Iași, orașul poeziei care ne cheamă ACASĂ

Iași, orașul poeziei, în care mă întorc a doua oară venind de la peste șapte mii de kilometri. Știam deja că nu-l voi găsi cum l-am lăsat, că îmi va ridica alte cortine și că voi descoperi, din nou, ceva ce nu știam despre el.

Am urcat flămândă de Iași în trenul căruia, pe vremuri, i se spunea Foamea. Nici nu se putea un nume mai potrivit. După toate peripețiile drumului am ajuns gâtuită de emoții și am stat la hotel doar cât să mă descotorosesc de bagaje. Eu sunt lacomă de frumos și nu venisem până la Iași să stau într-o cameră.

Am zburat spre Copou.

Acolo Eminescu, pentru mine, nu stă pe soclu. Încă recită prin foșnetul frunzelor de tei. Mă plimb și-l ascult.

Am intrat apoi în Muzeul „Mihai Eminescu”. La parter, printre cărți, reproduceri după manuscrisele eminesciene, fotografii și mărturii păstrate din viața poetului, îl regăsești pe Eminescu cel viu, geniul care a ridicat limba română atât de sus încât, după mai bine de un secol, încă ne întoarcem la el. La etaj m-am delectat cu Colecția „Istoria teatrului românesc”: costume, afișe, fotografii și obiecte de scenă care păstrează memoria unei lumi întregi. Venisem pentru Eminescu și Iașul îmi mai dăruia încă o întâlnire. Îmi dădea deja mai mult decât visasem.

A doua zi, Sala „Vasile Pogor” a Primăriei Municipiului Iași începea să se umple de români veniți de pretutindeni.

Și spun „de pretutindeni” cu toată greutatea cuvântului. Unii traversaseră continente și oceane, alții veneau din diferite colțuri ale Europei. Ne adunam cu mic, cu mare la Conferința „Diaspora românească – rădăcini și orizonturi”, în cadrul „Sărbătorii Diasporei – Iașul este ACASĂ!”.

Chiar de la început, pe treptele Primăriei, ne aștepta o imagine pe care n-am s-o uit ușor: copiii și tinerii Ansamblului Folcloric „Carpatica” din Torino, aliniați în costume populare, frumoși foc. Îi priveam și parcă vedeam un șir de îngeri românești crescuți departe de țară. Înainte să înceapă discursurile despre diasporă, ei erau deja acolo, dovada vie că România poate fi dusă mai departe din generație în generație, chiar și la mii de kilometri de casă.

În spatele lor se simțea însă o inimă care știe nu doar să-i învețe pașii, ci să le așeze în suflet bucuria dansului. Elisabeta Cioată-Burduja, directoarea artistică a ansamblului, este o femeie cu har mare. Se vede în disciplina copiilor, în bucuria lor, în naturalețea cu care intră în joc și, mai ales, în felul în care poartă România în pași, departe de țară.

Ne salutam, ne îmbrățișam, unii ne știam de anul trecut, alții ne întâlneam pentru prima dată. Poeți, scriitori, jurnaliști, profesori, antreprenori, oameni de cultură, oameni care au întemeiat asociații, școli, reviste, proiecte și care, fiecare acolo unde l-a dus viața, face ceva pentru România.

Aceasta este diaspora pe care o cunosc eu. Nu numai dorul de țară. Și munca pentru ea, de la distanță.

Priveam oamenii din jur și mă gândeam că nimeni nu venise cu mâna goală. O carte, un proiect, o experiență, o poveste, ani de muncă, uneori o viață întreagă clădită departe. Parcă fiecare își aducea darul la altarul României.

Pentru că noi purtăm România prin lume.

O purtăm prin ceea ce scriem și prin ceea ce construim, prin copiii cărora le vorbim românește, prin școlile pe care le deschidem, prin evenimentele pe care le organizăm, prin oamenii cărora le spunem de unde venim. Uneori într-o carte. Alteori într-un cântec, într-o ie purtată cu mândrie, într-un microfon sau pur și simplu în felul în care ne tresare inima când spunem „acasă”.

Și pentru toate acestea trebuie să existe și cineva care să ne cheme acasă.

Primăria Municipiului Iași o face an de an. Să aduni oameni risipiți prin lume, să le deschizi ușa, să-i așezi unii lângă alții, să-i lași să vorbească, să se cunoască, să lege proiecte, prietenii și drumuri noi nu este puțin lucru. Este una dintre acele fapte pentru care o mulțumire de protocol mi se pare prea săracă.

