţinători din rândurile tuturor reprezentanţilor păturilor sociale, între care: pr.arhm. Neofit Scriban, Manolache Epureanu, Dimitrie Cracti, Nicolae Şuţu, Dimitrie Cozadini, Dimitrie A. Sturdza ş.a. Iar pentru o propagandă mai bună a Campaniei pentru Unire, M.Kogălniceanu împreună cu Vasile Alecsandri editează gazeta “Steaua Dunării”, care a devenit o veritabilă tribună a ideilor unioniste ale Partidei Naţionale şi a fost răspândită în cele două Principate, ba chiar şi în exterior. Dar lupta aprigă dintre cele două forţe era departe de a se încheia, degenerând în atacuri şi acuze reciproce. Venise vremea constituirii unei forme de luptă subversivă, concretă şi organizată care să preia, ca ţel primordial, înfăptuirea Unirii Principatelor Române!
25 mai 1856 – sfatul de taină al unioniştilor ieşeni
Această formă s-a constituit odată cu înfiinţarea „Societăţii Unirea”, sub preşedenţia lui Mihail Kogălniceanu. Chiar dacă unii istorici consemnează înfiinţarea acesteia la 25 mai 1856, niciunul, însă, nu localizează momentul înfiinţării şi „în spaţiu”. O face, însă, cu mult temei istoric, poetul Vasile Alecsandri, în poezia sa “ Jurământ”, datată 25 mai 1856,compusă inspirat la încheierea “sfatului de taină” al unioniştilor ieşeni, care au înfiinţat, “sub măreţul castan” aflat în plină floaredin grădina casei de la Vişan a unionistului Petre Mavrogheni, Asociaţia de luptă pentru Unire, au stabilit formele concrete ale luptei unioniste şi au ales Comitetul acesteia. La „sfat” au mai participat: Costache Negri, Dimitrie Ralet, C-tin Hurmuzachi, Costache Rolla, A.Panu, C-tin Rosetti, Petre Mavrogheni ş.a. „Jurământul” lui Alecsandri a devenit de atunci „portdrapelul” însufleţitor al luptei unioniştilor ieşeni:
Sub acest măreţ castan Să fie numai români,
Noi jurăm toţi în frăţie Într-un gând, într-o simţire
Ca de azi să nu mai fie Şi să ne dăm mâni cu mâni,
Nici valah, nici moldovan! Pentru-a ţării fericire !
După acest moment constitutiv, unioniştii ieşeni, sub preşedenţia lui Mihail Kogălniceanu, au trecut la luptă înflăcărată pentru a-şi realiza visul. Trecând peste “momentul de cumpănă” al alegerilor “fraudate” de caimacamul Vogoride şi anti-unioniştii săi (procedeu şi pe atunci la modă!), unioniştii ieşeni au reuşit prin stăruinţe externe să obţină de la Napoleon al III-lea şi Regina Victoria verdictul comun de anulare a scrutinului “dubios” şi, astfel, la alegerile din septembrie 1857, Partida Naţională a ales să-l sprijine pe Cuza la tron. Era o primă victorie a acestei lupte susţinute cu înverşunare.
Lupta finală s-a dat în 5 ianuarie 1859, când Kogălniceanu şi partida unionistă a reuşit să-l promoveze pe Alex.I.Cuza pe tronul Moldovei şi, mai departe, profitând de “ambiguităţile” Tratatului de la Paris, dar şi de influenţa activă făcută printre unioniştii munteni, în 24 ianuarie 1859, când acelaşi Domnitor al Moldovei, Alexandru Ioan Cuza, a fost ales şi Domnitorul Valahiei, consfinţindu-se împlinirea Unirii românilor într-un singur stat, România, pentru care unioniştii ieşeni au cedat şi capitala şi domnitorul!
Odiseea măreţului castan de la Vişan
Din nefericire, după înfăptuirea Unirii Principatelor şi, îndeosebi, după detronarea din 1866 a Domnului Cuza, măreţul castan de la Vişan-Iaşi a intrat într-un nemeritat “con de umbră” al vicisitudinilor vremurilor parcurse, din care, înfruntând cu stoicism ororile celor două războaie mondiale şi tăvălugul colectivizării forţate, a reuşit să iasă şi mai măreţ, dar într-o aceeaşi totală… uitare. Meritul re-descoperirii sale, după unele cercetări iniţiate de învăţătorul Neculai Ciubotaru din Vultureştii Vasluiului, a revenit, în 2002, prof.univ.dr. Mandache Leocov, fost director al Grădinii Botanice, care a aflat „mastodontul” castan într-o proprietate privată de la Vişan, în urma unui schimb de terenuri între Focşani şi Iaşi. Meticulos şi cu probată rigoare ştiinţifică, dumnealui întocmeşte documentaţia necesară, în urma căreia Consiliul Judeţean Iaşi, prin Hotărârea nr.8/2004, îi atribuie măreţului castan o dublă recunoaştere monumentală, prima, de Monument istoric,, fiind denumit: Castanul Unirii de la Vişan, sub măreţia coroanei sale, la 25 mai 1856, scriindu-se “fila de aur” a Unirii Principatelor şi a doua, de Monument al Naturii, datorită vârstei de peste 260 ani şi caracteristicilor sale arboricole impresionante ale speciei Aesculus Hippocastanum, unicat în România şi Europa de Sud-Est!
Şi astăzi, după 19 ani (!), în ciuda tuturor intervenţiilor adresate autorităţilor îndrituite ale statului român, comunale, judeţene şi naţionale, Castanul Unirii de la Vişan – singurul martor în viaţă al Unirii Principatelor – în vârstă de peste 275 de ani,se află în aceeaşi proprietate privată fără a fi repus în valoarea sa monumentală binemeritată!
Chiar şi aşa, neglijat şi bolnav, fericirea lui este că, la fiecare 24 ianuarie şi 25 mai, prin grija unor inimoşi iubitori ai săi, măreţul Castan al Unirii de la Vişan îşi poate depăna „pe viu” povestea lui adevărată despre Unirea Principatelor, iar Hora Unirii, care se încinge în jurul imensului său trunchi, capătă expresia cea mai curată şi simţitoare a românismului participanţilor, de la copii, la adulţi, localnici sau vizitatori.
Mihai Caba
