România și istoria avortului: între libertate, traumă, memorie și responsabilitate

Un subiect dureros, controversat și profund uman despre care România încă nu a reușit să vorbească suficient de matur

Există subiecte despre care o societate poate vorbi doar cu dificultate. Avortul este unul dintre ele.

În România, această temă nu poate fi separată de istoria ultimelor șapte decenii: de liberalizarea din anii ’50, de explozia numărului de întreruperi de sarcină din anii ’60, de Decretul 770 din 1966, de avorturile clandestine și moartea unor mii de femei în perioada comunistă, de explozia statistică de după 1989 și, mai recent, de dificultățile de acces la servicii medicale.

Dar cifrele, oricât de mari ar fi, nu spun singure povestea.

În spatele fiecărei statistici se află o persoană, o familie, o decizie, o teamă, uneori o traumă și, pentru unii oameni, o întrebare morală care poate rămâne întreaga viață.

O istorie care începe înainte de comunismul târziu

România a liberalizat întreruperea de sarcină în 1957. În anii care au urmat, numărul avorturilor a crescut dramatic. Un studiu publicat în BMJ Sexual & Reproductive Health arată că accesul relativ facil la avort, combinat cu accesul limitat la contraceptive moderne, a contribuit la o rată extraordinar de ridicată a avorturilor.

Datele istorice disponibile arată dimensiunea fenomenului. Potrivit unei sinteze academice a statisticilor oficiale, în 1963 au fost raportate aproximativ 1,037 milioane de avorturi, în 1964 aproximativ 1,1 milioane, iar în 1965 aproximativ 1,115 milioane.

Așadar, afirmația că 1965 a fost unul dintre anii cu un număr record de avorturi în România este bine susținută de datele istorice, chiar dacă sursele diferă ușor în privința cifrei exacte.

Aceste cifre trebuie însă interpretate în contextul epocii. România nu avea doar o problemă legată de avort, ci și una legată de educația sexuală, contracepție, accesul la servicii medicale și politicile demografice.

1966: momentul în care statul a încercat să controleze reproducerea

În octombrie 1966, regimul comunist a adoptat Decretul nr. 770, prin care întreruperea sarcinii era interzisă, cu anumite excepții strict definite. Textul oficial al decretului poate fi consultat în Portalul Legislativ al României.

Scopul politicii era creșterea populației.

Consecințele au fost însă mult mai complexe decât anticipase regimul.

Numărul nașterilor a crescut spectaculos imediat după introducerea decretului, dar femeile care nu doreau sau nu puteau continua o sarcină au căutat alte soluții. Cercetările istorice și medicale descriu apariția unei vaste rețele de avorturi clandestine și a unor practici extrem de periculoase.

Un studiu medical estimează că între 1966 și 1989 au fost raportate 9.542 de decese materne asociate avorturilor ilegale sau complicațiilor legate de naștere.

Aceasta este una dintre cele mai importante lecții ale istoriei românești: o interdicție legală nu elimină neapărat fenomenul; îl poate împinge în clandestinitate.

1989–1990: de la interdicție la explozie

După căderea regimului comunist, Decretul 770 a fost abrogat.

Efectul statistic a fost imediat.

Organizația Mondială a Sănătății a documentat creșterea numărului de avorturi înregistrate de la aproximativ 193.100 în 1989 la aproximativ 992.300 în 1990. În același timp, numărul nașterilor vii a scăzut de la aproximativ 369.500 în 1989 la 314.700 în 1990.

Aceste cifre sunt impresionante, dar ele trebuie interpretate cu atenție.

Nu înseamnă că aproape un milion de femei au decis brusc, într-un singur an, să facă un avort ca rezultat al unei „libertăți occidentale”. O parte importantă a exploziei statistice reflectă faptul că procedurile care fuseseră ascunse sau ilegale puteau acum fi raportate oficial.

Cu alte cuvinte, 1989 a schimbat nu numai comportamentul, ci și vizibilitatea statistică a fenomenului.

