„La dernière orchidée d´Europe” – prinţesa Martha Bibescu
„Va veni o vreme când acest popor român, care n-a fost cunoscut până acum, va fi luat în seamă…Din această
ţară, trecută sub tăcere, vor răsuna cântece şi muzică,
neamul acesta va renaşte după un mileniu de existenţă
şi lumea se va mira ca de o minune să afle, în sfârşit, tot
ceea ce el posedă din conştiinţa universală.”
Martha Bibescu – Izvor, ţara sălciilor
Despre prinţesa Martha Bibescu, una dintre cele mai fascinante personalităţi ale aristocraţiei interbelice româneşti şi europene, după cum a fost ea apreciată de către ilustre „voci” autorizate ale timpului său, atât în planul intern, cât şi cel extern al României, nu s-a mai vorbit prea mult sau chiar deloc, de îndată ce regimul politic românesc de după cel de al Doilea Război Mondial a primit o altă orientare. Mai mult chiar, potrivit acesteia, numele prinţesei Martha Bibescu, deja cunoscută ca o remarcabilă romancieră, poetă, eseistă şi memorialistă, dar şi ca un om politic important, devenise unul indezirabil, îndeosebi după septembrie 1945 când prinţesa şi-a părăsit ţara în semn de protest faţă de noul curs al politicii româneşti. Târziu, abia după ´89, când România a înclinat spre o largă orientare europeană, numele prinţesei Martha Bibescu şi-a regăsit renumele şi locul ei incontestabil în istoriografia şi cultura românescă, făcându-se recunoscut în reeditările tălmăcite ale operei sale, în reviste literare, în albume şi enciclopedii de interes cultural naţional, în volume memorialistice.
Astfel, orice bibliofil care va răsfoi, interesat sau din pură curiozitate, valorosul album „Mari români de pretutineni”, iniţiat de Institutul Cultural Român (ICR) şi îngrijit de Dan Mironescu şi Emanuel Bădescu, autori, fiind realizat în condiţii grafice de excepţie la Editura Alexis în 2015, având şi o traducere în limba engleză, o va descoperi lesne şi pe prinţesa Martha Bibescu printre cele 50 de „mari personalităţi româneşti din exil” prezentate aici. Pe lângă sumarul biografic, portretul, o revelatoare fotografie de epocă şi un citat din opera sa (cuprins în motto), prezentarea prinţesei literate mai este însoţită şi de aprecierea lui Mircea Eliade: „Prinţesa Bibescu a anticipat unele descoperiri ale istoriografiei contemporane, îndeosebi valoarea nepreţuită a culturilor populare şi funcţia dătătoare de viaţă a istoriografiei europene în sensul că orice cercetare istorică adevărată ajunge la conştiinţa unităţii culturale şi spirituale a Europei.”
De asemenea, o vom descoperi pe prinţesa Martha Bibescu, fiind nominalizată printr-o succintă notă biografică şi un portret,la pagina 95 a impresionantului volum „Enciclopedia identităţii româneşti”, autoare Ecaterina Ţarălungă, Editura Litera, 2011. Considerată la vremea sa „o figură-cheie pentru literatura, diplomaţia şi aristocraţia Europei interbelice, dar şi o <femme fatale> care a furat inimile multor bărbaţi de stat, între care prinţul Germaniei, regele Spaniei şi prinţul Beauvau al Franţei”, prinţesa Martha Bibescu, prin frumuseţea sa răpitoare, prin nobleţea princiară şi bogăţia sa materială şi spirituală, a ajuns nu numai una dintre personalităţile româneşti de vază, dar a şi obţinut aprecieri atribuite de regulă cetăţenilor privilegiaţi ai lumii întregi, după cum afirmă fără preget cei mai mulţi dintre exegeţii săi, conaţionali sau străini.
Iată cum era descrisă Martha Bibescu într-o scrisoare ce i-a fost adresată de către scriitorul francez Marcel Proust, autorul celebrei sale capodopere În căutarea timpului pierdut : „Prinţesă, sunteţi un scriitor perfect şi asta nu-i puţin atunci când, la fel ca dumneavoastră, prin scriitor înţelegem atâţia artişti renumiţi: un scriittor, un fabricant de parfumuri, un decorator, un muzician, un sculptor, un poet.”
Însăşi regina Maria, căreia Martha Bibescu, mai mică cu 11 ani, i-a fost o preferată confidentă, avea să-i facă unul dintre cele mai reuşite portrete în Memoriile sale: „Martha Bibescu promitea să fie o mare frumusețe și visa la măreție. Crescută printre bărbați celebri, îi plăceau puterea, personalitățile, artiștii talentați, politicienii de succes, regii și prinții… Această tânără cu ochi imenși, verzi și păr roșcat magnific, avea o vitalitate și o sete de cunoaștere fantastice, care mi se păreau stimulatoare.”
