Gheorghe Lazăr, iluminatul învăţător al Ţării Româneşti
La 17 septembrie a anului curent, pe scara irepetabilă a Timpului nestatornic care îşi perpetuează cu impasibilitate trecerea sa înspre abisul infinitului galactic, iată, se marchează cu majuscule cele două veacuri ale eternităţii celui ce a fost Gheorghe Lazăr, recunoscut în tot acest răstimp secular, întemeitorul învăţământului în limba română din Ţara Românească, atribuit de analişti şi biografi însemnaţi încă de la 24 martie 1818, data de la care, urmare ale demersurilor sale asidue, puternic susţinute, împărtăşite şi sprijinite de boierii cărturari, Iordache Golescu, fiu al marelui ban Radu Golescu, Iancu Văcărescu, cât şi de eforul şcoalelor, Constantin Bălăceanu, a primit aprobarea înfiinţării în Bucureşti a primei şcoli cu predare în limba română, în „,limba maicii sale”, după cum se exprima convingător, în vremea în care învăţământul din Ţara Românească se desfăşura exclusiv în limba greacă.
Astfel, Şcoala de la Sfântul Sava, cum a fost aceasta denumită, cu toate că i se încredinţase spre funcţionare „un local impropriu din centrul Capitalei”, datorită destoinciei „învăţătorului” Gheorghe Lazăr, care i-a învăţat cu dragoste „pe copiii de prăvăliaşi, de târgoveţi şi ai micilor meseriaşi de la marginea Bucureştilor tainele ştiinţelor matematice şi ale filozofiei în limba lor maternă”, în scurt timp a devenit „unul dintre cei mai importanţi piloni ai consolidării şi răspândirii culturii româneşti”, după cum vor nota apreciativ numeroşi biografi şi exegeţi, între care şi Dora d´Istria, pseudonim literar al prinţesei scriitoare de origine româno-albaneză, născută Elena Ghica., care istoriseşte că: „ Lazăr spunea auditorilor săi că nu spre Orient trebuiau să-şi întoarcă privirile ci spre această antică Austonia, de unde au provenit glorioşii veterani ai generosului Traian.”
Venise, dară, vremea ca limba română să cucerească prin Gheorghe Lazăr şi Ţara Românească, aşa cum se întâmplase cu cinci ani în urmă, în 1813, în Moldova, când „referendarul” iluminist Gheorghe Asachi a înfiinţat, cu sprijinul mitropolitului Veniamin Costachi şi „anaforeaua” domnitorului Calimah, primul „clas de inginerie şi hotărnicie” cu predare în limba română, constituind o „premieră” absolută în ceea ce priveşte începutul învăţământului în limba română.
Asemenea lui Asachi, Gheorghe Lazăr a trebuit să depună o muncă imensă cu cei care susţineau că „limba română este prea săracă pentru a exprima adevărurile ştiinţei”, demostrându-le contrariul. Era perioada în care cartea era o raritate, iar şcoala se ţinea în limba greacă şi alte limbi, necunoscute de popor. De aici şi râvna lui Gheorghe Lazăr de a traduce cărţi şcolare şi mai ales de a scrie propriile manuale puse la dispoziţia elevilor săi, între care: „Aritmetică matematicească” şi „Trigonometria cea dreaptă”, prin care a deschis „ noi orizonturi pentru un mare număr de români.” De fapt, el introduce în cele două manuale ale sale scrise în limba română primele noţiuni matematice, precum adunarea, scăderea, înmulţirea şi împărţirea, cât şi primele noţiuni de trigronometrie: triunghi, sinus, cosinus ş.a. Satisfăcut de primele rezultate obţinute în procesul iniţiatic al învăţăturii în limba română, Gheorghe Lazăr abordează curajos mai departe şi predarea pentru prima dată în limba română a noţiunilor de filosofie, „disciplină care se studia până atunci numai în slavonă şi greacă.” Dacă la orele de clasă avea permanent peste douăzeci de elevi, recrutaţi din păturile sociale de jos ale Bucureştiului, dornici să înveţe în româneşte cunoştinţele predate cu acea căldură însufleţitoare a dascălului lor, „când făcea lecţii de filosofie sala gemea de auditori, în capul cărora era răposatul Alexandru, tatăl ofiţerilor Tell”, după cum va nota mai târziu unul dintre cei mai buni elevi ai săi, Petrache Poenaru, devenit ulterior un desăvârşit pedagog, inginer şi matematician român, recunoscut a fi şi inventatorul stiloului… primul toc rezervor din lume.
