Nuvelă din volumul „TRANSILVANIA. Lacrimi și cruci” numită „Plăsele de os”

Radu Matei Todoran

Stelele sărace și colțul lunii își cerneau lumina puțină peste ferestrele Făgădăului. Plopii cu frunzele lor tremurânde mocneau ca niște arginturi vii în forme stranii, cioplite de strigoi. Puțin retras de la drumul mare, hanul ca o frunte de piatră lăsa o umbră groasă peste călătorii adormiți sub căruțe, ca niște idoli de lut trântiți peste paie. Nu departe, alunecând peste sudoarea humei, râul Pianului scâncea orfan și trudnic. Arar, câte un cal fornăia iritat de fluturii care zburau nevrotic în păienjenișul nopții.

De sus, de la ferestrele dinspre miazăzi ale hanului, se vedea ca o pâclă Pădurea Groapelor, iar mai spre dreapta, dincolo de lizieră, ca niște capișoane turtite de călugări, se întindeau de-a lungul râului casele Chianului de Jos. În sat, cocoșii țâfnoși dădeau binețe sulițelor de lumină care se răsfirau din caierul nopții în procesiune astrală. Ni se arăta ulița largă, străjuită de două cordoane de nuci înalți și mofturoși ca niște honvezi imperiali cu turetcii văruiți ajungând la marginea celor două pâraie ce curgeau pe o parte și pe cealaltă. Deodată se auzi țipătul grav al cornului și din umbră apărură câțiva copii de țigani, desculți și cu haine murdare, strigând:

— Ciurda!!! Ciurda!!! Dați vaca în ciurdă!!!

Puțin retrasă din aliniamentul săsesc al celorlalte, o casă scundă cu geamuri joase abia se mai vedea dintre tufele de zmeură. Înăuntru, la lumina încercănată a unei lămpi afumate, patru bărbați stăteau la o masă geluită din lemn de frasin, sfătuindu-se:

— Vrămucule, acum ai jurat! De jurământul ăsta te scapă numai moartea, îi spuse gazdei unul dintre meseni, pe nume Lobonț, un om aspru, cu apucături de oștean, scump la vorbă și cu gesturi repezite. Acesta împlânta nepăsător un briceag cu plăsele de os în tăblia mesei, îngânând parcă pendula afumată de pe perete. Fața lui ridată prematur, fruntea înaltă, buzele subțiri de copil și ochii sfidători compuneau parcă o gravură săsească de arhanghel răzbunător.

— Eu v-am spus, domnule Lobonț, de locurile astea pe mine nu mă mai leagă prea multe! Moșie nu am, de lucrat la alții, har Domnului, m-am săturat! Sunt chienar[1], născut aici, dar nimic nu mă mai leagă de locurile astea decât un mușuroi de pământ din progadie[2], acolo unde îmi dorm bătrânii. Dumnezeu să-i ierte! adăugă Vrămucu, ridicând dreapta și schițând semnul crucii, în vreme ce pleoapele îi acoperiră ochii mari și rotunzi ca de cucuvea.

— De azi ești omul nostru, ne spui tot ce mișcă în sat! Și, ce-i mai important, să ne faci lista cu bogătoii: pe toți care au mai mult de trei iugăre de pământ îi treci acolo. Ăștia trebuie să plătească de două ori pe an, după avere! Noi venim seara, pe dealul ăla de care vorbirăm, și-i strigăm în tuturez[3] numele! Cel care și-l aude are trei zile să adune banii și să vină în pădure, la fagul trăsnit. Acolo lasă banii și pleacă. Dacă vine cumva însoțit de cineva, va muri de flintele noastre. Cine nu dă banul, îi ardem averea: casa, hambare, șura, tot ce are!

— Bine, atunci și eu vă aduc listele tot la fagul trăsnit?

— Da, o dată pe lună, să nu bată la ochi că umbli prea mult prin pădure. Când ai ceva important de spus, mergi la Făgădău și-l cauți pe Surdu, namila asta mare de lângă mine! El va fi sluga hangiului cât de curând. Iar astălaltă namilă din capul mesei e Doftorul, omul de care eu nu mă despart niciodată. Cu ăștia doi cucerim tot Ardealul, Vrămucule!

— Atunci să golim repede paharele cu vinars, că se dezghioacă de ziuă și vă vede careva ieșind de la mine!

— Doamne ajută! răspunseră ceilalți trei, într-un cor, și ieșiră prin grădină, direct în albia râului.