Peste 22 de milioane de avorturi în statisticile istorice

Una dintre cele mai frecvent citate estimări arată că între 1958 și 2017 au fost înregistrate aproximativ 22,1 milioane de avorturi în România, fără includerea tuturor intervențiilor realizate în sectorul privat.

Există însă diferențe între seriile statistice, perioadele analizate și sursele utilizate. Unele surse care reunesc date istorice până în 2020 ajung la peste 23 de milioane de avorturi raportate.

De aceea, cifrele trebuie prezentate ca estimări statistice bazate pe perioade și surse diferite, nu ca un număr absolut și incontestabil.

O altă sinteză bazată pe date istorice prezintă aproximativ:

• 7,52 milioane de avorturi în perioada 1958–1966;
• 7,30 milioane în perioada 1967–1989;
• Peste 8,1 milioane în perioada 1990–2020.

Dimensiunea fenomenului rămâne, indiferent de metodologia aleasă, extraordinară.

Și astăzi există o problemă: accesul nu este uniform

Unul dintre cele mai interesante aspecte ale perioadei recente este că numărul total al avorturilor a scăzut enorm față de perioada comunistă și începutul anilor ’90, însă accesul la serviciile medicale nu este uniform în România.

În 2021 au fost raportate 13.868 de avorturi la cerere, dintre care:

• 8.595, aproximativ 62%, în sistemul privat;
• 5.273, aproximativ 38%, în sistemul public.

În același an, 11 județe nu au raportat niciun avort la cerere efectuat în spitalele publice. Human Rights Watch confirmă această situație și subliniază că datele administrative nu surprind în totalitate avorturile medicamentoase.

Aici apare o întrebare importantă:

Dacă o procedură este legală, dar nu este disponibilă în anumite zone, cât de accesibilă este ea în realitate?

Este o întrebare medicală, socială, economică și morală.

Ce înseamnă „avorturi ascunse”?

Formularea „avorturi ascunse la cutie” sau „statistici ascunse” trebuie folosită cu prudență.

Există motive reale pentru care statisticile oficiale pot să nu surprindă toate cazurile. Datele administrative depind de raportarea unităților medicale, iar unele cercetări recente au semnalat că anumite servicii, în special unele forme de avort medicamentos, nu sunt reflectate complet în statisticile disponibile.

În plus, există situații de avort efectuat în condiții nesigure, despre care organizații ale societății civile au atras atenția în baza datelor INSP.

Dar este important să nu transformăm această problemă într-o afirmație fără dovezi despre existența unei „statistici secrete” care ar conține milioane de cazuri suplimentare.

Ceea ce știm este suficient de grav fără să fie nevoie să exagerăm ceea ce nu putem demonstra.

Dincolo de cifre: traumă și memoria

Poate cea mai dificilă parte a discuției nu este una statistică.

Este umană.

Pentru unele femei, un avort poate fi asociat cu o decizie dificilă, cu regret sau cu suferință psihologică. Pentru altele, poate fi o decizie pe care o consideră necesară și asupra căreia nu doresc să fie judecate.

La fel de important este faptul că experiența unei femei din România anilor ’60 nu poate fi comparată simplist cu experiența unei femei din România anului 2026.

O femeie constrânsă de un stat totalitar să continue o sarcină nedorită se află într-o situație diferită de o femeie care, într-o societate democratică, ia o decizie medicală în cadrul legal existent.

De aceea, discuția despre avort trebuie să evite două extreme:

Nici banalizarea vieții umane, nici demonizarea femeilor care au trecut printr-o asemenea experiență.

O problemă care depășește avortul

Dacă România dorește într-adevăr să reducă numărul avorturilor, întrebarea nu ar trebui să fie doar:

„Cum interzicem?”

Ar trebui să fie și:

„Cum construim o societate în care mai puține femei ajung să simtă că avortul este singura soluție?”

