Pe urmele mamei, la Cătina

Pe urmele mamei, la Cătina

Carmen Cristina Oltean

Plec din Sărădiș, după o nuntă de basm, spre Cătina, satul mamei mele. Aici a găsit-o tata pe mama și, venind spre sat, mă gândesc la fata care a fost Aurelia înainte să devină mama mea.

Aveam vreo opt, nouă ani când l-am întrebat pe tata: „De ce ai ales-o pe mama?” Mi-a răspuns fără să stea pe gânduri: „Când am văzut-o pe maică-ta, nu mi-a mai trebuit alta.” Nu am uitat răspunsul. Țin minte și locul în care eram și ce am simțit atunci. M-a uimit siguranța lui. Eram copil, dar am priceput ceva foarte limpede: tata o văzuse și o vrusese pe ea.

Acum, la Cătina, o trag de limbă pe Alunița, singura rămasă dintre cele patru surori și un frate. Din poveștile ei începe să se arate mama la o vârstă la care eu n-am cunoscut-o. Era năzdrăvană, fără frică, râdea mult și îi plăcea să glumească. Se mascau, făceau tot felul de pozne, iar ea nu se intimida ușor și nu era omul pe care să-l duci de nas. Așa am cunoscut-o și eu mai târziu.

Călărea singură, mergea cu carul după fân și după lemne și nu se dădea în lături de la nicio muncă. Alunița spune că muncea cât doi bărbați. Încerc să mi-o închipui pe drumurile acestea, cu hățurile în mână, venind acasă și apucându-se apoi de alte treburi.

Aceleași mâini care duceau hățurile știau să lucreze cu o finețe rară. Mama cosea, țesea, broda și își făcuse o zestre frumoasă. Țesea lipideie, ștergare, păretare, cearșafuri cu cipcă, iar la cipcă lucra foarte repede. Am și acum lucruri făcute de ea, inclusiv broderii pentru care pânza trebuia perforată, apoi lucrată cu fir fin de mătase. Le-am văzut ani întregi prin casă fără să mă gândesc prea mult la ele. Acum mă uit la pânză și mă gândesc la mâinile ei.

Pe vremea aceea aproape totul se făcea acasă. Zestrea unei fete se aduna cu trudă, bucată cu bucată. Mama și bunica Eugenia lucrau mult împreună. Din poveștile Aluniței aflu cât de apropiate erau și cât de bine se înțelegeau la muncă. Le văd cu mintea mea una lângă alta, într-o gospodărie în care întotdeauna era ceva de făcut.

Mama avea o minte foarte iute. Făcea socotelile în cap, repede, fără hârtie și fără creion. Asta am văzut-o și eu de nenumărate ori. Până apucai să te dumirești, ea avea răspunsul. Mai avea un dar care mă amuza: făcea cântări pe loc. Îi veneau vorbele, îi venea melodia și începea. Avea haz și o bucurie de a născoci care îi venea firesc.

Alunița mi-a povestit și despre un pețitor. Băiatul o voia pe mama, dar pe vremurile acelea, odată cu fata, se făceau și socotelile zestrei. Se pare că pusese ochii pe o vacă foarte frumoasă din gospodărie și se aștepta să o primească. Vorba a ajuns între părinți, cum era rânduiala atunci, iar bunicul i-a spus tatălui băiatului că vaca nu i-o dă. Mi-a venit să râd când am auzit povestea. Se înțelegea bine că nu era vorba numai despre vacă. Nici pețitorul nu era cel pe care îl voia mama.

Pe atunci, dacă o fată ajungea pe la douăzeci și unu de ani fără să se mărite, prin sat începeau vorbele. Mama nu s-a grăbit. Și-a văzut de treabă și și-a așteptat sorocul.

Nu a avut parte de multă școală. În lumea satului de atunci, copiii erau ținuți aproape de casă și de muncă, iar dacă unul dintre frați ajungea mai departe la învățătură era deja mare lucru. M-am gândit de multe ori ce ar fi putut deveni mama dacă ar fi avut și școala pe măsura minții ei. Socotea repede, învăța din mers, avea imaginație și muncea fără să se cruțe.