***

La Făgădău, în dimineața aspră, drumeții forfoteau în jurul căruțelor: unii puneau hamurile, alții adunau paiele ori legau mânjii de loitrele[4] de la căruță. Câțiva robi cu lanțuri la picioare, aduși de la închisoarea Bălgradului, scoteau apă și adăpau caii. Soarele mijise în colțul pădurii, scăpărând snopi de raze. Sus, în filigoria[5] care servea drept observator, o slugă cerceta împrejurimile cu mâna streașină la ochi și striga:

— Drum liber! Mergeți cu Dumnezeu!

Crâșmarul Niculae a Grecului, proprietarul Făgădăului, era un om priceput la negoț. De câteva luni de când cumpărase hanul, fața locului a început să se schimbe. Dintr-o cârciumă cu acoperișuri deșelate, Niculae a reușit să ridice un han arătos, la drumul țării, unde puteai trage liniștit peste noapte și unde te întâmpina totdeauna cineva cu brațele deschise.

— Noi suntem de la Chian, spunea el, oameni gospodari care pe unde trec, sfințesc locul! La noi găsești întotdeauna mâncare și băutură, dar și un strop de căldură de la sufletul chienarului!

Pe aici treceau sărarii în căruțe cu roți butucănoase și loitre înalte, moții ascunși sub coviltire în căruțe trase de cai mici și puternici, neguțătorii de vinuri mirosind a trevere[6], țăranii cu traista în bâtă, lăptarii încovoiați sub donițe ori mărginenii acoperiți de cojoace, cu o mână încleștată pe fluierul de la șerpar și cu cealaltă, pe o bâtă ghintuită cu care amenințau lupii cât era iarna de lungă.

După ce aruncă o privire prin bătătură, hangiul se întoarse de la fereastră, rostind răspicat:

— Scoală, muiere, scoală, n-auzi? Vine slujnica cu mâncarea!

Înalt și spătos cum era, în izmene de cânepă, cu băieri la picioare, părea un uriaș aplecat peste un prunc. Nevasta-sa, Silvia, mică și negricioasă, mârâia nemulțumită sub duna de pene, lăsând afară un picior firav de copilă.

— Mă scol, omule, dar ce-i, au năvălit tătarii?

— Scoală, Silvio, și gătește-mi hainele cele noi, plec la oraș. Am tocmit la frate-tău Ghiță niște vin de la Țelna. N-a lăsat nicio lețcaie la preț! A dracului viță sunteți, aveți în minte numai averi și câștiguri!

Femeia se îndreptă amețită către o ladă mare de haine și, abia ridicându-i capacul, scoase o pereche de nădragi nemțești, o cămașă de in cu broderii negre la mâneci și vesta cea ungurească cu buzunare mici și fireturi.

Niculae zâmbi în barbă, privindu-și nevasta. Așa femeie i-a trebuit! Nu face mofturi, nu cere haine scumpe, vorbește puțin și pune ban lângă ban, în pungi burtoase de cânepă. Iubește banul ca pe ochii din cap și mai are un defect: suferă de boala somnului. Dimineața, abia se trezește și-i zăpăcită de cap încă un ceas după aceea, dar după ce se netezește la cap, muncește și aleargă ca o furnică. Ce-i drept, prea arătoasă nu era ea, săraca, dar avea farmecele ei ca orice nevastă care nu-i slută ori șchioapă!

Omul nostru se îmbrăcă în grabă, mușcă de câteva ori dintr-un colac, bău un ștampel[7] de vinars și plecă trântind ușa, așa ca să știe toată lumea că vine stăpânul!

Alaiul căruțelor ronțăia drumul pietros care urca lânced dealul din față, afundându-se în pădure. După o jumătate de ceas, drumul începu să coboare abrupt, iar oamenii își înfrânară roțile căruțelor cu lanțuri și traseră tare de hamuri, înfigând zăbalele de oțel în gura bidiviilor.

Un vânt ușor legăna ghindele de la subsuoara frunzelor de stejar, iar în lumina crescândă a soarelui se vedea un verde imens de pajiști și păduri seculare. Se auzea o toacă lovind fierul undeva în depărtare… Deodată, în față, se auzi un pocnet de pușcă, apoi o ploaie de plumb se abătu nemiloasă asupra alaiului! Hangiul își simți calul străpuns de plumbi, dar până să poată sări din șa, se trezi cu un picior prins sub greutatea bidiviului ciuruit. Dintre stejari, năvăliră niște oameni legați peste față cu basmale negre, îndreptându-și amenințător pistoalele spre mulțime. Hoții! se gândi Niculae. Hoți aici, la drumul țării? Nu s-a mai pomenit! Doamne ferește! Se duce lumea de izbeliște!

— Toată lumea sub gorunul ăla gros! se auzi vocea tăioasă a lui Lobonț.

În mâna stângă îi strălucea perfid cuțitul cu lamă lungă și plăsele galbene de os.

