Dorul cu două aripi
Interviul „Români de succes, dialoguri LIVE”, realizat de Miruna Cajvăneanu și Ciprian Apetrei, fusese gândit pentru patruzeci de minute și a trecut de o oră. Am vorbit mult, spontan, fără răspunsuri pregătite, iar întrebările lor au deschis în mine amintiri și gânduri pe care nu le mai așezasem de mult în cuvinte.
După interviu, am rămas de vorbă cu mine. O întrebare, spusă aproape la final, nu mi-a dat pace:
„Spune-mi trei lucruri pe care românii le-ar putea învăța de la canadieni. Și invers.”
După aproape douăzeci și cinci de ani în Canada, ar fi trebuit să știu. Dar eu, în tot acest timp, am trăit mai mult decât am comparat.
Nu am plecat din România de bine și de huzur, dar nici nu mi-am luat tălpășița cu ușurința celui care nu lasă nimic în urmă. Am plecat cu speranță, cu viața strânsă în câteva valize și cu oameni dragi rămași de cealaltă parte a oceanului.
Nici Canada nu ne-a așteptat cu un covor roșu. Imigranții sunt primiți și pentru că sunt buni de muncă. Adesea, buni să muncească mai mult, să accepte mai mult și să tacă mai mult. Am venit hotărâți să ne câștigăm locul și am dat, uneori, peste puterile noastre.
Munca cinstită nu dă greș, fiindcă te ține drept în fața ta. Dar am înțeles, nu fără durere, că hărnicia poate fi confundată cu disponibilitatea de a fi exploatat. Recunoștința nu înseamnă să nu vezi. Poți iubi țara care te-a primit și, în același timp, să recunoști prețul plătit pentru a-ți face loc în ea.
Am fost rănită de români și ajutată de români. Am fost rănită de străini și ajutată de străini. Am întâlnit oameni care vorbeau limba mea, dar nu m-au înțeles, și oameni care nu știau niciun cuvânt românesc, dar au știut când să-mi întindă mâna.
În timpul interviului mi-am amintit de Blanche din Un tramvai numit dorință: „Întotdeauna am depins de bunătatea străinilor.”
Și eu am depins uneori de bunătatea lor. Numai că, după atâția ani, nu mai știu cine este cu adevărat străinul: cel care vorbește altă limbă sau cel care îți cunoaște numele, dar nu te vede?
Binele nu are o singură limbă. Nici umilința nu are naționalitate.
Nu pot așeza România în jumătatea goală a paharului și Canada în cea plină. Amândouă au luminile și umbrele lor. Uneori le privim separat. Alteori le sorbim împreună, așa cum ni le dă viața.
De la canadieni, românii ar putea învăța discreția și respectul pentru spațiul celuilalt. Să nu întrebe tot, să nu judece tot, să nu intre în viața omului numai pentru că ușa pare întredeschisă.
Noi știm să ne apropiem, dar uneori ne apropiem cu coatele. Spunem că suntem sinceri și dăm cu barda în sufletul omului. Adevărul nu trebuie ascuns, dar nici aruncat ca o piatră.
Am putea învăța și grija pentru lucrurile mici: să ne strângem gunoiul, să ne facem treaba bine, să respectăm timpul și munca altuia, să nu confundăm istețimea cu șmecheria.
O țară nu este doar ceea ce arată cei care o conduc. În ei se adună, într-un fel sau altul, ceea ce o societate a tolerat, a încurajat, a trecut cu vederea sau a învățat să numească normal. Puterea nu cade peste un popor din afara lui. Ea crește din felul în care trăim împreună, din micile renunțări la adevăr, din tăcerile comode și din răul acceptat câtă vreme nu ne atinge direct.
De aceea, schimbarea nu poate începe numai sus. Ea începe și în omul care refuză să devină, la scară mică, exact ceea ce condamnă la scară mare.
Țările care merg înainte nu sunt alcătuite din oameni fără greșeală, ci din oameni care înțeleg că libertatea vine împreună cu răspunderea. Dacă fiecare își face datoria, respectă legea nu numai de frică, muncește bine chiar și atunci când nu este supravegheat și nu socotește cinstea o dovadă de naivitate, o țară începe să se țină altfel pe picioare.
