De Ziua Limbii Române, in memoriam profesor Aurelia Marin (1934-2026)

De Ziua Limbii Române, in memoriam profesor Aurelia Marin (1934-2026)

Vom sărbători pe 31 august 2026, Ziua Limbii Române. Originile contemporane ale acestei sărbători își au rădăcinile în mișcarea de renaștere națională de la Chișinău, de la sfârșitul anilor ’80. La 31 august 1989, într-un moment de inflexiune geopolitică marcat de destrămarea iminentă a Uniunii Sovietice, Parlamentul fostei Republici Sovietice Socialiste Moldovenești a adoptat legislația prin care limba română devenea limbă de stat și se decreta revenirea la alfabetul latin.

Evoluția statutului juridic al limbii române în Republica Moldova a culminat în ultimii ani prin decizii legislative de aliniere deplină la adevărul științific, eliminându-se sintagma sintetică de „limbă moldovenească” din toate actele oficiale și din Constituție. Sărbătorirea concomitentă pe ambele maluri ale Prutului a zilei de 31 august accentuează unitatea spirituală a unui spațiu lingvistic locuit de peste 20 de milioane de vorbitori nativi ai limbii române, la nivel global.

Spre deosebire de anii anteriori, pentru generațiile de elevi ai fostului Liceu Economic Călimănești, sărbătorirea Zilei Limbii Române este marcată anul acesta de un eveniment trist: trecerea la cele veșnice ale unui slujitor împătimit al limbii române, prof. Aurelia Marin din Călimănești/Vâlcea. Un dascăl  dedicat profesiei alese, de care ne leagă multe amintiri…

Am fost elevul liceului între anii 1972-1976. Era perioada în care fostul liceu teoretic din Călimănești devenea liceu cu profil economic. Pe fondul dezvoltării turismului balneo-climateric din România, orașul Călimănești, stațiune balneo-climaterică importantă datorită izvoarele sale termale cu care a fost binecuvântată, a devenit atunci un pol de formare a specialiștilor în turism prin prisma celor două direcții de studiu înființate în cadrul liceului: Economie în Turism și Alimentație Publică.

Doamna profesor Aurelia Marin ne-a fost diriginte elevilor de la clasa ”A”, din care și eu am făcut parte. Ne-a fost și profesor la disciplina Limba și Literatura Română. Am câteva motive personale pentru care fac precizarea că o mare parte din amintirile mele legate de anii de liceu au făcut obiectul lucrării „Martor Tăcut. Anii de liceu văzuți prin obiectivul aparatului de fotografiat” (Editura Agaton, Făgăraș, 2016), al cărei autor sunt. Am menționat în această carte că doamna profesor Aurelia Marin a adăugat calității sale oficiale avute în liceu, o altă calitate, umană:  pe cea de părinte/mamă!

Spuneam într-un pasaj din carte: <Atentă mereu la felul în care ne îmbrăcam, vorbeam sau ne comportam în diferite împrejurări, eram atenționați întotdeauna atunci când „călcam strâmb”, fiind dojeniți cu fermitate. Și am adăugat apoi observația unui coleg de clasă, Vasile Lincan  „ … nu era oră în care să nu ne fi făcut observații nouă, băieților, în legătură cu părul netuns la timp, cravata, uniforma, etc.”.  Era acela, cred eu, un gest reflex, părintesc, ocrotitor, făcut în încercarea de a ne corecta la timp unele mici greșeli făcute>. Realizăm acum că niciun reproș, nicio discuție contradictorie, nicio observație făcute atunci prin prisma responsabilităților avute și asumate ca diriginte și mamă, nu pot umbri efortul constant făcut de doamna Marin, alături de toți ceilalți profesori din liceu, pentru ca în viața de zi cu zi, pașii noștri să fie îndreptați tot timpul în direcția cea bună.