Demnă de reţinut este şi remarca scriitorului şi memoralistului francez Ghislain de Diesbach de Belleroche (1931 – 2015), care a denumit-o pe prinţesa Martha Bibescu „ultima orhidee a Europei”, aşa cum de altfel şi-a intitulat şi cele două volume monografice pe care i le-a închinat: La Princesse Bibesco – La derniere orchidee, apărute la Paris, în 1986, fiind editate de Librairie Academique Perrin, în care reputatul autor, urmare a unor laborioase documentări din Jurnalul eiintim, din numeroasele ei agende, carnete, caiete şi manuscrise, care au constituit o „bază autobiografică infinit mai sigură decât corespondenţa Marthei cu confidentul abate Mugnier”, reuşeşte să închege poate cea mai completă şi mai veridică biografie nuanţată despre viaţa şi opera prinţesei Martha Bibescu. Explicit, biograful Diesbach va nota semnificativ în Introducere: „Pentru a înţelege caracterul Marthei Bibescu, orientat din instinct către putere, ca floarea spre soare, trebuie explicat aici cum s-a format caracterul românesc, cel al unui popor îndrăgostit sălbatic de independenţa lui, dar victimă atât a geografiei, cât şi a istoriei, obligat să ţină seama de vecini foarte puternici, obişnuit să lupte pentru a-i ţine la distanţă, ca apoi să cedeze ameninţării otomane, un popor devenit fatalist, chiar pasiv, din pricina multor suferinţe în urma cărora alte popoare ar fi sucombat.” Lesne de înţeles că numai astfel Diesbach avea să lege românitatea Marthei de ţara natală, „aducându-i acesteia spiritul universal de care fusese impregnată în fiecare dintre peregrinările sale.”
Cu suficienţa acestor „note” preliminare ale temei propuse, nu ne rămâne altceva mai bun de făcut în continuare decât să-i depănăm pe îndelete firul sinuos al unei poveşti de dragoste tumultoase trăite de fascinanta prinţesă.
Acesta începe o dată cu venirea pe lume a prinţesei Martha – Lucia, după cum a fost botezată, petrecută în 28 ianuarie 1889, la Bucureşti, fiind al treilea copil al familiei aristocrate Ion Lahovary – Smaranda (Emma) Lahovary; tatăl său, Ion N. Lahovary (1844-1915), fiind de-a lungul prodigioasei cariere politice exercitate, ambasador al României la Paris, ministru de externe şi preşedinte al Senatului, iar mama sa, Smaranda Mavrocordat, cu rădăcini adânci într-o dinastie princiară de origine greacă, provenea din ramura moldoveană a domnitorului Constantin Mavrocordat, de şase ori domn al Ţării Româneşti şi de patru ori domn al Moldovei. Potrivit „surselor” şi unchiul său, din partea tatălui, Alexandru Lahovary (1841-1897) a îndeplinit în mai multe rânduri funcţia de ministru: al justiţiei, agriculturii, industriei şi externelor.
Asupra exactităţii datei sale de naştere, la unison-ul biografilor săirămâne doar ziua şi luna – 28 ianuarie. În privinţa anului naşterii nu există nicio părere unanimă, nici în Jurnalul prinţesei şi nici între biografii săi, care au avansat diverse ipoteze, cuprinse între anii 1886 şi 1891. Până la urmă, s-a acceptat anul de graţie, 1889, luat în consideraţie în numeroasele studii, eseuri şi enciclopedii care fac referire la prinţesa literată Martha Bibescu.
Se împlinesc de atunci în irepetabila scurgere a timpului 135 de ani!
Potrivit uzanţelor familiilor aristocrate româneşti ale timpului, copilăria şi primele învăţături ale micuţei Martha Lahovary s-au petrecut sub îngrijirea bonelor, a guvernantelor şi a profesorilor particulari, deoarece mama sa, „neconsolată de la pierderea tragică şi prea timpurie a unicului ei fiu, George, nu s-a preocupat nici de educaţia ei şi nici de a celorlalte surori mai mici, Madeleine (1893) şi Marguerite (1897)”. Totuşi, purtând pecetea ilustrei sale familii, Martha îşi va continua educaţia la o mănăstire din Belgia, acolo unde instrucţia primită şi studiile întreprinse au cuprins, pe lângă teme ale cunoaşterii generale şi teme specifice ale culturii româneşti.