Asta înseamnă educație, contracepție accesibilă, sprijin pentru femeile însărcinate, servicii medicale funcționale, sprijin financiar pentru familiile vulnerabile, politici reale pentru locuire și creșterea copiilor și, mai ales, o cultură în care maternitatea și paternitatea să nu fie percepute ca o condamnare economică.

Dacă o femeie renunță la o sarcină pentru că nu are bani, nu are sprijin, este abandonată de partener sau se teme că își va pierde locul de muncă, problema societății este mai profundă decât procedura medicală în sine.

Viața, libertatea și responsabilitatea

Există oameni care privesc avortul în primul rând prin prisma dreptului femeii de a decide asupra propriului corp.

Există oameni pentru care viața copilului nenăscut are o valoare morală absolută.

Există oameni care încearcă să împace cele două perspective.

Nu cred că această discuție poate fi rezolvată prin insulte, prin rușinare sau prin statistici folosite ca arme.

Poate fi însă purtată cu adevăr, compasiune și responsabilitate.

România are nevoie de o memorie colectivă care să nu uite nici femeile care au murit în urma avorturilor clandestine, nici copiii născuți într-o societate care nu le putea oferi întotdeauna condiții demne, nici femeile care au trecut prin avort și au rămas cu întrebări sau suferințe, nici familiile care au dorit copii și nu i-au putut avea.

Și poate că tocmai aici se află sensul unei discuții despre „o lume mai bună”.

Nu în condamnarea celuilalt.

Ci în încercarea de a construi o societate în care viața, libertatea, familia, responsabilitatea și demnitatea umană să poată exista împreună.

Pentru cei credincioși, această reflecție poate merge și mai departe: spre iertare, iubire, responsabilitate față de aproapele și ideea că valoarea unei persoane nu dispare niciodată din cauza unei greșeli, a unei traume sau a unei decizii din trecut.

Iar pentru cei care nu împărtășesc aceeași credință, concluzia poate fi una la fel de profundă: o societate matură nu își abandonează oamenii atunci când aceștia se confruntă cu cele mai grele decizii ale vieții.

Poate că adevărata „trezire” nu înseamnă să strigăm mai tare unii la alții.

Poate înseamnă să înțelegem mai bine istoria, să privim cifrele fără manipulare, să respectăm demnitatea femeilor, să discutăm sincer despre valoarea vieții și să construim condițiile în care familiile să poată avea copii fără frică, fără abandon și fără disperare.

România nu are nevoie de o nouă traumă.

Are nevoie de memorie, adevăr, responsabilitate și compasiune.

Surse și documentare

1. Portalul Legislativ al României – Decretul nr. 770/1966, textul oficial al decretului care a restricționat sever întreruperea sarcinii.
2. Horga, Gerdts & Potts, BMJ Sexual & Reproductive Health – cercetare privind istoria controlului fertilității și avortului în România.
3. World Health Organization – Highlights on Health in Romania – date istorice privind avorturile, nașterile și mortalitatea maternă.
4. World Bank – Country Study – analiza consecințelor politicilor demografice și ale Decretului 770.
5. Abortion research: ethics, legislation and socio-medical outcomes. Case study: Romania – tabel cu statisticile istorice 1958–2016.
6. Human Rights Watch – accesul la servicii de sănătate sexuală și reproductivă în România – date recente despre disponibilitatea serviciilor și limitele statisticilor.
7. INSP, date citate în surse publice – statisticile pentru 2021 privind cele 13.868 de avorturi la cerere și distribuția public/privat.

Notă privind cifrele: unele valori din textul inițial diferă de seriile statistice publicate în sursele academice și instituționale. Pentru această versiune am păstrat numai cifrele pe care le-am putut verifica sau am formulat explicit diferențele dintre surse. În special, cifra de „22 de milioane” nu trebuie prezentată ca un total complet al tuturor avorturilor efectuate vreodată în România, deoarece anumite serii exclud sectorul privat sau anumite perioade/categorii de proceduri.

Marius Petraru, Sacramento, CA