„Mâna care leagănă leagănul conduce lumea”

William Ross Wallace

Trăiesc în Canada de un sfert de veac. Din depărtare, văd mai limpede România. Țara care mi-a crescut sufletul. Țara care nu încape doar în hotare, ci în ceea ce trăiește în sufletele noastre. În port. În sărbătoare. În cântec. În datini. În felul în care o mamă își învață copilul să spună „Tatăl nostru” înainte să știe să scrie.

În preajma lui 8 Martie, nu vreau să așez flori peste cuvinte. Vreau să spun adevărul așa cum îl simt. Femeia nu încape într-o felicitare. Femeia nu încape nici măcar într-un elogiu. Ea trebuie trăită, recunoscută, cinstită.

Am văzut, în fotografii, tulnice ridicate spre lumină, ca niște aripi de lemn. Nu mi-a trebuit nimic altceva. În imaginea aceea era o chemare veche, o tărie care nu se învață, ci se moștenește. Și am înțeles dintr-odată că femeia româncă are în ea ceva din această verticalitate, dreaptă și neclintită, asemenea bradului care înfruntă iarna. Nu se frânge ușor. Nu se risipește ușor. Chiar și rănită, păstrează în ea un fel de înălțime.

Femeia nu este doar tandrețe. Nu este doar frumusețe. Nu este doar mamă, soție, fiică, soră. Femeia este începutul. Este vasul în care Dumnezeu a lăsat viața să prindă trup. Este cea care duce mai departe ceea ce bărbatul apără, ceea ce casa adăpostește, ceea ce neamul este chemat să ducă mai departe.

Ea naște, dar nu doar copii. Naște căldură. Naște limbă. Naște iertare. Naște răbdare. Naște acel „împreună” fără de care o familie se destramă, o casă se răcește, o lume se stinge încet.

Și chiar când este obosită, chiar când este căzută, chiar când a fost nedreptățită, părăsită, umilită, ea găsește undeva, într-un loc numai de ea știut, încă un strop de putere. Femeia are această taină de a se ridica din propria cenușă. De aceea, uneori, nimeni nu vede cât a ars.

Femeia păstrează graiul ca pe o candelă aprinsă. Îl pune pe buzele copilului înainte de învățarea alfabetului. Îl învață primele cuvinte care țin sufletul drept. Îl învață să salute. Îl învață să mulțumească. Îl învață să nu treacă nepăsător pe lângă durerea altuia. Îl învață ce înseamnă omenia; nu prin predici, ci prin felul în care trăiește.

Și apoi sunt mâinile ei.

Mâinile femeilor au lăsat istorie în pânză. Au lăsat în ii, în cămăși, în brâie nu doar cusături și podoabe, ci semne de viață, de credință, de apartenență. În mâinile lor, frumusețea nu a fost capriciu; a fost datorie. A fost o formă de demnitate. A fost felul prin care au spus lumii: suntem aici, știm cine suntem, nu ne lepădăm.

Există femei care caută modele vechi și le pun înapoi în istorie și pe trup, cu răbdare și evlavie. Există femei care poartă cântecul popular și nu-l lasă să se stingă. Există femei care intră în casele bătrânilor, ascultă, adună, păstrează ceea ce altfel s-ar pierde. Există femei care țin în ele o țară întreagă și nici măcar nu știu cât de mari sunt.

Dar femeia despre care scriu nu trăiește doar în lada de zestre și în fotografiile de festival. Ea trăiește în spitale. În școli. În laboratoare. În avioane. În birouri. În bucătării. În nopți nedormite. În saloane de terapie intensivă. În clase. În familii. În despărțiri. În rugăciuni. În toate locurile unde viața cere inimă, jertfă și nu doar iscusință.

Ea este doctoriță, asistentă, profesoară, ingineră, cercetătoare, artistă, pilot. Ea este femeia care îngrijește un bolnav. Ea este femeia care ține o casă întreagă din nimic. Ea este femeia care merge la muncă și se întoarce acasă pentru a începe din nou. Ea este femeia care nu a avut parte de blândețe, dar a rămas blândă. Ea este femeia care a fost frântă și totuși nu a învățat ura.

Aici se află măreția ei.

Nu în aplauze.

Nu în vitrine.

Nu în podoabe.

Ci în această putere de a ține viața întreagă când totul în jur pare că se destramă.

Fără femeie, procrearea se oprește. Fără femeie, casa își pierde centrul. Fără femeie, limba se rărește. Fără femeie, memoria slăbește. Fără femeie, lumea devine mai rece, mai săracă, mai pustie.

Și da, vreau să spun ceva ce poate multe femei au uitat, fiindcă viața le-a apăsat prea mult.

Fiecare femeie trebuie încununată.

Cea tânără și cea în vârstă.

Cea admirată și cea trecută cu vederea.

Cea de succes și cea care o ia de la capăt.

Cea iubită și cea părăsită.

Cea întreagă și cea care încă își adună cioburile.

Fiecare.

Nu pentru că este perfectă.

Ci pentru că poartă în ea o putere pe care lumea o folosește adesea fără să o cinstească destul.

Vreau ca femeia care citește aceste rânduri să simtă cum i se îndreaptă spatele. Să simtă că inima începe să bată altfel. Să simtă că nu este măruntă. Că nu este un rest. Că nu este doar ceea ce au făcut alții din ea. Că în ea există regalitate, chiar dacă nu a purtat niciodată coroană.

Dacă ții o casă vie, ești regină.

Dacă crești un copil cu inimă curată, ești regină.

Dacă vindeci, dacă înveți, dacă salvezi, dacă veghezi, ești regină.

Dacă duci mai departe limba, credința, datinile și lumina, ești regină.

Dacă ai căzut și te-ai ridicat, ești regină.

Dacă ai plâns și nu te-ai împietrit, ești regină.

Femeia nu este marginea istoriei. Femeia este una dintre marile ei temelii.

Iar femeia româncă, oriunde s-ar afla, în țară sau peste oceane, poartă în ea ceva ce nu poate fi cumpărat, imitat sau fabricat. Poartă moștenire. Poartă foc. Poartă frumusețe sacră. Poartă continuitate.

Poartă în ea o împărăție.

Carmen Cristina Oltean
Toronto

Fotografii – Vasile Sârb

Tulnicăresele Moațele din Apuseni

Marinela Baba

Maria Anca

Mariana Mereuță