Sentimentalismul poetului academician Demostene Botez
Să mai fie cineva care să nu fi auzit până acum de poetul şi prozatorul Demostene Botez? Mă îndoiesc, totuşi, cu atât mai mult cu cât „părintele” istoriografiei şi criticii literare româneşti, George Călinescu, l-a aşezat la loc de cinste în capitolul „Moderniştii. Momentul 1919. Zburătorul. Fenomenul arghezian” al monumentalului său „opus magnum”, după cum mai este denumită a sa „Istorie a literaturii române de la origini şi până în prezent”, Ed.Fundaţiilor Regale, 1941. Într-adevăr, prezentat în capitolul menţionat după strălucitul istoric şi critic literar Eugen Lovinescu, autorul voluminoasei „Istorii a literaturii române contemporane” şi poetul Tudor Arghezi, autorul „Florilor de mucigai”, dar înaintea poeţilor Adrian Maniu, George Topîrceanu, Otilia Cazimir ş.a., Demostene Botez se va bucura din partea lui George Călinescu de o analiză, pe cât de meticuloasă, pe atât de exigentă, exprimată de-a lungul a nu mai puţin de trei pagini ( 736 – 739) asupra operei sale literare. De subliniat faptul surprinzător, contrar obişnuitei evaluări a criticului, că în cazul operei literare a lui Demostene Botez „introspecţia” critică călinesciană porneşte chiar de la începutul creaţiei poetului, despre care va nota cu francheţe: „ Primele poezii ale lui Demostene Botez au, cum e şi firesc, relaţii exterioare cu toată lirica vremii. Se cântă satul cu sentimentul desrădăcinării, ca la poeţii ardeleni, cu priveliştea rurală, anotimpurile, apele, livezile, pădurile, într´un chip mai proaspăt, mai impresionant şi cu vii pete de coloare, nu fără înrudire cu poezia lui I.Pillat”, susţinându-şi afirmaţiile prin citarea unui catren: „Pe coasta dinspre Cetăţue / Ca fumul alb prin nouri suri, / Vedeam un negru tren cum sue / Ca o omidă prin păduri.”
Integrată în poezia epocii sale, „la care metafora cu insistenţă, cu imagismul ei, n´ar trebui să fie o notă particulară a lui Demostene Botez”, George Călinescu îşi nuanţează cumpănitor verdictul său critic: „Fundamentul acestei poezii este < sentimentalismul > proclamat cu onestitate chiar de poet în subtitluri semnificative, ca pentru a preîntâmpina discreditul cu care critica primeşte o astfel de atitudine. Că acest sentimentalism nu este însă banala efuziune de obiceiu obţinută prin interjecţii şi noţiuni uzuale de sentiment se vede atunci când prin analiză încercăm să ne explicăm impresia de intelectualitate pe care o produce această poezie. Sentimentalismul nu este unul ingenuu, deşi real.”
Prelungind şirul „sentimentalismelor” lui Demostene Botez, G.Călinescu se entuziasmează asupra „a tot ce este grandilocvent romantic şi sfâşietor academic în ordinea sentimentalului ce a fost surprins de poet, cu o înduioşată ironie în mediul burghez, provincial, fără a se intra în grotescul sublimităţilor degradante, solemnitatea în caricatură, demodarea, banalitatea fără a se apăsa umoristic, numai cu o uşoară comprimare intelectuală a unei emoţii prea vibratile prin natura ei.” Iar exemplificările se succed în „Cânta o caterincă în colţul unei strade, / Cânta o caterincă un cântec de demult;”, în „Duminici lungi, duminici nesfârşite, / Cu albe dimineţi scăldate´n soare, / Cu clopote´n văzduh răsunătoare…/ Duminici lungi, duminici adormite…”, în „Tristeţi adânci de iarmaroace, / De hăli şi cuşti şi panorame, / Tristeţi de şubrede barace / Cu´ntortocheate diagrame.”, în „Album bătrân, vechi sarcofag / De mâini deasupra-ţi tremurate, / De suflete, / De inimi care au încetet de a mai bate, / Muzeu nemuritor şi drag, / Descui secretele-ţi lacate …” Şi exemplele ar mai putea continua cu nostalgia „băncilor de şcoală, a ceasornicelor, a cutiilor de pianine”, pe care poetul le reţine vibrând în suflet, la fel cum, confesional, amintirile despre „oamenii din sate / cu haine noi şi curate”, despre „o droaie de copii / ce alergau veseli şi zglobii / pe un tăpşan alăturea de sat, / pe care-am fost şi eu şi m´am jucat…” au rămas în răstimp la fel de vii.