Și aici trebuie să spun un nume: Adina Stoleru, șefa Serviciului Diaspora al Primăriei Municipiului Iași.

Am văzut-o și anul trecut. Am regăsit-o anul acesta printre noi, atentă la oameni, la program, la lucrurile mari și la cele mărunte care pot răsturna o zi întreagă. Noi vedem cele două zile. Pentru Adina, ele încep cu luni înainte. Asemenea evenimente nu se nasc singure și oamenii care le fac posibile merită să fie așezați în lumină.

Am regăsit-o și pe Anca Cheaito, președinta Asociației România-Levant, prezentă acolo unde oamenii trebuie apropiați, unde o idee trebuie dusă mai departe, unde diaspora și România au nevoie de o punte. Anul acesta a moderat și atelierul M Plus TV International, iar energia ei, felul direct și cald de a aduna oamenii în jurul unei idei, se simțeau dincolo de programul scris pe hârtie.

Pentru mine, întâlnirea de anul acesta avea și o altă fațetă.

Venisem și în calitate de redactor-șef M Plus TV International Toronto.

Aveam microfonul în mână.

După atâția ani în care am avut eu ceva de spus despre România, anul acesta am avut bucuria să întreb și să ascult.

Am realizat interviuri cu participanți din diaspora și l-am intervievat și pe primarul municipiului Iași, Mihai Chirica. Mi-a plăcut să stau de partea cealaltă a microfonului, să pun întrebarea și apoi să ascult cu mândrie omul din fața mea vorbind despre locul de unde vine, despre ceea ce a clădit și despre ceea ce îl aduce din nou în România.

Atunci simți altfel câtă Românie există în afara României.

M Plus TV International a avut anul acesta un loc important în programul conferinței, iar pentru mine faptul că aceste voci puteau pleca din Iași spre comunități aflate la mii de kilometri depărtare a avut un înțeles aparte. Uneori distanța dintre oameni dispare într-o singură conversație.

În seara de gală i-am revăzut pe copiii Ansamblului „Carpatica” dansând. Aceiași copii pe care îi privisem dimineața pe treptele Primăriei umpleau acum sala de culoare și de bucurie. În câteva minute au spus prin dans mai mult despre păstrarea identității decât ar fi putut spune multe discursuri.

A doua zi, România s-a arătat și în felul ei vechi de a se face recunoscută. Câteva participante purtau ii cu mândrie, pe mese erau obiecte ieșite din mâini pricepute, iar în sală se vorbea despre tradiții păstrate și duse mai departe peste granițe. Nu trebuia să ne explice nimeni ce înseamnă să porți România cu tine. Era acolo, la vedere.

Unii scriu, alții predau, fac școli, reviste, televiziune, afaceri, asociații, păstrează meșteșuguri sau cresc copii care știu de unde le vin rădăcinile. Nu există o singură cale de a purta România cu tine.

În cele două zile am ascultat intervenții, am făcut interviuri, am schimbat idei și am întâlnit oameni ale căror povești nu le-aș fi aflat dacă drumurile noastre nu s-ar fi întâlnit la Iași.

Și, ca întotdeauna, o parte dintre întâlnirile cele mai frumoase n-au fost trecute în program.

La o cafea. Pe un hol. Între două intervenții. Lângă un om pe care nu-l cunoșteai cu zece minute înainte și cu care, deodată, aveai atâtea de vorbit.

Oamenii se găsesc și, uneori, dintr-o asemenea întâlnire se înfiripă o prietenie, o colaborare, un proiect sau numai promisiunea sinceră că drumurile se vor mai întâlni.

După ultimul punct al celei de-a doua zile, copiii din Torino au ieșit din nou în fața Primăriei.

Au dansat pentru noi, dar și pentru trecătorii care se opreau să-i privească.

Atunci, în mijlocul Iașului, copiii aceia au devenit ei înșiși povestea României dusă mai departe.

Și poate că nu se putea o încheiere mai frumoasă.

Apoi, încet, fiecare avea să-și ia din nou drumul spre locul lui din lume.

Din atâtea colțuri ale Europei și de peste ocean, drumurile noastre se întâlniseră pentru două zile în același loc.

La Iași.

ACASĂ.