VÂRSTELE FEMEII

Întâmplător sau nu, în aceeași unică zi de joi, trei persoane diferite, aflate în părți diferite de lume, mi s-au destăinuit, cerându-mi sfatul. De fapt, cred că aveau nevoie mai mult de un interlocutor. Pentru că eu le-am ascultat, căutând să înțeleg dacă era vorba de o dilemă sau de decizia finală. Nu contează că acea conversație a avut loc la telefon, prin mesaj scris sau față în față. Cert este că același subiect era aprig dezbătut. Cum eu nu cred în coincidențe, am înțeles mesajul și îl împărtășesc hârtiei și celor aflați în aceleași frământări existențiale.

Ce aveau în comun aceste trei femei? Vârsta! Care? Cea în care te crezi vultur, pe un vârf de munte și plonjezi zburând de fericire că totul ți se cuvine, că ai toate calitățile pentru a-ți îndeplini și cele mai îndrăznețe visuri. Femeile știu că vorbesc de vârsta de 40  de ani. Că nu degeaba Balzac i-a consacrat rânduri întregi. El, bărbat, venit de pe Marte, încercând să le înțeleagă pe ele, venite de pe Venus. „La patruzeci de ani femeia, mai ales cea care a gustat din mărul otrăvit al pasiunii, simte o teamă solemnă; începe să-şi dea seama că pentru ea există două morţi: moartea inimii şi cea a trupului.” Eu nu sunt de acord. Este, din contră, vârsta la care femeia își redescoperă feminitatea, senzualitatea și renaște spiritual. Iar cele care reușesc să vadă „lumina”, nu se mai întorc niciodată în „întuneric”.

Cele trei femei din povestea mea aveau vise asemănătoare, dar le lipseau libertatea, le lipseau aripile. Mai bine spus, cineva le tăia sistematic, minimalizându-le personalitatea. Lipsa intimității și armoniei cuplului din cauza soacrei, gelozia și iubirea obsesivă a partenerului sau lipsa de încredere în femeia capabilă și de altceva creator, în afară de creșterea copiilor, sunt doar câteva din motivele pentru care, „căznicia” lor se clătina.

Dacă unei femei partenerul îi spune mereu: „Nu ești bună de nimic!”, „Nu știu cum te-ai fi descurcat în viață fără mine”, „Numai greșeli…” sau „În afară de cratiță, nu ești în stare de altceva”, „Chiar nu gândești niciodată?”, „Iar ai cheltuit banii pe prostii ?” sau când după 30 de ani de căsnicie, el îi spune că „nu e sigur că a făcut alegerea bună în viață”– prin toate aceste proiecții negative, ea ajunge să se creadă o nulitate, incapabilă să ia decizii corecte, depinzând emoțional și financiar de el. Revolta și nevoia de eliberare, de libertate și evadare vine mai devreme sau mai târziu. Sau, în unele cazuri, niciodată.

Dar ce se întâmplă cu adevărat cu femeia la 40 de ani? În general, ea are deja un echilibru și o stabilitate în viața ei, privind cariera profesională și viața de familie. A muncit mult ca să le obțină. Și-a făcut datoria din toate punctele de vedere. A studiat, s-a perfecționat și e mândră de realizările ei profesionale. Femeie de succes. Iar copiii sunt mari sau nu mai sunt atât de dependenți de ea. Asta depinde dacă între timp nu s-a transformat într-o mamă hiperprotectoare, transferând asupra copiilor frustrările ei emoționale. Dar, peste toate, este o „super women”. Femeie perfectă, amantă seducătoare, bucătăreasă cu mâncarea gustoasă și aburindă pe masă, mamă prezentă activ în viața copiilor și femeie de afaceri. Cum? Pentru simplul fapt că este capabilă, dedicându-și tot timpul pentru alții.