Încrederea dintre oameni, respectul pentru munca celuilalt și grija față de ceea ce aparține tuturor sunt și ele forme de patriotism.
Nu spun acestea de undeva deasupra. Și eu am greșit, am judecat și am avut nevoie să mă schimb. Dar cred că, dacă fiecare dintre noi s-ar strădui să devină cea mai bună versiune a sa, nu cea mai bogată sau mai admirată, ci mai dreaptă și mai omenoasă, multe s-ar așeza altfel.
Și canadienii au ce învăța de la români.
Primul meu răspuns a fost să învețe să gătească. Am spus-o zâmbind, dar nu era numai o glumă.
Noi, imigranții, am adus aici nu doar brațe de muncă și diplome, ci și mirosul pâinii, mesele întinse, rețetele mamelor noastre și obiceiul de a mai pune o farfurie pentru omul care intră pe ușă.
Românul nu îți oferă doar mâncare. Îți face loc.
Canadienii sunt politicoși, civilizați și respectă intimitatea. Am învățat să prețuiesc acest lucru. Dar uneori, dincolo de politețe, rămâne o distanță greu de trecut. Poți cunoaște un om ani întregi fără să știi ce îl doare.
Noi intrăm uneori prea mult în viața celuilalt, dar știm și să rămânem aproape. Să sunăm, să întrebăm ce s-a întâmplat, să ducem ceva cald de mâncare și să nu lăsăm omul singur când viața îl îngenunchează.
Canadienii ar putea învăța de la români și puterea de a o lua de la capăt.
Mulți dintre noi am venit aici cu diplome care nu au valorat cât sperasem, cu nume greu de pronunțat și cu meserii pe care a trebuit să le lăsăm, cel puțin pentru o vreme, în urmă. Am coborât trepte, am muncit unde am găsit și ne-am ridicat încet.
Nu am făcut-o mereu cu fruntea sus și zâmbetul pe buze. Am plâns, am obosit, ne-am îndoit. Dar am mers înainte.
În timp, am ajuns să prețuiesc discreția canadienilor, dar am văzut și că politețea nu ține întotdeauna loc de apropiere. Am păstrat căldura românilor, înțelegând că și ea are nevoie de măsură.
România mi-a dat limba în care îmi aud sufletul. Canada mi-a arătat cât pot duce. Una mi-a dat rădăcinile, cealaltă m-a învățat să cresc departe de ele.
După aproape douăzeci și cinci de ani, cred că am trăit cu adevărat dorul. Nu este numai lipsa locului din care ai plecat. Este și viața dusă între două lumi, cu sentimentul că nu mai aparții pe deplin niciuneia. Și totuși, ca să se poată ridica în zbor, o pasăre are nevoie de două aripi. Poate că România și Canada au devenit, pentru mine, tocmai aceste două aripi.
La sfârșitul interviului am amintit cuvintele lui Lao Tzu: „Cuvintele adevărate nu sunt frumoase; cuvintele frumoase nu sunt adevărate.”
Eu cred totuși că adevărul poate fi spus fără să lovească.
Nu vreau să mă îmbăt cu apă rece și să spun că plecarea ne-a salvat sau că străinătatea ne-a primit cu brațele deschise. Dar nici nu vreau ca nedreptățile întâlnite să șteargă binele primit. Am cunoscut de ambele părți oameni care m-au rănit și oameni care m-au ridicat.
Astăzi, între România și Canada, nu mai caut să hotărăsc unde este paharul plin și unde este cel gol. Am băut din amândouă, uneori dulce, alteori amar, și fiecare înghițitură a intrat în omul care sunt.
Poate că ar trebui să privim mai des pădurile. Au copaci falnici și arbori tineri, dar și trunchiuri doborâte, uscături și urmele furtunilor. Nimic din toate acestea nu le oprește să crească. Pădurea nu își neagă pierderile. Le transformă în pământ pentru ceea ce vine.
Poate că așa ar trebui să ne privim și țările. Nu doar prin ceea ce a căzut, ci și prin ceea ce, în ciuda tuturor lucrurilor, continuă să crească.
Carmen Oltean, Toronto