A reușit să facă asta cu prisosință, să ne îndrume pașii în viață pe căi sigure! Ne-a confirmat-o recenta revedere de anul acesta a  absolvenților promoției 1976 a liceului, când ne-am revăzut la cinci decenii de la absolvire în postura de oameni maturi, realizați în viață. Doamna diriginte Aurelia Marin nu ne-a putut fi alături la această revedere, din motive de sănătate…

Pot afirma fără dubii că dânsei, ca slujitor al limbii  române, îi datorez aplecarea mea ulterioară către scris. Cele câteva cărți care au văzut recent lumina tiparului sub semnătura mea și sutele de articole publicate în presă, stau mărturie în acest sens! De la dânsa am învățat că limba română este singura limbă care știe să spună „dor”! Că diferența sonoră a limbii române, în comparație cu celelalte limbi, nu vine doar din acustica vocalelor, ci din modul în care sunetul poartă starea de spirit. Un cuvânt precum „dor” sau „freamăt” își poartă înțelesul chiar prin felul în care rezonează în cerul gurii: o combinație de sunete închise și deschise care evocă automat suspinul, adierea sau depărtarea. Limba română nu este nici prea rigidă, nici prea facilă. Ea are sonoritatea unei doine cântate în șoaptă – o limbă care știe să fie solemnă fără să devină rece, și tandră fără să piardă din măiestrie. Este, în esență, muzica unui popor care a învățat să transforme istoria în poezie.

Din nefericire, cu câteva zile în urmă doamna diriginte Aurelia Marin a plecat spre o altă lume… O lume a eternității, o lume a poeților și scriitorilor așezați în Cer, despre care dânsa ne-a vorbit cu patos, cu implicare, cu simțire interioară, în cadrul orelor de limba română din liceu.  Doamna profesor Aurelia Marin a părăsit pentru totdeauna, de acum, acest pământ slăvit în operele lor de poeții noștri Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Octavian Goga și de mulți alții… Ne vor rămâne însă veșnic întipărite în minte învățăturile sale, oferite nouă cu multă dragoste și implicare profesională!

Revenind la cartea „Martor Tăcut. Anii de liceu văzuți prin obiectivul aparatului de fotografiat”, nu știu dacă, cu cinci decenii în urmă, colega noastră de clasă Constanța Ștefan s-a referit doar la despărțirea temporară de doamna profesor Aurelia Marin atunci când a scris versurile poeziei „Tovarășei diriginte”. Sau… poate a fost vorba și de o anticipare a evenimentului trist de anul acesta, de la sfârșitul lunii august, când doamna profesor Aurelia Marin ne-a părăsit pentru totdeauna:

Tovarășei diriginte

Un cald surâs îți luminează fața

Făptură mică și gingașă-n care viața

Palpită ca-ntr-un vulcan nestins!

Clipa despărțirii, a sosit.

Cu glasul tremurat,

Sugrumat de emoție,

Ne luăm rămas bun.

Ce-am putea să-ți spunem acum

În clipa solemnă a despărțirii?

Niciun cuvânt nu mulțumește

Truda celor patru ani

Nimic din ce s-ar putea spune

N-ar cuprinde

Cei patru ani petrecuți împreună.

Atunci, o clipă de tăcere să păstrăm.

Și cu sfială-n minte,

Imagini din trecut, să le vedem.

Atunci, și nici atunci,

Vom înțelege cine ai fost,

Cine ești și cine vei fi: tovarășa diriginte.”  (Constanța Ștefan)

Ziua Limbii Române transcende cadrul unei simple aniversări calendaristice. Ea constituie un moment de bilanț identitar și de reconfirmare a responsabilității pe care fiecare generație o poartă față de patrimoniul lingvistic moștenit și față de slujitorii limbii noastre. Într-o lume interconectată, păstrarea sănătății, acurateței și expresivității limbii române nu este un act naționalist, ci o condiție esențială a participării noastre demne la dialogul culturilor universale. Limba română rămâne, astfel, cel mai stabil pod între trecutul istoric, prezentul democratic și viitorul european al națiunii.

Foto1 Prof. Aurelia Marin

Ion Talpoș