Spre finalul „criticii” poeziei lui Demostene Botez, exigentul George Călinescu îi descoperă acesteia şi o indubitabilă profunzime lirică: „În ceasul acesta când totul mă doare, / Cel mai frumos vers, cel mai frumos, / Singurul vers al omului singur, / Urlat spre Dumnezeu; – / Urletul meu / Fără… nici…o… aş-tep-tare…”
În ceea ce priveşte proza lui Demostene Botez, George Călinescu nu se sfieşte a-şi face cunoscute aprecierile sale solide: „Ca romancier, Demostene Botez continuă de altfel, ca atâţi alţi contimporani ai săi, temele nuveliştilor. Atenţia nu cade asupra diversităţii oamenilor, ci asupra ciocnirii sufletului primitiv sau bolnav cu complicaţia civilizaţiei. Analiza pshiologică e o aparenţă sub care se ascunde lirismul. Pe urmele zolismului caragelian, autorul cercetează în două romane (Ghiocelul, Înălţarea la cer) ereditatea încercată a preotului Valeriu şi cazul său phishopatic.(…) Încheierea este un fel de apoteoză mistică, amintind pe Brand a lui Ibsen. (…) Impresiile de călătorie (Europa, Africa, Asia) din <În căutarea mea > sunt spirituale.”
Dată fiind cunoscută valabilitatea temporală, până în „prezentul” anului 1941, a „Istoriei” călinesciene, se înţelege faptul că aprecierile operei literare a lui Demostene Botez se răsfrâng doar asupra creaţiei literare aferentă perioadei de început şi a celei interbelice. Despre aceste două perioade de creaţie ale lui Demostene Botez şi-a exprimat părerile sale şi apreciatul critic literar al vremii, Ovidiu S. Crohmălniceanu, care a consemnat fără echivoc: „motivul liric preferat al lui Demostene Botez este letargia provincială, provenită de la Bacovia, dar care se înrudeşte mult mai intim cu literatura sadoveniană consacrată lumii târgurilor moldoveneşti de ieri.”
Însă creaţia literară a poetului, prozatorului, publicistului şi traducătorului Demostene Botez s-a tot prelungit şi în perioada noului „regim politic” instalat în România după cel de al 2-lea război mondial, până la sfârşitul vieţii sale. Poate că tocmai de aceea este acum mai mult decât necesar să întreprindem, folosind „surse” autorizate, o „incursiune” biografică în viaţa şi creaţia literară completă a lui Demostene Botez. Folosindu-le, vom putea afla cu satisfacţie momentele definitorii ale destinului său literar.
Astfel, la 29 iulie 1893, în satul Hulub, aparţinând astăzi comunei Dângeni a judeţului Botoşani, se naşte, în familia preotului satului Anghel Botez – tatăl şi a mamei sale Ecaterina, fiica preotului Chirica, primul ei fiu, care va primi la botez prenumele de Demostene. La cererea tatălui său, „om sever şi închis într-un gând al său, inteligent şi cu un simţ al realităţii şi al vieţii”, după cum îl va descrie mai târziu în Memorii, în decembrie 1899, în vârstă de şase ani şi cinci luni, îl înscrie în clasa I a şcolii din sat, avându-l ca învăţător pe D. Lăzărescu. Deşi primul trimestru nu a fost notat, termină primul dintre cei 9 elevi care au trecut clasa. Înscris în clasa a II-a la numărul matricol 60, pag.27, după cum se stipulează în arhiva şcolară, biografii săi au avut astfel surpriza descoperirii zilei de naştere – 2 iulie 1893 – pe care o consideră „cea autentică”, faţă de alte date biografice vehiculate în diferite lucrări de specialitate. Termină clasa a II-a tot primul, fiind apreciat ca un elev inteligent şi silitor, cu înclinaţii pentru limba română, ştiinţe şi alte discipline, prevestitoare a unei cariere literare. Continuă clasa a III-a la Şcoala Marchian din Botoşani, iar clasa a IV-a la Institutul particular al profesorului Culianu de la Iaşi. În continuarea studiilor, devine elev al Liceului Internat „C.Negruzzi” din Iaşi, liceu elitist înfiinţat în 1895, prin strădania lui Spiru Haret.