Despre perioada scolastică de la Sf.Sava, aflată sub înţeleapta conducere a desăvârşitului pedagog Gheorghe Lazăr, avea să se destăinuiască mai târziu într-un articol publicat în 1839 în „Curierul românesc” şi Ion Heliade Rădulescu, cel care se transferase în perioada 1818 – 1820 la şcoala românească de ingineri hotarnici de la Sfântul Sava, fiind elevul preferat al ilustrului pedagog: „Lazăr a fost profesor la Sfântul Sava patru ani cu mare râvnă. El slujba sa niciodată nu şi-a socotit-o drept o profesie, ci o chemare, o misioană.” N-a fost de mirare că în 1820, apreciindu-i isteţimea, „Gh.Lazăr îl asociază pe Ion Rădulescu ca profesor-ajutor de aritmetică şi geometrie”, iar peste doi ani, în 1822, acesta îl va succede pe Gh.Lazăr la conducerea Şcolii Sfântul Sava.
După sfârşitul vieţii sale din 1823, la numai 44 de ani, tot mai mulţi biografi au dorit „să facă lumină” în biografia nu prea cunoscută a eminentului cărturar pedagog din Avrig, despovărând-o, în urma unor asidue documentări, de unele „inexactităţi” lipsite de temei, strecurate cine ştie cum în istoriografia acesteia. Între aceştia pot fi amintiţi pe Avram Sădean (1914), Ioan Lupaş (1915), Onisifor Ghibu (1916), Traian Lalescu (1919), Ioan Matei (1923). În 1928 şi strălucitul istoric Nicolae Iorga va reveni asupra volumului „Gheorghe Lazăr”,pe care îl editase în 1916, eliminând din acesta toate „pasajele neconforme” cu biografia lui Gheorghe Lazăr, adăugându-i în plus noi şi valoroase aprcieri aduse personalităţii întemeitoare a şcolii româneşti din Ţara Românească. Mai în zilele noastre, în 2019, prof.univ.dr. Nicolae Isar scoate în evidenţă viziunea lui Nicolae Iorga asupra unor mari personalităţi româneşti, „de la Gheorghe Lazăr la Mihail Kogălniceanu”, socotite, deopotrivă, „mari români ai generaţiilor de la 1821- 1848”, în volumul publicat la Editura Universitară.
Însă, toate aprecierile exprimate în vremuri mai vechi sau mai noi asupra iluminatei personalităţi a lui Gheorghe Lazăr pot fi mai lesne de înţeles în toată dimensiunea lor de către cititorii interesaţi sau simpli curioşi, dacă în continuare ne vom opri, fie şi succint, asupra biografiei marelui cărturar, urmăridu-i sinuosul fir al vieţii sale.
După cum afirmă o mare parte a biografilor săi, Gheorghe Lazăr s-a născut la 5 iunie 1779, în localitatea Avrig a judeţului Sibiu, „fiind cel de al şaselea copil al familiei de ţărani liberi, Gheorghe şi Maria Lăzăroaie”. O altă parte mai mică a biografilor, printre care şi istoricul Ştefan Lupşa, consideră că naşterea lui Gheorghe Lazăr ar fi fost 5 ianuarie 1782, având întru susţinere „un protocol care atestă naşterea sa la acea dată”. Până la urmă, neexistând în timp nicio „informaţie” personală a celui în cauză, a fost admisă „oficial”, naşterea sa la data de 5 iunie 1779 şi ca urmare, sub semn omagial, data de 5 iunie, potrivit legii din 2007, este socotită şi astăzi Ziua învăţătorului.
Şi în ceea ce priveşte perioada primelor învăţături ale lui Gheorghe Lazăr au existat mari controverse între biografi, unii susţinând că acesta „a fost luat de mic în casa baronului Samuel von Brukenthal, care i-a remarcat aptitudinea de a acumula cât mai multe cunoştiţe şi îl va sprijini în acest sens”, iar alţii, care au destrămat această „legendă” biografică, susţinând că „Gheorghe Lazăr nu a studiat pe banii marelui magnat al Ungariei, ci la început pe banii româneşti ai familei sale şi apoi din fondul sidoxial al Bisericii Ortodoxe, oferindu-i-se o bursă pentru a studia la Viena în vederea unei viitoare cariere ecleziaste”.
