Ghezășul, nașul și o sută de cruci

Ghezășul, nașul și o sută de cruci

Carmen Cristina Oltean

După 21 de ore de la ușa casei din Toronto până în Sărădiș, la verișoara mea, după aeroporturi, avioane, escale și drumuri, amu iacătă-mă în Gara Cluj.

Și, Doamne, ce dor mi-o fost să iau ghezășul!

Așa îi spuneam noi trenului pe vremuri și numai când aud cuvântul ăsta mă întorc în copilărie. Mirosul gării este aproape același. Nu știu din ce este făcut: fier, praf, frâne, oameni, plecări. Dar senzația o recunosc imediat. Parcă am trecut un prag și am intrat într-un timp pe care îl credeam demult închis.

Călătoria cu trenul are un farmec aparte. Poate tocmai pentru că unele lucruri au rămas la fel. Trenul o întârziat, ca de obicei. No, doar n-o să stricăm tradiția tocmai acum.

Am urcat. Plin ochi. Când am cumpărat biletul, îmi arăta 152 de locuri libere. Nu știu unde erau. Probabil într-un alt tren.

Ce este cu adevărat diferit acum? Lumea stă cu nasul în telefoane. Nu chiar toată.

Și mi-am amintit ce prietenii scurte făceam odinioară în tren. Prietenii de câteva ore, uneori de o noapte, care aveau ceva aparte. Oare de ce?

Conversațiile din tren aveau un fel de efect de scopolamină. Îi spuneai unui străin tot: de unde vii, unde te duci, de cine îți place, cu cine te-ai certat, ce te doare, ce vise ai și toate lucrurile acelea pe care, nu știu de ce, într-un tren le spuneai mai ușor decât oamenilor pe care îi cunoșteai de-o viață.

Cred că nici la psiholog nu exista întotdeauna atâta deschidere. Poate tocmai pentru că știam că nu ne vom mai întâlni niciodată. Erau oameni care intrau pentru câteva ore în viața ta, aflau o bucată bună din ea și coborau într-o gară. Și gata.

Prima dată când am călătorit singură cu trenul eram în clasa a IX-a. Mă duceam la Alba Iulia să o vizitez pe soră-mea, Claudia, și să văd cum este liceul Horea, Cloșca și Crișan, care avea pe atunci o reputație foarte bună. Pentru mine era un soi de Harvard.

Ajung, mă întâlnesc cu ea, cred că am scos-o chiar din clasă, mâncăm o prăjitură și, la un moment dat, mă întreabă:

— Câți bani mai ai?

Era greu pe vremurile acelea. Ea era handbalistă, călătorea mult, nu avea cine știe ce bani de buzunar și se întâmpla să mai rabde și de foame. Îi spun cât mai am.

— Te duci cu nașul. Îi dai cinci lei și îmi lași mie restul.

Eu habar n-aveam ce înseamnă să „te duci cu nașul”. Auzisem probabil din povești. Dar dacă așa spusese soră-mea, așa trebuia să fie. Și, mai ales, eram bucuroasă că o pot ajuta. Nici prin cap nu-mi trecea că ar putea exista vreo problemă.

Urc în tren. După câteva stații apare controlorul. Eu, instruită corespunzător de soră-mea, scot singura mea avere, cei cinci lei, și i-i întind cu toată candoarea de care eram capabilă.

Omul se uită la mine. Se uită la bani. Iar se uită la mine. Se înnegrește la față. Rămâne stupefiat și nu putea îngăima o iotă. Eu aveam pe atunci o față suficient de inocentă cât să-l pun și mai rău în încurcătură.

Numai că, exact atunci, la doi pași în spatele lui, aud:

— Control de stat! Biletul dumneavoastră, vă rog frumos!

No. Și ce știam eu ce-i ăla control de stat?

În câteva secunde, cei cinci lei ai mei căpătaseră cu totul altă semnificație. Controlorul tăcea mâlc. Se vedea că mă simpatiza și că, dacă ar fi fost singur, probabil povestea celor cinci lei s-ar fi încheiat acolo. Numai că omul de la controlul de stat venise la doi pași în urma lui. Nașul știa foarte bine cine era. Singura care nu pricepea nimic eram eu.

Mă iau la puricat și încep, încet, să înțeleg în ce mă băgasem. Nu mai știu exact cum am schimbat placa. Mintea omului, când simte pericolul, devine creativă. Cred că am spus că avusesem bilet și îl pierdusem. O minciună pe cât de sfruntată, pe atât de imperios necesară în acel moment.

