Cuvântul dat

Cuvântul dat

Carmen Cristina Oltean

„Dăruind vei dobândi.”

Nicolae Steinhardt

„La început era Cuvântul.”

M-am întrebat de multe ori de ce tocmai Cuvântul. De ce nu lumina, cerul, omul? Poate fiindcă, înainte să putem spune ceva despre lume, trebuie să o numim. Prin cuvânt chemăm, mărturisim, făgăduim, apropiem. Tot prin cuvânt putem răni, amăgi sau lăsa un om să creadă ceva ce noi nu avem de gând să ducem mai departe.

Nouă, oamenilor, ni s-a dat cuvântul și îl folosim atât de firesc, încât uităm uneori ce punem în mișcare când vorbim. Spunem „te iubesc”, „te iert”, „vin”, „te ajut”, „sunt aici”. Unele rămân vorbe. Altele ajung până la faptă și abia atunci capătă greutatea pe care le-am dat-o când le-am rostit.

Tata avea o vorbă: „Vorbești să sune.”

O spunea când cineva vorbea fără greutate, fără să știe bine despre ce vorbește sau numai ca să umple aerul cu vorbe. Dar o spunea și atunci când cuvântul nu era urmat de faptă. Mi-a rămas în minte și, cu anii, am început să-i înțeleg tot mai bine tâlcul. De spus este ușor. Mai greu este să rămâi lângă ceea ce ai spus.

În limba română avem două expresii pe care le aud de când mă știu: „Pe cuvântul meu” și „Îți dau cuvântul meu”. Le rostim atât de des, încât aproape nu ne mai oprim asupra lor.

„Pe cuvântul meu” are ceva din puterea unui jurământ. Îmi pun cinstea în ceea ce spun și îți cer să mă crezi. „Îți dau cuvântul meu” merge și mai departe. Îți dau ceva. Nu o hârtie, nu o garanție, nu un obiect pe care îl poți pune deoparte. Îți dau ceva ce nu se vede și îți spun, de fapt: te poți bizui pe mine.

De aici începe răspunderea.

M-am gândit la un lucru foarte simplu. Ai de trecut un lac și trebuie să ajungi pe celălalt mal. Ai barca, știi unde mergi, ești pregătit să pleci, dar îți lipsesc vâslele. Un prieten îți spune că ți le aduce și adaugă: „Îți dau cuvântul meu.”

Îl crezi. Nu mai cauți în altă parte și nu mai ceri ajutor altcuiva. Îți pregătești barca, îți pui lucrurile în ea și aștepți, pentru că omul acela ți-a dat cuvântul.

Dacă nu vine, pentru el pot fi doar două vâsle pe care a uitat să le aducă într-o zi aglomerată. Pentru tine însă s-a schimbat tot drumul. Ai rămas pe mal.

Uităm uneori cât poate cântări promisiunea noastră în viața altuia. Nu știm ce a făcut omul după ce ne-a crezut. Poate și-a schimbat planurile, a renunțat să mai ceară ajutor altcuiva, și-a făcut curaj sau și-a pus la cale o zi întreagă pornind de la ceea ce i-am spus. Rareori știm ce chezășie pune cineva pe cuvântul nostru.

Nu vorbesc despre greșelile omenești. Cine trece prin viață fără ele? Se întâmplă să promiți și să nu mai poți. Vine un necaz, se schimbă o împrejurare, apare ceva ce ieri nu aveai cum să știi. Dar atunci mai rămâne cinstea de a spune: „Iartă-mă. Nu pot.”

Mi se pare mult mai drept decât să lași omul cu ochii în soare. Uneori nu doare atât faptul că un lucru nu s-a întâmplat, cât faptul că ai crezut că se va întâmpla.

Eu, când îmi dau cuvântul și nu fac ceea ce am spus, mă dezamăgesc întâi pe mine. Celălalt poate mă iartă, îmi găsește explicații sau nici nu îmi reproșează. Eu însă știu ce am spus și ce am lăsat nefăcut. Cu tine însuți este mai greu să negociezi.

De aceea îi prețuiesc pe oamenii pe care te poți baza. Îi recunoști în timp. Dacă au spus că vin, vin. Dacă au promis că te ajută, fac ce le stă în putere. Iar dacă nu mai pot, îți spun înainte să rămâi cu ochii în soare. Ce mare lucru este să poți spune despre cineva, atât de simplu: mă pot baza pe el.

În prietenie, siguranța aceasta cântărește și mai mult. Prietenia nu are contract, semnătură sau termen de garanție. În timp îi încredințezi celuilalt lucruri pe care nu le spui oricui, amintiri, temeri, bucurii, întâmplări care te-au schimbat și câte un vis pe care încă nu ai curaj să-l spui prea tare.

De aceea cred că și adevărul spus unui prieten este o formă de iubire.

Nu sunt în măsură să pun pe nimeni la punct și nici nu-mi doresc. Oamenii pot fi buni și împrăștiați în același timp. Pot promite din inimă și, două zile mai târziu, să fie prinși în o mie de alte lucruri. Li se poate întâmpla să uite că undeva un om îi așteaptă.

Dar există o capcană și pentru cel ajutat. Când un om își lasă de multe ori treburile și vine, se zbate pentru tine, te scoate din încurcături, începi uneori să te obișnuiești cu binele lui. Mi s-a întâmplat și mie. Cineva s-a dat peste cap să mă ajute de atâtea ori, încât am început, fără să-mi dau seama, să mă aștept să o facă din nou. Iar când într-o zi nu a putut, poate m-am și bosumflat. A trebuit să mă uit și la mine și să înțeleg cât de ușor transformăm bunătatea primită într-o obișnuință și, de aici, într-o pretenție. Darul unui om nu devine datoria lui numai pentru că ni l-a făcut de multe ori.

Și tocmai de aceea, dacă îmi ești prieten și te prețuiesc, îți voi spune când este nevoie: „Mi-ai dat cuvântul și eu te-am crezut.” Nu ca să țin socoteala greșelilor, ci fiindcă data viitoare s-ar putea ca omul care te crede să-și fi pus deja barca pe apă.

Mă gândesc uneori la prietenie ca la un măr. Îl plantezi și nu vii a doua zi cu coșul după fructe. Îl uzi, îl îngrijești, îl vezi trecând prin ploi, ierni și primăveri. Într-un an îi pot îngheța florile, într-altul i se poate rupe o creangă. Ai grijă de el și, într-o bună zi, stai sub coroana lui și culegi.

Dar pomul nu poate fi îngrijit numai dintr-o parte. Dacă unul udă mereu, iar celălalt vine numai când merele sunt coapte, într-o zi nu mai are ce culege. Prietenia are nevoie de doi oameni care să nu uite că pomul este al amândurora.

Aici mă întorc la Steinhardt și la „Dăruind vei dobândi”. Dăruirea nu stă numai în ceea ce scoatem din buzunar sau împărțim din ceea ce avem. Dăruim și prin felul în care suntem cu ceilalți. Putem dărui siguranța că venim atunci când am spus că venim, încrederea că păstrăm ceea ce ni s-a încredințat, liniștea că omul nu trebuie să ne întrebe de zece ori dacă ne vom ține de vorbă.

Iar ceea ce dobândim nu se cumpără.

Încrederea unui om.

Mi-ar plăcea să cred că, dintre toate lucrurile pe care le lăsăm în sufletul celor care ne trec prin viață, poate rămâne și acesta: să nu fie nevoiți să se întrebe dacă am vorbit doar să sune.

Să știe că, atunci când le-am spus ceva, am pus și din noi în acel cuvânt.

Mi-a dat cuvântul.

27 august 2026