Dar, iată, vine vremea schimbării, a crizei de identitate. Ieșirea din rutina cotidiană și din zona de confort, cere determinare. Nu e ușor. E un drum lung și anevoios, la care multe abandonează. De ce? Pentru că la început doare, pe urmă este prea obositor, iar la sfârșit fructele se culeg cam… târziu. Trece la introspecție : ce-mi place și ce nu-mi place la mine acum? ce-aș putea ameliora? Acum are parcă mai mult timp pentru ea. Sau își face. Pentru că se priorizează. Își aduce aminte de toate visurile neîmplinite. Se privește în oglindă și se întreabă : „unde s-au dus toți acei ani de tinerețe? ce gândeam și visam la 20 de ani?” Pe lângă faptul că devine conștientă de calitățile ei de frumusețe, de maturitate și de tot ce a realizat până acum, vrea mai mult. Și doar pentru ea și sufletul ei. Este momentul căutării fericirii personale și a echilibrului interior. Parcă tot sistemul de valori se dă peste cap. Vrea să pună accent pe acele lucruri care o fac să se simtă împlinită : fizic, psihic și spiritual. Se bucură că norii îi vorbesc prin desenele cerului, că păsările îi urează o zi frumoasă, că e capabilă să surîdă unei raze de soare sau unui fluture ce i s-a așezat o clipă în palmă. O viață fericită nu depinde de cel de lângă ea și dispoziția lui de azi, de cum e vremea sau de ceea ce o înconjoară, ci de starea ei zen, de echilibrul lacului interior. Își dorește să fie fericită, să aibă vise materializate, să-și facă planuri pe termen scurt ca să se bucure și să trăiască din plin momentul prezent, dar și pe termen lung. Simte că are un potențial uriaș, încă nedescoperit. Caută cu înfrigurare să folosească tot ceea ce zânele bune i-au adus la naștere. Cântă, pictează, ia lecții de dans (ah, cât de mult îi place să danseze, e ca și cum ar zbura pe aripile muzicii ce doar inima ei o înțelege), își așterne fără teamă gândurile noului ei prieten discret, coala de hârtie, începe chiar o mică afacere și, de ce nu, schimbă țara, continentul, peisajul și anturajul. E capabilă să o ia de zero. Fără servici, fără casă, fără prieteni cu sau fără familie aproape, îngăimând doar câteva cuvinte în limba noii patrii adoptive, învățate demult la școală.  O adevărată provocare. Are încredere în puterile ei și își dovedește că este o învingătoare. A învățat că dacă îți pui ceva cu adevărat în cap, reușești. Voința se educă. Știe de asemenea că frumusețea e trecătoare și petrece mai mult timp îngrijindu-se. Pentru că Coco Chanel spunea că „nu există femei urâte, ci doar leneșe.” Apoi, pune preț pe prieteni, prietenie și comunicare, iar partea materială își pierde din interes. A învățat că „soții au nevoie de neveste, iar femeile au nevoie de prietene”. Încep ieșirile, conversațiile, căutarea unei noi identități. Reia contactele cu foștii colegi de școală sau de servici, află că, de fapt, nu e așa de greu să lege noi prietenii și, culmea, să găsească subiecte comune de discuție, chiar interesante. Se înconjoară de oameni care o fac să râdă și să se simtă iubită, care-i arată încredere și înțelegere. Ce frumoasă este viața, își spune în sinea ei, descoperind-o și redescoperindu-se.

Satisfacția sexuală devine importantă, ca și nevoia de confirmare a senzualității. Nu mai este pasiunea oarbă de la 20 de ani. Totul este mult mai profund. Cu mai multe așteptări. Surprinde satisfăcută cu coada ochiului acele priviri fugare, parcă inocente, ale bărbaților pe lângă care trece cu nonșalanță. Zâmbește și în ea se naște sentimentul de amazoană seducătoare. Este cochetă, își reînnoiește garderoba și se asortează perfect cu noile bijuterii și genți de marcă. Crește încrederea în sine. Încă mai poate să atragă atenția bărbaților, dar… nu și a partenerului de lângă ea. Constată cu surprindere că nici el nu-i mai stârnește interesul de altă dată, că e lipsit de romantism și că au trecut luni bune sau chiar ani de când… De fapt, ea are nevoie de mai multă tandrețe  și atenție din partea lui. Și o cere în mod direct sau indirect. Iar dacă nu o primește, vin reproșurile. Și dintr-o parte și din cealaltă. Pentru că partenerul își apără virilitatea. După reproșuri, vin comparațiile cu alții și, inevitabil, căutările. Spre găsirea „sufletului pereche”, un ideal atins doar în visările Cătălinei pentru Luceafărul ei. Și atunci se îndrăgostește. De cine îi apare în cale și care pare a întruni toate calitățile pe care celălalt nu le avea. I se pare că nu a iubit niciodată cu adevărat ca acum. Oare este disperarea tinereții pierdute?  În ochi îi apare o flacără care o orbește, dar, care, în același timp, o face să radieze. Fericirea i se citește pe față. Și nu poate sau nu vrea să o ascundă. O strigă cu glas tare pentru toți care vor să o asculte și să o înțeleagă. Iar cei care nu sunt de partea ei, devin dușmani. Le întoarce spatele și strânge puternic la piept secretul ei, care îi dă forța să meargă mai departe. Recuperează timpul pierdut. Arde cu strălucirea unei comete. Cât durează? Depinde. Până la urmă, tot hormonii ne conduc viața.