După cum vs mărturisi mai târziu în „Scrieri”, perioada studiilor la vestitul liceu ieşean va constitui pentru devenirea scriitoricească a lui Demostene Botez: „un fel de epocă preliterară, în care a cunoscut temele şcolii elementare de poezie”. Nici nu s-ar fi putut să fie altfel deoarece aici i-a avut colegi pe fraţii Ionel şi Păstorel Teodoreanu, „de care va lega o mare prietenie” şi a beneficiat împreună cu ei de îndrumarea iluştrilor magiştri Garabet Ibrăileanu şi Calistrat Hogaş. Sub aceste faste auspicii „internatiste” n-a fost de mirare nici „botezul” debutului său literar din 1911, când a publicat primele sale poezii în revista „Arhiva” a lui A.D.Xenopol şi în revista „Flacăra” scoasă de C.Panu, continuate, la îndemnul lui Garabet Ibrăileanu, printr-o colaborare permanentă cu „Viaţa românească”. Absolvent al Secţiei clasice a Seriei 1912, numele lui Demostene Botez va fi gravat în marmura Panoului de onoare al absolvenţilor Liceului Internat „Costache .Negruzzi”, aflat în holul edificiului, constituind o impresionantă „carte de vizită”. Mai târziu, poetul Demostene Botez a scris cu emoţie inspirată versurile Imnului Liceului Internat, iar compozitorul Mihail Jora (şi acesta absolvent internatist) a compus înălţătoarea muzică „imnică” a acestuia.
Şi astăzi, la cei 128 de ani ai lăcaşului internatist-negruzzist, refrenul Imnului său: „Şcoală, tu ne-ai învăţat / Niciodată nu te vom uita, / Generaţii după generaţii / Vor veni la poarta ta!” vibrează la fel de însufleţitor în rândurile nenumăratelor generaţii de absolvenţi, între care mă regăsesc.
Profund îndatorat liceului care „l-a format”, în 1970, după 58 de ani de la absolvire, Demostene Botez va include în Monografia,dedicată grandioasaâei aniversări de 75 de ani a liceului negruzzist, un amplu eseu intitulat „Dascălii mei” în care va zăbovi asupra caracterelor deosebite ale „dascălilor” săi – profesorii, directorul şi pedagogii – cinstindu-le „răspunderea lor la educarea caracterului elevilor, în iniţierea lor asupra unei concepţii despre om, despre dragostea de om”.
După absolvirea liceului, din toamna lui 1912 devine studentul Facultăţii de Drept a prestigioasei Universităţi „Alexandru Ioan Cuza” de la Iaşi, pe care o absolvă în 1915, cu „licenţă în Drept”, deschizându-i-se calea de succes a avocaturii, până în 1934 la Iaşi şi, ulterior, până în 1950 la Bucureşti, pe care o parcurge concomitent şi cu o fructuoasă preocupare literară, concretizată prin numeroase poezii publicate în „Viaţa românească”, dar şi prin „debutul” său editorial din 1918, când i s-a publicat volumul de poezii „Munţii”, prefaţat de către Garabet Ibrăileanu – naşul literar al tânărului avocat – volumul fiind premiat de către Academia Română, pe baza referatului întocmit de Duiliu Zamfirescu. La primirea acestui important premiu, Demostene Botez se va confesa edificator: „Nu am învăţat poezia de la Mallarme sau de la Blaudaire. Ea a izvorât din mijlocul ţăranilor, din filozofia vieţii moldoveneşti de la Molocea, de la Tizu, de la Grădinaru din satul Hulub, pe care zădarnic îl veţi căuta prin enciclopediile literare”.
După acest prim succes editorial, în 1920 scoate la „Viaţa românească” al doilea său volum de versuri „Floarea pământului”, în prefaţa căruia mentorul său, G.Ibrăileanu afirmă că: „Pendulând între întuneric şi lumină, depresie şi bucurie, tristeţe provincială, egocentrism şi evadare, Demostene Botez realizează …ieşirea din el însuşi.”
Îmbinând armonios avocatura cu literatura, în perioada interbelică Demostene Botez se remarcă printr-o intensă prolificitate publicistică şi editorială, – volume de poezie:, „Povestea omului” (1924), „Zilele vieţii” (1927), „Cuvinte de dincolo” (1934) – nuvele: „Roman perpetuu”, „Dumnezeu”, „De dincolo”, – romane: „Ghiocul”(1931), „Înălţarea la cer” (1937), – scrieri: numele său fiind întâlnit în mai toate publicaţiile vremii: „Însemnări literare”, „Viaţa românească”, „Dreptatea”, „Lumea” , „Reporter”, „Convorbiri literare”, „Adevărul”, „”Cuvântul liber” ş.a.; toate acestea fiind cuprinse în volumul „Comedia umană” (1940).