Aşadar, Gheorghe Lazăr a urmat, între 1791 şi 1798, cursurile „şcolii normaliceşti” din localitatea natală, acolo unde învăţătorul-poet Ioan Barac i-a remarcat silinţa pentru învăţătură, iar la terminarea şcolii îşi îndeamnă strălucitul elev să se înscrie „în prima clasă a ciclului de gramatică al Liceului academic din Cluj ( Şcoala Piaristă), unde va obţine calificativul de eminent la toate materiile”. După luarea bacalaureatului se înscrie la facultatea clujeană, frecventând cursuri de studii juridice şi filosofice, pe care le absolvă în 1806. Pe perioada studenţiei, cu fonduri strâmtorate, a locuit în spaţii sărăcăcioase, iar „pentru a se putea întreţine s-a angajat ca perceptor al familiei Gyulay Kuhn”, după cum notează mai mulţi dintre biografii săi.
În ultimul an de studii, în 1805, aflând despre rezultatele strălucite la învăţătură, dar şi despre situaţia financiară grea a studentului Gheorghe Lazăr, „Nicolae Huţovici, preşedintele consistoriului românilor neuniţi din Transilvania, înaintează o adresă către Cancelaria gubernială de la Cluj, recomandând acordarea unei burse de 200 de florini anual studentului în cauză pentru a fi trimis să studieze teologia la Universitatea din Viena, în vederea ocupîrii postului de episcop al neuniţilor din Transilvania, care era vacant de mai bine de zece ani”.
Primind această bursă, Gh.Lazăr îşi poate începe în anul 1807 studiile teologice la Viena, pe care le va absolvi strălucit în 1811. În perioada studenţiei vieneze, pentru „rotunjirea” bursei va executa lucrări de topografie la cererea împăratului Napoleon I, ale cărui trupe ocupaseră Viena la 9 mai 1809. La Viena, pe lângă studiile teologice a mai audiat cursuri de filosofie, istorie şi ştiinţe fizico-matematice. Cu studiile finalizate, se întoarce la Sibiu în 1811, „fiind hitoronisit arhidiacon şi obţinând un post la Şcoala teologică ortodoxă”, în care se remarcă prin traducerea în limba română a mai multor lucrări de învăţătură, printre care şi un manual pedagogic. Însă, din nefericirea situaţiei create, „faptul în sine provoacă nemulţumirea viitorului episcop Vasile Moga, adept al învăţăturii în limba slavonă”, după cum se precizează. Drept urmare, în 1815, cu toate că era considerat persoana cea mai indicată pentru postul de episcop al Aradului, numirea sa a fost respinsă de către mitropolitul Ştefan Stratimirovici, „influenţat, probabil, de către Vasile Moga, ocupantul scaunului episcopal, cel care i-a interzis slujirea şi tipărirea manualelor în limba română”.Mai mult de atât, spre sfârşitul anului 1815, în urma declanşării unei „anchete” disciplinare, guvernatorul Transilvaniei „l-a destituit din funcţie pe Gheorghe Lazăr, punându-l sub supravegherea autorităţilor poliţieneşti”, după cum atestă mai toate documentele vremii.