Ajunsă la adolescenţă, drept o „fetişcană” foarte frumoasă, bogată şi bine cultivată, Martha Lahovary, „fiind catolică”, dintre toţi tinerii pretendenţi care o curtau cu asiduitate, a acceptat să se logodească şi apoi să se căsătorească, la 16 ani, în anul 1905, „având dispensa Vaticanului”, cu prinţul George Valentin Bibescu, „ pionier al automobilismului şi aviaţiei”, nimeni altul decât „nepotul de frate al fostului domnitor George Bibescu”, detronat de Revoluţia paş´optistă. Urmare firească a mariajului ei precoce, devine prinţesa Martha Bibescu, ca parte a familiei princiare ce i-a înlesnit, potrivit biografilor ei, „rudenia cu Ana-Elisabeta Brâncoveanu, contesa Anna de Noailles, Elena Văcărescu, titrate scriitoare ale Franţei, cum şi cu alte rude franceze descendente direct din familia împăratului Napoleon Bonaparte”, care i-au facilitat intrarea în contact nemijlocit cu literatura franceză. De asemenea, însoţindu-şi soţul în misiunile sale diplomatice, va avea noi şi multiple posibilităţi de cunoaştere şi a altor culturi ale ţărilor pe care le-a vizitat.
La câteva luni de la căsătorie în tânăra familie se naşte fiica lor, botezată Valentina, după numele soacrei şi a soţului, care o va iubi nespus de mult, în timp ce Martha, aidoma mamei sale, nu-şi manifestă dragostea maternă, încredinţându-i creşetrea acesteia unei bone. De altfel, potrivit „surselor”, după naşterea „cu probleme” a Valentinei şi a „impunerii” medicale de doi ani a unui „repaus” sexual, viaţa conjugală a cuplului se cam destramă, „fiecare dintre soţi căutându-şi fericirea în afara căsătoriei lor, dar păstrându-se între ei o ciudată legătură de afecţiune”.
Găsindu-şi „refugiu” în literatură, în 1908, după ce s-a întors din Persia, unde şi-a urmat soţul diplomat, „impresionată de cele văzute în timpul acestei expediţii”, Martha a scris şi a scos la Paris primul său volum „Cele opt paradisuri”(Les Huit Paradis), Ed.Hachette, foarte bine primit de critică şi remarcat de Academia Franceză, care i-a acordat Premiul „Marcelin Guérin”. Lansarea acestei prime lucrări editoriale avea să-i deschidă fermecătoarei prinţese Martha Bibescu „porţile afirmării şi uşile tuturor saloanelor literare”(Ghislain de Diesbach); de aici încolo ea se va dedica scrisului, pe care-l va continua de-a lungul întregii sale vieţi, cuprinzând peste 40 de lucrări importante, între care: note de călătorie, romane istorice sau autobiografice, versuri, proze, evocări ale unor personalităţi, eseuri, corespondenţă ş.a., unele semându-le cu pseudonimul Lucile Decaux.
Cam tot în această perioadă prinţesa Martha Bibescu face o „primă” pasiune pentru Emanuel, însuşi vărul soţului său (!), dar acesta „nerăspunzând sentimentelor ei, legătura lor s-a întrerupt fulgerător, precum şi începuse”, după cum a notat în Jurnal. Neşansa i-a fost consolată foarte repede de începutul poveştii de dragoste cu Charles Louis de Beauvau Craon, „unul dintre cei mai râvniţi burlaci ai Franţei”, cel care a iubit-o la nebunie, cerându-i să divorţeze de soţ. Între cei doi amorezi a intervenit la timp mama lui Charles Louis, cerându-i imperios Marthei să nu divorţeze. Resemnată, Martha se va retrage o vreme la o mănăstire din Alger, dar va mărturisi mai târziu în Jurnal: „Charles Louis a fost adevărata mea dragoste şi că nici el nu s-a împăcat vreodată cu ideea că m-a părăsit”.
Şarmanta prinţesă Martha Bibescu avea să atragă între timp şi privirile kronprinţului Wilhem, moştenitorul tronului Germaniei, cel care, îndrăgostindu-se fără rezerve de frumuseţea şi inteligenţa ei, a mers până acolo încât a cerut permisiunea soţului ei, George Bibescu, de a purta corespondenţă cu „cea mai frumoasă şi mai inteligentă femeie din România”. Flatată de adoraţia evidentă a kronprinţului german, Martha va nota cu satisfacţie în Jurnal: „Domnind peste el, domnesc peste un imperiu”. Cu toate acestea, după cum adeveresc şi biografii, „ea nu l-ar fi iubit cu adevărat”.