Desigur că există și calea de comunicare și înțelegere. Rar, dar există. În care cei doi parteneri evoluează împreună, se respectă și se sprijină, căutând soluții. Pe care le și găsesc. Încercările întăresc relația lor, care se transformă în prietenia pe viață a doi vâslași în barca vieții până la destinația finală.

Timpul trece, se așterne lin peste frunților celor doi deveniți prieteni pe viață. La 50 de ani, după peste 25 de ani de căsătorie, își cunosc unul altuia plăcerile, sarea și piperul din viață, își oferă mici surprize, își crează momente magice de romantism și se bucură ca niște copii de libertatea timpului petrecut împreună și, în sfârșit, singuri. Deoarece , copiii de ieri – adulții de azi, sunt la casele lor. Își amintesc și retrăiesc aievea plimbările lungi pe malul mării, poveștile șoptite la ureche în nopțile cu lună plină, drumețiile prin pădurea de brazi. Savurează clipa. Simbioza lor de cuplu într-o singură energie este perfectă. Nici nu trebuie să-și mai vorbească. Gândul e de ajuns. Acționează ca unul singur și se bucură de confortul unei relații calme, ajunsă la maturitate.

Gata, vacanța a luat sfârșit. Casa e invadată acum de mici indieni, care se alergă, se trag de păr, acum plâng, acum râd. Este un haos total. Atenție la prize, la colțuri, la tot ce se poate sparge și trage ușor de pe mese. Ce mănâncă și la ce ore? Alergii? La ce?  Ce mă fac dacă…? Din nou, prioritățile se schimbă și apare o nouă identitate. Aceea de bunică. Femeia la 60 de ani, redeșteaptă în ea instinctul matern, dar în alt sens. Toleranță și iubire la timp plin, nu ca în tinerețe, când alerga între servici și casă într-un ritm infernal. Poate să se dăruiască total, să împărtășească unui suflet tânăr experiența și înțelepciunea ei de acum. Se simte din nou utilă. Ce frumoasă este viața, își spune din nou. Cum le potrivește ea pe toate, în toate perioadele de vârstă. Acum bunica trăiește prin nepoți, de la primul dinte și primul pas până la primul sărut cu iubita.

Vârstele femeii, o enigmă pentru bărbați, dar și pentru ele însele.

Acest text se dorește un mesaj adresat tuturor femeilor tinere, frumoase și capabile, aflate la pragul psihologic de peste 40 de ani.

Aveți curajul să spuneți NU la tot ce v-a deranjat și încă vă mai împiedică să mergeți înainte, pe calea afirmării personalității și propriei identități. Refuzați statutul de victimă.

Aveți curajul să spuneți DA la nou, la vise încă neîmplinite, la iubire, speranță și credință în voi și capacitățile voastre.

Împărtășiți grijile voastre celor din jur. Partenerului, prietenilor, familiei. Comunicarea este importantă. Pentru că ne ajută în clarificarea ideilor și găsirea soluțiilor. La noi e totdeauna cheia, decât că nu e atât de evidentă atunci când vorbim doar cu noi înșine, care suntem cei mai aprigi critici. Învățați să vă iubiți.

Toate frământările prin care treceți, toate gândurile, îndoielile și insomniile – totul este normal. Aparține timpului vostru. De ce este nevoie de regăsirea identității? De unde vine tot acest vulcan de energie, de avem impresia că putem muta munții din loc? Vine din nevoia de a urca acum pe val și de a reașeza viața, valorile, tot ce ne înconjoară pentru a avea perna moale noaptea și albumul plin de amintiri de neuitat. Pentru mai târziu. Pentru a ne pregăti încă zeci de ani frumoși de maturitate deplină și apoi o bătrânețe liniștită și în pace cu noi înșine. Pentru a nu avea „bătrânețe – haine grele”, plină de frustrări de ceea ce nu am realizat în viață și ne-am fi dorit.

Trăiți din plin a doua Tinerețe cu înțelepciunea de acum!

—————————–

Corina Diana HAIDUC

Montreal, Canada

10 august 2016