Dezamăgit, scârbit şi surprins neplăcut de „întorsătura” situaţiei create, Gheorghe Lazăr se hotărăşte să părăsească Transilvania şi la început de 1816 „fuge” la Braşov, unde o întâlneşte pe Catinca Bărcănescu, „mare boieroaică a Munteniei, care, impresionată de cultura sa, îl invită la Bucureşti ca preceptor al copiilor săi, nepoţi ai banului Grigore Ghica.” Drept urmare, în septembrie 1816, Gh. Lazăr se stabileşte în Bucureşti, acolo unde la început a devenit profesor particular, iar mai apoi a mai lucrat şi ca „inginer topograf pe moşia banului Constantin Bălăceanu”, dovedindu-şi înalta sa pricepere inginerească. În tot acest timp, rămas statornic ideii de a promova limba română în învăţământ şi profitând de bunele sale relaţii stabilite cu marii demnitari ai Ţării Româneşti, care-i împărtăşeau intenţiile, Gheorghe Lazăr elaborează „un proiect sau mai exact < o anaforă, în termenii vremii > de organizare temeinică a şcolii româneşti, pornind, de la şcoala primară şi până la învăţământul universitar, fiindu-i admisă prezentarea şi susţinerea personală a acestuia în Divanul cel mare al ţării, în faţa domnitorului”. Din acest „punct de referinţă n-a mai rămas de făcut decât un singur pas”, acela din 28 martie 1818, când cu sprijinul cărturarilor amintiţi, Gheorghe Lazăr a obţinut aprobarea înfiinţării primei şcoli cu predare în limba română din Ţara Românească, Şcoala de la Sfântul Sava. După cum spun istoricii, aici la Sf. Sava funcţiona din 1694 Academia Domnească, reorganizată succesiv de mai mulţi domnitori, numai că la aceasta, „limba de studiu era greaca, iar toţi profesorii săi fiind de origine elenă”.
În 1818, domnitorul fanariot Ioan Gheorghe Caragea a dispus scoaterea Academiei de sub tutela mănăstirească, „reorganizând-o sub numele de Şcoala Naţională Sfântul Sava şi l-a numit pe tânărul cărturar Gheorghe Lazăr în fruntea acesteia”, după cum stă scris în istoricul acestei prime şcoli cu predare în limba română.
Pentru început, în august 1818, Gh. Lazăr tipăreşte şi difuzează „Înştiinţarea vrednicii tinerimi”, conţinând un apel adresat tineretului studios de a se înscrie la şcoala sa, numită „Academie cu ştiinţă în limba maicii sale”,ce urma să-şi deschidă cursurile în octombrie, fiind organizată pe trei grupe (tagme), A – cuprinzând ciclul primar şi gimnazial, B – cuprinzând ciclul de liceu de tip umanist şi C – cuprinzând liceul de tip real, eventual de nivel universitar. Apelul său este imediat recepţionat de un mare număr de elevi ai Academiei greceşti, aflată în blocaj, dar şi de numeroşi copii proveniţi din familii nevoiaşe de la periferia Bucureştiului.
Dacă la tagma A predarea era făcută de ajutorul său, popa Pavel, tagmele B şi C i-au revenit lui Gheorghe Lazăr, care preda: aritmetica, trigonometria, geografia practică, gramatica superioară şi istoria naţională, „folosind cele câteva cărţi de matematică, aduse de peste munţi în cufărul său – singurele disponibile în toată Ţara Românească”, după cum spun „sursele” biografice. La acestea, precum s-a menţionat, s-a adăugat treptat şi predarea lecţiilor de filozofie, trezind interesul unui număr covârşitor de elevi. Încurajat de toate aceste succese remarcabile obţinute, Gh.Lazăr, luând exemplul lui Asachi de la Iaşi, din 1816, „înregistrează totodată şi primul spectacol de teatru în limba română din Ţara Românească, punând în scenă traducerea piesei Zgârcitul (Avarul) de Moliere, într-o distribuţie a elevilor de la Sf.Sava”.
Din păcate, mişcarea eteristă, dar mai ales Revoluţia din 1821 a lui Tudor Vladimirescu avea să bulverseze din temelii Ţara Românească. Trecând de partea pandurului Tudor, Gh. Lazăr, împreună cu elevii săi, şi-a adus aportul la „fortificarea taberei de la Cotroceni şi la instruirea pandurilor în mânuirea armelor; dovedindu-se, prin priceperea sa inginerească, omul de încredere şi de mare necesitate a lui Tudor.”
Cum era şi firesc, înfrângerea Revoluţiei lui Tudor Vladimirescu de către oastea otomană avea să-i atragă lui Gh. Lazăr persecuţia noilor autorităţi, astfel că „acesta cade într-o gravă depresie, accentuată de intrarea în faza terminală a tuberculozei sale”, astfel că, bolnav fiind, „petrece câteva luni la un văr de-al său într-un modest adăpost în afara oraşului” şi nu va mai prinde redeschiderea din 1824 a cursurilor Şcolii de la Sf.Sava, pe care a slujit-o ca nimeni altul, cu un devotament inegalabil.