În 1912, Martha se va ocupa îndeaproape de renovarea Palatului Mogoşoaia, vechea ctitorie brâncovenească de la 1702, ajuns cu timpul în posesia familiei aristocrate Maria şi Nicolae Darvari, care l-a vândut, în 1911, vărului George Valentin Bibescu, iar acesta avea să i-l ofere soţiei sale, Martha, ca „dar de nuntă”. După renovare Palatul Mogoşoaia, denumit de Martha „casa sufletului său”, a devenit şi o „gazdă ospitalieră a fastuoaselor reuniuni ale elitelor aristocratice româneşti şi străine invitate aici”. Spuneau mulţi dintre exegeţii săi: „Practic, cine nu ajungea la Palatul Mogoşoaia în compania fermecătoarei prinţese Martha Bibescu nu făcea parte din <lumea bună>”. Prima care a semnat în „cartea de onoare” a fost regina Maria, aşa cum au făcut-o apoi şi Nicolae Iorga, Gheorghe Tătărăscu, Mihail Sebastian, patriarhul Miron Cristea, Carol I şi Ferdinand, regi ai României, dar şi din exterior, Marcel Proust, Rainer Maria Rilke, prinţul Wihelm al Germaniei, regele Alfons al Spaniei, Winston Churchilll, Charles de Gaulle ş.m.a.
Cam tot pe atunci termină şi editează în Franţa biografia istorică: Alexandre Asiatique, ou l’histoire du plus grand bonheur possible, în traducere, Alexandru Asiaticul, sau istoria celei mai mari fericiri posibile, ce o va impune ca o admirabilă romancieră.
În faţa iminenţei izbucnirii Primului Război Mondial, spre deosebire de personalităţile româneşti care au ales calea refugiului, prinţesa Martha decide să rămână în Bucureşti şi, după intrarea României în război de partea Antantei, se va ocupa de administrarea Spitalului de război nr. 118, fondat de regina Maria, astfel „alinând suferinţa soldaţilor muribunzi” şi implicându-se întru „ajutorarea celor răniţi”. Despre acest episod tragic se va destăinui în Jurnal: „Mi-e rușine să o spun: n-am fost niciodată atât de fericită ca la Spitalul 118, în 1916-1917. Trăiam într-o comunitate religioasă – visul meu din copilărie – eram cu fii de muncitori și de țărani, trăind împreună cu ei, în durere.” Pe de altă parte, tot în timpul Primului Război, legăturile sale cu kronprinţul Wilhelm al Germaniei, dar şi noua sa legătură cu maiorul englez Christopher Thomson, „trimisul Marii Britanii pentru a convinge România să lupte de partea Aliaţilor”, i-au adus prinţesei acuzaţia de „joc dublu” în confruntarea părţilor beligerante, din aceste considerente fiind denumită „o Mata Hari a României”.
Adevărul este că într-adevăr prinţesa Martha, aflată în Bucureştiul ocupat de Puterile Centrale, aduna şi transmitea Coroanei şi Guvernului României, aflate la Iaşi, informaţii preţioase privind acţiunile de război ale inamicului. La cererea maiorului Thomson a admis să ascundă „acte compromiţătoare” în reşedinţa familiei de la Posada, pe care serviciile secrete engleze, pentru siguranţă, au incendiat-o. Ca pedeapsă pentru „colaboraţionism” , prinţesa a fost condamnată la „arest în Palatul Mogoşoaia”, din care a scăpat cu greu, la 1 mai 1917, primind permisiunea să plece în Elveţia.
După terminarea războiului, aflată în Franţa, dar cu dorul ţării natale, editează în 1923 volumul: Isvor, Le Pays de saules, în traducere, Izvor, ţara sălciilor , apreciat ca „un tablou idilic al vieţii româneşti”, premiat şi acesta de Academia franceză. În 1924, editează La Perroquet vert – Papagalul verde, celebrul său roman despre „o fetiţă care, trăind într-o casă lipsită de iubire, se îndrăgosteşte pentru totdeauna de o pasăre – un adorabil papagal verde”. A continuat în 1927 cu volumele: Catherine – Paris şi La destin du lord Thomson of Cardington – Destinul lordului Thomson, îar în 1928 incitantul volum Au bal avec M.Proust – La bal cu M.Proust.
Pe lângă aprecierile criticii franceze, noile volume ale Marthei au înregistrat şi un deosebit „succes de librărie”, fapt ce i-a permis autoarei să reia renovarea Palatului Mogoşoaia, care fusese jefuit, deteriorat, cu multe piese de mobilier şi tablouri dispărute în timpul războiului şi a ocupaţiei germane. În 1936 editează biografia romanţată O dragoste tandră a lui Napoleon: Maria Walewska, trezind interesul cititorilor.