Au început amenințările. Că mă coboară la Războieni. Că mă predau la Miliția TF. Eu iar: ce-o fi și aia? În timp ce începusem să mă înroșesc zdravăn de rușine.

Au plecat să își continue controlul, cu promisiunea că se întorc după mine.

În fața mea stătea un domn. Varianta blondă a lui Alain Delon. Ascultase tot și m-a luat la povești, probabil ca să mă liniștească. Eu însă stăteam ca legată pe rug, așteptând să se întoarcă cineva cu chibritul.

La un moment dat îi spun lui Alain Delon:

— Dacă scap de aici, îmi fac o sută de cruci!

El râdea. Eu nu prea.

Și vine stația mea. Acuzatorii mei nu se întorc. Probabil că îi distrasem suficient și își dăduseră și ei seama ce fel de „infractoare” prinseseră.

Am coborât din tren ca din pușcă, să fiu sigură că nu se răzgândesc și nu ajung la vreun birou al Miliției TF, care pentru mine suna deja suficient de rău.

O iau repede și aud în spate:

— Hei, domnișoară!

Îngheț.

Alain Delon.

— Să nu uiți să îți faci cele o sută de cruci!

Nu le-am făcut.

Sper să se fi prescris.

Pe Alain Delon cel blond l-am mai văzut de câteva ori după aceea. Nu în filme. Prin gări și trenuri. Cred că era chiar angajat CFR, pentru că purta uniformă. Viața are și ea simțul umorului.

Peste timp, am mai avut aventuri cu nașii. Îmi amintesc un episod care acum îmi pare haios. Mergeam cu soră-mea Claudia la mare, cred că la Costinești.

Pe atunci se purta și călătoria fără bilet. Îl momeai pe naș cu niște bani și sperai să ajungi cu bine la destinație. Circulau mulți studenți și era de știut că mai toți erau lefteri. Unii nași erau foarte joviali și parcă de-abia așteptau schimbul. Dar erau și ceilalți.

Cred că urcaserăm într-un accelerat. Trecuse mai mult de jumătate din drum și apare nașul. Soră-mea scoate o bancnotă de 25 de lei cu Tudor Vladimirescu și i-o întinde. Biletul costa peste o sută.

Nașul, după accent regățean, se uită la bancnotă. Apoi se uită la noi, vădit ofensat.

— Da’ ce crezi, domnișoară, că asta-i căruță? Ia uite ce bine sunteți îmbrăcate!

Acum, orice om normal prins fără bilet ar fi tăcut. Soră-mea nu. Soră-mea se ia la harță cu el de parcă trenul era al ei și omul acela venise să îi tulbure călătoria.

Eu am înlemnit. Tăceam perplexă.

Nașul ne cere buletinele. I le dăm. Dispare cu ele. Știam ce însemna asta: proces-verbal și hârtia trimisă acasă. No, nu era tocmai ce ne doream.

Ne apropiam de Constanța, prima mare stație de pe litoral, dar noi mai aveam drum până la destinație. Nașul intrase între timp într-o gașcă de cheflii. Du-te, vino, râsete, discuții. Parcă uitase cu totul de existența noastră.

Cred că de la ei încasase ceva mai substanțial decât cei 25 de lei ai noștri, pentru că, la un moment dat, a reapărut și ne-a dat buletinele înapoi.

Atât.

No, până la urmă am ajuns la mare cu acceleratul.

Gratis.

Nu cu căruța.

Mă uit acum în jur. Au trecut zeci de ani. Gările încă miros a gări. Trenurile încă întârzie. Oamenii încă pleacă undeva și cineva încă rămâne pe peron. Doar că acum avem biletele în telefon, locurile pe ecran și lumea întreagă în palmă.

Și, paradoxal, vorbim mai puțin cu omul de lângă noi.

Poate asta îmi lipsește cel mai tare din trenurile de atunci: străinul. Omul întâlnit între două stații, căruia îi spuneai jumătate din viață și al cărui nume uneori nici nu-l aflai.

Coborai din tren și nu-l mai vedeai niciodată. Dar, cine știe de ce, după zeci de ani încă îți aminteai de el.

Așa cum eu încă îmi amintesc de un Alain Delon blond care, într-un tren din România, a avut grijă să-mi amintească o datorie pe care nici până astăzi n-am achitat-o:

cele o sută de cruci.

11 august 2026, în tren, pe ruta Cluj–Iași