După sfârşitul celui de al doilea război mondial, în conjunctura politică a „schimbării de regim” din România, mai exact prin anii 1950, Demostene Botez renunţă la avocatură, dar aduce şi el o „schimbare” în creaţia sa literară, axându-se să scrie şi să publice mai multă literatură pentru copii, astfel că nenumărate poezii de-ale sale, dedicate copilăriei, au ajuns în abecedarele şi manualele şcolare. Simultan „desfăşoară şi o bogată activitate de traducător,tălmăcind peste 47 de volume din literatura străină, între care Doamna Bovary de G.Flaubert”, după cum au consemnat numeroşi biografi. Şi, totuşi, şi în această perioadă „cenuşie”, înfruntând cenzura vremii,el găseşte resurse interioare de a scrie şi publica noi volume de versuri: „Floarea soarelui” (1953), „Oameni în lumină” (1956), „Oglinzi” (1963), „Aproape de pământ” (1968), dar şi nuvele şi romane, între care, „Noaptea luminată” (1962), „Document” (1964), „Oameni de lut” (1968), „Tramvaiul de noapte” (1973). Începe să-şi scrie „Memoriile”, editând două volume în 1970. Revine şi în publicistică, colaborând cu gazetele şi revistele vremii: „Scânteia”, „România liberă”, „Luceafărul”, „Viaţa românească”, a cărei conducere o va deţine din 1964 şi până la sfârşitul vieţii, „Gazeta literară”, „Iaşul literar”, „Contemporanul”, „Cronica” ş.a.
Apreciindu-i-se prodigioasa sa creaţie literară a acestei perioade, din 1963 devine Membru corespondent al Academiei Române, iar între 1964 – 1965, Demostene Botez, poetul academician, este propus şi ales Preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România. Din păcatele vremii, în 1965 a fost înlocuit din această funcţie pe baza unui referat venitde „sus”: „prea bătrân spre a face faţă unui volum mare de muncă pentru rezolvarea problemelor curente şi de perspectivă ale activităţii scriitorilor.”
În 1968, la aniversarea celor 75 de ani ai vieţii sale, Academia Română, în semn de înaltă cinstire, îi acordă o şedinţă solemnă. Pe deplin conştient de misiunea şi rolul scriitorului într-o societate, Demostene Botez încearcă şi reuşeşte să-şi justifice întreaga sa existenţă, printr-o inspirată metaforă lirică: „Eu n-am sădit în preajmă-mi niciun pom, / Nici glia strămoşească n-am arat, / Dar mi-am plinit destinul meu de om, / Dacă-ntr-un an, cândva, îndepărtat/ Pe urma mea s-a mai găsi un tom / În care veacul acesta l-am cântat.”
Cuprins de nostalgia locurilor natale ale copilăriei poetul academician revine la Hulub pentru a se reculege la mormântul tatălui său, „aflat lângă biserica pe care acesta a ctitorit-o în 1891”, pentru a-şi revedea satul, localnicii, dar mai ales casa copilăriei, „situată pe o muchie de deal, cu vedere largă peste Valea Jijiei, de-a lungul cursului ei şi de cealaltă parte, până la încălcirea neagră a unei păduri pe culmea din faţă.” Casa mai exista, dar a fost vândută unei familii din sat.
După aproape 40 de ani de „vieţuire” bucureşteană Demostene Botez se restabileşte la Iaşi, acolo unde în 1932 îi pusese la dispoziţia poetului prieten George Topîrceanu propria locuinţă de pe strada Ralet, devenită din 1985 Casa memorială George Topîrceanu. În octombrie 1970 participă ca „absolvent de vază” la grandioasa aniversare de 75 de ani de la înfiinţarea Liceului Internat „C.Negruzzi”. După doi ani şi jumătate, în vârstă de aproape 80 de ani, la 17 martie 1973, Demostene Botez se stinge din viaţă, fiind înmormântat în Cimitirul ieşean „Eternitatea”, considerat un adevărat Pantheon eomânesc. Zece ani mai târziu, la 3 iulie 1983, împlinindu-se 90 de ani de la naştere, din iniţiativa reputatului profesor filolog Constantin Ciopraga, o comisie a oamenilor de cultură ieşeni s-a deplasat în satul Hulub unde l-a evocat pe Demostene Botez în faţa sătenilor şi a montat o placă memorială pe peretele casei în care s-a născut şi a copilărit Demostene Botez.