Spre sfârşitul perioadei interbelice soţul ei, prinţul George Valentin Bibescu, fondatorul Automobil Club Român, al Clubului Aviatic Român, al Aeroportului Băneasa, preşedinte al Comitetului Olimpic Român, preşedinte al Federaţiei Aeronautice Internaţionale şi mason Mare Maestru al Lojei Naţionale Române, se îmbolnîveşte şi în ultimile sale luni de viaţă, prinţesa Martha, soţia sa, îl va îngriji „cu mult devotament faţă de familie şi dragostea aparte pe care i-a purtat-o până la sfârşitul lui din 2 iunie 1941”. La acest moment dureros îi va mărturisi abatelui Mugnier, cu care a purtat o lungă şi fructuoasă corespondenţă: „Părinte, n-am încetat niciodată să-l iubesc pe George. Viaţa ne-a învăţat că adevărata dragoste nu urmează decât după multe mistere, după o ucenicie răbdătoare, tandră şi dureroasă”.
În anii celui de al Doilea Război Mondial, dând dovadă de diplomaţie, prinţesa închiriază pentru câteva luni Palatul Mogoşoaia Legaţiei elveţiene, prilej de a organiza aici mai multe întâlniri ale diplomaţilor aliaţi, cu scopul de a feri România de pericolul reprezentat de Rusia stalinistă. Războiul sfârşindu-se, după instalarea unui alt regim politic în România poziţia civică a prinţesei Martha Bibescu este puternic afectată şi serios ameninţată de noile dispoziţii. Alertată de ambasada Franţei asupra unui iminent arest, în septembrie 1945 prinţesa Bibescu va părăsi România la bordul unui avion englez cu destinaţia Napoli şi în final Parisul, nu înainte, însă, de a declara Palatul Mogoşoaia monument istoric, pe care l-a dăruit fiicei sale Valentina, căsătorită cu prinţul Dimitrie Ghika – Comăneşti. Totuşi, Palatul Mogoşoaia va fi naţionalizat în 1949, iar proprietarii acestuia, Valentina şi Dimitrie, vor fi arestaţi.
O dată revenită la Paris, Martha şi-a restabilit gloria şi locul ei în lumea literară franceză, motiv pentru care va nota în Jurnal: „M-am întors la Paris, adică la mine însămi”. Vestita Casă de modă Dior, căreia prinţesa Bibescu, prin farmecul figurii şi rafinamentul său distins al eleganţei vestimentare, i-a fost ani buni „reclamă vie”, abia a aşteptat-o pentru prezentarea noilor sale colecţii de „tunici lungi şi fastuoase”.
În 1954, după aproape un deceniu de scrieri şi editări de noi creaţii literare, Academia franceză îi conferă Marele Premiu de literatură pentru întreaga sa operă, însumând 40 de volume. Peste un an, în 1955, devine membră a Academiei Regale de limbă şi literatură franceză de la Bruxelles, „în fotoliul pe care-l ocupase contesa Ana de Noailles”. Ca o încununare a meritelor sale literare, sociale şi diplomatice, în 1962, statul francez îi decernează prinţesei Martha Bibescu ordinul Légion d’honneur (Legiunea de Onoare), cea mai înaltă distincţie a Franţei. Drept urmare a acesteia, în 1963, „este desemnată consilier al preşedintelui Charles de Gaulle în problema românească” şi asta pentru că, trecând peste nedrepte „insinuări”, preşedintele francez o aprecia sincer şi necondiţionat, scriindu-i: „Pentru mine, dumneavoastră sunteţi personificarea Europei”.
Ultimile sale scrieri au fost: „Le Confesseur et les poètes”– Confesorul şi poeţii (1970), „Échanges avec Paul Claudel”– Corespondenţă cu Paul Claudel (1972), adăugiri la „Nimfa Europei”, cumşi note curente în Jurnal.
Prinţesa Martha Bibescu, în vârstă de 84 de ani, trece la cele veşnice la Paris, în 28 noiembrie 1973, fiind înmormântată la Castelul Menars (şi nu în cimitirul Père-Lachaise, cum afirmă alţi biografi), având pe piatra ei funerară inscripţia dorită: „Marthe Bibesco, ecrivain français“.
La cei 135 de ani de la naştere şi 50 de ani ai veşniciei fascinantei prinţese Martha Bibescu se cuvine, ca români, şi nu numai, să-i aprindem candela neuitării, alăturându-i (fie şi în gând), ca un omagiu binemeritat şi o…orhidee princiară…
Mihai Caba