La insistenţa cererii sale de a-şi revedea casa şi locurile natale ale Avrigului, „fratele său, Onea, vine cu căruţa de la Avrig şi-l aduce acasă pe un drum chinuitor. Aflat încă în urmărirea poliţiei austriece, familia îl ascunde în beciul casei. După două luni de la întoarcerea sa acasă, la 17 septembrie 1823, la numai 44 de ani, Gheorghe Lazăr se stinge din viaţă, fiind înmormântat cu un sobor de 10 preoţi în curtea bisericii ortodoxe din Avrig, în imediata vecinătate a casei natale”, după cum stipulează numeroşii săi biografi şi exegeţi. Pe placa funerară a mormântului au fost dăltuite cuvintele sale: „Vieţuitorule! / Ce eşti tu eu am fost / Această viaţă de rost. / Ce sânt eu acum, vei fi / Când ceasul îţi va sosi.” Gheorghe Lazăr N. 1779 M. 1823
Au trecut de atunci două veacuri ale eternităţii sale…, primul, aproape nebăgat în seamă datorită convulsiunilor şi frământărilor politico – sociale ale naţiei româneşti în încercările cumpănitoare ale recunoaşterii fiinţei sale naţionale, excepţie făcând anul 1886, când „în faţa Universităţii de pe Bulevardul Capitalei a fost inaugurată statuia din marmură albă a lui Gheorghe Lazăr, fără ca autorităţile să scoată măcar un cuvât despre Ardeal”, iar cel de al doilea, deşi la fel de încărcat în demersurile asidue de cuget şi trudă jertfelnică puse în slujba cauzei românismului, totuşi mult mai luminos în ceea ce a însemnat punerea în valoarea lor binemeritată a personalităţilor care şi-au pus întreaga lor viaţă şi operă la temelia patriei române. Statuia lui Gheorghe Lazăr
Poate de aceea, deloc întâmplător, la hotarul temporal dintre cele două veacuri ale posterităţii lui Gheorghe Lazăr, în 1923, la centenarul morţii acestuia, „autorităţile de atunci, membrii guvernului şi instituţiile de învăţământ de toate gradele au iniţiat şi organizat o amplă comemorare naţională”. Cu acest mementto centenar Ministerul Instrucţiunii avea să reediteze volumul „Vieaţa şi opera lui Gheorghe Lazăr” de G. Bogdan-Duică, istoric şi critic literar şi G. Popa-Lisseanu, istoric şi filolog român, din a cărei „Precuvântare” cităm: „Gheorghe Lazăr, orientând, prin ideea de naţionalitate pe care şi-o luase drept călăuză, întreaga noastră vieaţă intelectuală din secolul trecut, a ajuns să fie astăzi considerat ca un simbol al culturii noastre naţionale. De aceea, el a fost, mai ales în ceea ce priveşte şcoala, farul luminător în orbecăirea şi bâjbâirea începuturilor noastre culturale şi, fără îndoială, a contribuit mult la creiarea acelui suflet unitar care şi-a dat roadele de abia după o sută de ani dela descălecarea în Ţara românească a dascălului dela Avrig.”
Puternica personalitate a lui Gheorghe Lazăr, cărturarul transilvan de numele căruia se leagă nemijlocit întemeierea învăţământului de limbă română în Ţara Românească şi de aici însemnatul imbold dat culturii şi civilizaţiei româneşti, considerat de către cea mai mare parte a exegeţilor săi drept „voievodul culturii româneşti”, nu putea să treacă neobservată în sfera culturii universale, de a cărei îndreptăţită recunoaştetre se va bucura în 1973, la un veac şi jumătate de la moarte, când UNESCO a adus în prim planul activităţii sale internaţionale viaţa şi opera dascălului din Avrig, unul dintre „cei mai prestigioşi îndrumători ai culturii române”.
Astăzi, la cele două veacuri ale eternităţii sale, numele lui Gheorghe Lazăr continuă să strălucească pe frontispiciul unor faimoase instituţii de învăţământ din ţară, fiind rostit la fiecare 5 iunie, de „Ziua învăţătorului”, iar chipul său luminos iradiază din statuile ce i-au fost ridicate întru veşnică recunoştinţă.
Mihai Caba