Meditativ, despre arta poeziei, poetul afirma cândva: „ca orice altă artă, poezia corespunde unei epoci… aşa se explică faptul că unii poeţi sunt daţi uitării un timp şi apoi revin pe primul plan, de parcă de nici n-ar fi fost cunoscuţi până atunci”. Cu justeţea afirmaţiei, putem atribui acelaşi fapt şi posterităţii literare a lui Demostene Bozez, intrată într-un vizibil „con de umbră”. O astfel de „revenire în primul plan” s-ar fi putut întâmpla şi în cazul lui Demostene Botez, odată cu prima apariţie din 1990 a volumului „Istoria critică a literaturii române” a lui Nicolae Manolescu, a cărei sintagmă „istorie critică” îl făcea mai mult chiar aşteptat decât „Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent” a lui George Călinescu, strălucitul critic interbelic. Deşi s-a dorit o „alternativă” reală la canonul călinescian, op-ul lui Manolescu, la fel de voluminos şi monumental cu cel al maestrului, nu s-a dovedit mai rezistent, potrivit criticilor actuali. Iar faptul că Manolescu a „epurat” pe mulţi dintre scriitorii secolului XX, printre care şi Demostene Botez, nu poate fi interpretat ca o critică reală, afirmă aceleaşi „surse”.
Şi, totuşi, graţie distinsei profesoare, Ionica I. Stavarache, critic literar, formator, mentor şi traducător din / în franceză şi enegleză la Universitatea ieşenă, autoare a numeroase monografii despre Gheorghe Asachi, Vasile Adamachi, Dimitrie Cantemir ş.a., Demostene Botez, considerat de domnia-sa un „caz” mai aparte al literaturii române în recentul său volum „Din istoria Uniunii Scriitorilor din România (USR), Moldoveanul Demostene Botez (1893 – 1973), scriitor, academician şi preşedinte USR”,Editura StudIS, 2021, revine în actualitatea literară românească, aşa cum de altfel a şi anticipat.
Normal şi livresc, în preambul, autoarea îi prezintă amplul său portret scriitoricesc: „Membru al Academiei Române, Preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, avocat respectat, numit Vicepreşedinte al Uniunii Avocaţilor din România, deputat în Marea Adunare Naţională, poet inclus în manualele şcolare, inclusiv în abecedare, prozator interesant, jurnalist tenace şi harnic, conducător de reviste, eseist convingător, autor de literatură pentru copii, traducător cu har din mai toate literaturile lumii, de la cea indoneziană sau chineză până la cea rusă sau franceză, trecând prin literatura germană şi maghiară, Demostene Botez era un scriitor mult apreciat de cei de la Viaţa românească, de Garabet Ibrăileanu sau de Mihail Sadoveanu, tratat cu deferenţă de însuşi G.Călinescu şi desigur de alţi critici.”
Trecându-şi prin „transfocatorul” propriu imensa operă literară şi traducerile lui Demostene Botez, paradoxal, Ionica Stavarache se opreşte metodic spre analiză critică la doar o singură poezie şi a unei singure traduceri a acestuia, admiţând fără îndoială sinecdoca potrivit căreia „partea este grăitoare pentru valoarea întregului”. Iar numitorul comun al celor două exemple analizate este „metafora”, prezentă atât în poezie, după cum a conchis şi Călinescu, cât şi în traducerea romanului „Doamna Bovary” a celebrului scriitor francez Gustav Flaubert, „care, deşi realist, rămâne prin excelenţă un roman al metaforelor”, după cum apreciază autoarea.
Excelenta traducere a lui Demostene Botez, apărută, deloc întâmplător, în 1957, la centenarul operei flaubertiene, potrivit Ionicăi Stavarache, „a dat o replică excepţională originalului francez”, astfel încât verdictul criticului ieşean este unul fără echivoc: „Prin limbajul perfect adaptat, traducerea lui Demostene Botez este atât de izbutită încât Doamna Bovary pare un roman original al autorului român şi nu o excelentă traducere.”
Putem, dar, sublinia în încheiere că la cei 130 de ani de la naştere şi 50 de ani ai veşniciei sale, scriitorul academician Demostene Botez „a ieşit din conul de umbră în care intrase pe nedrept şi redevine un autor canonic, atât prin opera proprie, cât şi prin traduceri”.
Mihai Caba