În bucătărie făcea aproape totul după ochi și după gust. Ciorbele ei nu le-am mai găsit nicăieri. Făcea răzălăi pe spinare, tăiței de casă, pătura repede, lușcoș, tocăniță de pui, torturi ornate, plăcinte, pancove, cozonaci și câte altele. Iarna ne-a făcut până și înghețată cu zăpadă și sare. Copil fiind, mă uitam fascinată la oala aceea și nu pricepeam cum de știe mama să facă și asta.

Copila șugubeață despre care îmi vorbește Alunița a devenit femeia care a crescut trei copii și un nepot, a îngrijit un bunic și a avut grijă de mulți alți oameni care s-au perindat prin casa noastră. Tata se apucase de oierit și prin casă treceau mereu oameni tocmiți la oi. Mama le gătea, îi omenea și avea grijă să nu le lipsească cele trebuincioase. Noi, fetele, am plecat apoi în lumea mare, iar ea a rămas aceeași femeie care știa să cuprindă o casă întreagă. Făcea cele mai bune plăcinte și dăruia în stânga și în dreapta.

O știu pe mama cu suflet mare. A făcut mult bine pe pământ, dar nu era ușor de păcălit. Știa să rabde când nu avea încotro, iar viața i-a dat și ei porția cu vârf și îndesat. Când însă depindea de ea, se zbătea până ieșea la liman.

Frumusețea ei o vedeau și ceilalți. În 2018 am ajuns la sfâșietoarea înmormântare a tatălui meu, ultimul părinte, la nouă ani după ce mama plecase dintre noi mult prea tânără, la numai 64 de ani. Nea Ion, un vecin cu un suflet aparte, Dumnezeu să-l odihnească, mă privea lung. Nu era un om care să vorbească mult. La un moment dat mi-a spus: „Carmen, mă șochează. Semeni leit cu maică-ta.” Felul în care se uita la mine m-a tulburat. Parcă încerca să o regăsească în chipul meu pe femeia pe care o cunoscuse cu ani în urmă.

Altădată, un băiat din curtea blocului mi-a spus: „Mama ta are o frumusețe aparte. Nu doar înfățișarea. Ceva ce puțini oameni posedă, mă înțelegi?” L-am înțeles fără să-mi mai explice.

Acum merg prin Cătina și mă uit în jur cu gândul la ea. Satul nu mai este cel din tinerețea mamei. Sunt case vechi și case noi, porți schimbate, gospodării refăcute, dar oamenii încă lucrează pământul. Mai vezi vaci, oi, grădini, fân, curți în care treaba nu se termină niciodată.

Dimineața m-au trezit cocoșii. Mulți. Parcă se luau la întrecere. Începea unul, îi răspundea altul din altă curte și imediat se trezea încă unul. Seara mă culcam cu greierii cântând în ritmul liniștii.

Merg pe urmele pașilor ei și încerc să o văd așa cum mi-o povestește Alunița: Aurelia tânără, râzând, făcând vreo poznă, poate născocind chiar atunci o cântare. Apoi mi-o închipui acasă, aplecată asupra pânzei, cu firul fin de mătase în mână. Pentru câteva zile m-am simțit ca într-un film dintr-o vreme în care eu încă nu eram, dar mama era aici și umbla pe drumurile acestea.

Alunița m-a așteptat cum mă aștepta mama. A făcut palanețe cu brânză, palanețe cu prune și sarmale cu gustul de odinioară. Mă întreba dacă mai vreau, îmi mai punea în farfurie, avea grijă să mănânc. Exact așa făcea mama.

Venisem la Cătina să aflu cum fusese Aurelia înainte să fie mama mea. Am ascultat-o pe Alunița, am umblat prin sat, m-am uitat altfel la lucrurile făcute de mâinile mamei și, pentru câteva zile, fata aceea pe care n-am cunoscut-o mi-a fost mai aproape.

A plecat mama, iar Alunița i-a preluat grija.

Cătina, 24 august 2026