Volumul de poezii „Albastru de luni” al poetei Maria Trif, la Cenaclul Literar „A. E. Baconsky” din Călimănești

Am participat joi, 11 septembrie 2025, la o întâlnire de suflet a membrilor Cenaclului Literar „A. E. Baconsky”, din Călimănești. Chiar dacă la această reuniune nu au fost prezenți foarte mulți membri cenacliști, cei din sală au reprezentat o bună parte a celor cu o prezență constantă, activă în cadrul activităților literare ale cenaclului. Și asta este suficient uneori, consider eu.

Nu am mers acolo cu mâna goală! Am luat cu mine un volum de poezii al Mariei Trif (Maria de Alba), poeta din Cugir pe care am avut bucuria să o întâlnesc anul acesta la Alba Iulia, la un eveniment cultural desfășurat acolo, în vară.

„Domnului Talpoș, cu prețuire, Maria Trif”,  21.05.2025, Alba Iulia. Sunt cele câteva cuvinte ale autografului poetei dat pe cartea de poezii „Albastru de luni”, pe care mi-a oferit-o în dar la acel eveniment cultural. Unul notabil, consider eu. Pentru că la Alba Iulia, o altă poetă româncă, Carmen Cristina Oltean, stabilită în Canada, revenită temporar în țară, și-a lansat nu mai puțin de șase volume de poezii!

Volumul de poezii pe care Maria Trif mi l-a oferit în dar nu este singurul său volum care a văzut lumina tiparului, până în prezent. Curiozitatea stârnită m-a motivat să-i citesc poeziile. Nu știam prea multe detalii biografice din viața poetei, dar din prefața cărții pe care mi-a oferit-o  (autor fiind Ion Cristofor), am aflat câte ceva din parcursul literar (și nu numai!) al poetei. M-a impresionat similitudinea unor pași din biografiile autoarelor Maria Trif și Carmen Cristina Oltean, care au găsit în lumea poeziilor lor liniștea căutată, ani de zile, prin țări străine.

Născută în Lancrăm, locul venirii pe lume a lui Lucian Blaga, trăindu-și copilăria în Podișul Secașelor, Maria Trif a fost marcată de anii petrecuți departe de țară. Din versurile poeziilor sale răzbate această stare de neliniște, de incertitudine, de căutare continuă a unui echilibru interior de care avea nevoie, ca de aer, ca de apă… Ca de aerul pur al locurilor sale natale… Ca de apa cristalină a izvoarelor limpezi, susurând printre pietrele de pe povârnișurile Podișului Secașelor…

Spuneam că „Albastru de luni” nu este singura carte de poezii care a văzut lumina tiparului, până în prezent, sub semnătura Mariei Trif. Pentru că ea a încercat să recupereze timpul petrecut departe de locurile natale care au inspirat-o dintotdeauna, publicând în timp alte câteva volume de poezii.

„Zbor de primăvară” (2016), „Ningă-ne salcâmii” (2019) și „Verde târziu”(2021), sunt titlurile altor volume de poezii din care răzbat frânturi din stările sale emoționale, trăite de-a lungul anilor.

Tema cenaclului literar de la Călimănești, la care am participat, recitând câteva dintre poeziile Mariei Trif, a fost „Toamna”. Am reținut două dintre poeziile sale: „Chemarea Toamnei” și „Plouă”, titluri care m-au trimis cu gândul direct, sau în sens metaforic, la toamnă. La acest anotimp al belșugului dar și al nostalgiei anilor tinereții noastre, trecuți implacabil, unul după altul.

Poeziile sale sunt o sumă de trăiri emoționale intense, de simțiri interioare, de metafore, de umbre și lumini. Voi exemplifica asta prin versurile poeziei „Chemarea Toamnei”, de care tocmai am amintit:

„Bate toamna greu și lung

Ca un tulbure amurg

Bate-n umbre-n larg de geamuri

Străinându-ne de ramuri

Bate toamna a pustie

Deșirând prin râu de ie.

Bate toamna, cum mai bate!

Veștejindu-ne de toate,

Bate toamna via-n teascuri,

Seve sângerânde-n vreascuri,

Într-o rană de pădure

Cu blestemul de secure.

Bate toamna cuie-n cruce,

Pe un drum care ne duce,

Dinspre noi, înspre niciunde,

Bate toamna… Nu-i răspunde!

Multe dintre poeziile din volumul „Albastru de luni” ale Mariei Trif îi trădează stări interioare, îi trădează sentimente, îi trădează gândurile nostalgice neastâmpărate de timp… De timpul petrecut prin lumea largă, uneori irosit aiurea, ca tribut plătit unor momente efemere de fericire, în detrimentul unor  suferințe interioare permanente, rămase adânc săpate în inima sa : depărtarea de mamă, pe care o evocă obsesiv în multe dintre poeziile sale, depărtarea de locurile natale, nevoia de a vorbi limba altora, pentru a se face înțeleasă printre străini… Cum evocă în „Alb-roșu” durerea ruperii sale de graiul nostru românesc, dificultățile de adaptare la graiul altora, sentimentul înstrăinării amestecându-se cu cel al absenței iubirii, după cum remarca și Ion Cristofor în prefața cărții Mariei Trif: „Îmi urlu nerostirea rând cu rând/  Pe albul-roșul filelor din gând./ Mă strâng tăceri și-aș da cu toți pereții/ De ochiurile îngrădirii vieții. (…) Îmi duc lipsirea zilelor de tine/ Mințindu-mi răul că îmi este bine,/ Mă mai retrag la umbra vremii tale/ Iar alteori îți ies cu mine-n cale/ La poarta dintre singuri și-amândoi/ Cu tine lutul secetei să îmi ploi./ Să-mi curgi sub geana dorului-flămând/ Să-ți simtă cordu-n pieptul meu bătând/ (…) Preț de un vers și-o clipă de tandrețe/ Și-apoi poemul să te reînvețe…/ M-afund în așteptări, dar nici nu știu/ Acel „curând” de nu va fi târziu/ (…) Eu plâng durerea ruperii de grai,/ Tu mă aduni din câte mă mai ai/ Și ne urlăm tăcerile, pe rând,/ În albul-roșul filelor de gând…” .

Poeta Maria Trif  nu este un fenomen meteoric, un fenomen apărut întâmplător în lumea poeziei românești, contemporane. Ne demonstrează asta prin aplecarea sa permanentă asupra versului, prin prezența sa constantă în cadrul evenimentelor culturale ale Cugirului, județul Alba, locul în care revenind în țară, Maria Trif se simte Acasă.

Iată de ce am ales ca în cadrul întâlnirii membrilor cenaclului literar de la Călimănești, să vorbesc despre poeta Maria Trif.  Pentru că ea merită atenția noastră, a cititorilor. Și pentru că versurile sale reușesc să ne miște inimile, să ne transmită stări (mai ales, de bine!), în ciuda pesimismului, a durerii sale interioare resimțite adesea răzbătând dinspre versurile poeziilor sale, ca o adiere de vânt de toamnă…