— Luați numai vițeii și banii, de altceva n-avem trebuință! Repede că ne prinde amiaza!

Stăpânul Făgădăului dădu să se ridice, dar simți o durere ascuțită în umărul stâng străbătându-i osul, carnea și, mai departe, păpădiile strivite de sub el. Văzu doi uriași cum se apropie amenințători de el și se mai forță o dată să se ridice de sub cal, dar nu reuși, durerea izbindu-l cu și mai multă forță.

— Tu vii cu noi, hangiule! îi spuse una din matahale, în timp ce, ajutat de cealaltă, îi eliberară piciorul de sub cal.

* * *

În mijlocul pădurii, se întindea o poieniță, ca o cergă verde prinsă ici-colo în tufe de măceș. Un pârâiaș mărginea luminișul înspre răsărit, unde, într-un țărm, ghiceai intrarea unui bordei. Un om mare se spetea sub greutatea unui coș de nuiele plin cu pământ, când, dintre stejari, se auzi semnalul de huhuștiuc[8] al străjerilor. Acesta lăsă greutatea jos și răspunse cu un tril meșteșugit de pasăre cântătoare. După câteva clipe de așteptare pietroasă, în luminiș, năvăliră hoții.

— Dezlegați-l pe hangiu și luați-i legătura de pe ochi! se auzi glasul oțelit al șefului.

Niculae se trezi ca din visare. Deschise ochii și soarele îl orbi pentru câteva clipe. Din umăr îl înțepa ceva, așa, ca o mușcătură de viperă.

— Unde-s, mă? Ce-aveți cu mine?

— Tacă-ți melița și bagă bine la cap, dacă vrei să-ți mai auzi copiii cântând de Crăciun! îi strigă Lobonț, privindu-l urât pe sub arcadele ochilor tăioși. I-ar fi tras două palme cârciumarului pentru privirea cam îndrăzneață, dar se opri privindu-i umărul zdrelit:

— Doftore, vezi ce are ăsta la umăr!

Doftorul, unul din cei doi uriași care nu se despărțeau niciodată de șeful lor, se apropie cu un rânjet sadic. Un tic nervos îi mișca, în răstimpuri, capul alungit ca o căpiță, nelăsându-l să alunece cu bărbia în piept. Fusese slugă la un felcer de prin părțile Sibiului și învățase câte ceva despre leacuri tămăduitoare, așa că își înfipse ghearele în umărul rănitului și începu să pipăie. Niculae scoase un țipăt scurt, dând să scape, dar durerea îi înecă mintea în funingine…

— Nu are nimic rupt bidigania, frica-i mai mare! Ha, ha, se plânge ca o babă beteagă! rânji uriașul, retrăgându-și brațele de plumb.

Pe Doftor și pe Lobonț îi mai văzuse hangiul. Da, își amintea că se așezau, de obicei, la masa de lângă fereastră și iscodeau mesenii pe sub borul pălăriilor lăsate. Vorbeau încet, se ospătau, plăteau bine și apoi plecau pe jos, întotdeauna noaptea și în direcția orașului.

— Ce vreți de la mine? mârâi Niculae.

— Mă omule, de-acum s-or schimbat lucrurile pe-aici! Dumnezău joacă cărți cu Sfântu’ Pătru și-o uitat de oameni. Punem altă rânduială prin locurile astea. Trebuie să asculți de noi de acum înainte. Vara trăsnește și-ți poate aprinde casa, iarna umblă lupii și-ți mănâncă plozii, va trebui să ai grijă și să-ți păzești familia și avuția. Mâna care ține sabia e lungă și puternică, pedeapsa, în caz de nesupunere, e grea! Numele meu e Lobonț, de acum te vei sătura de cât vei auzi de mine!

— Și ce vreți? se răsti hangiul. Aveți nevoie de bani? Vă dau! De bucate? Vă dau! Și-apoi, dintre toți drumeții, de ce m-ați luat numai pe mine?

— Stai liniștit, noi nu-ți cerem mare lucru! De azi încolo, nimeni nu se mai atinge de tine! Tu îți vezi de treaba ta mai departe, ca un om de omenie. Noi te-om mai ajuta cu câte ceva, dar, întâi și-ntâi, ți-am găsit o slugă nouă, pe Surdu, ăla care ți-o dezlegat ochii. Pe la Făgădău trece lume multă: jendari, grofi, conțopiști ai puterii… Tu mai tragi cu urechea, mai adulmeci vreun zvon de poteră și-mi trimiți vorbă. Omul tău de legătură e… Dar stai, dihanie, te-nvoiești cu noi sau îți scoatem un ochi, așa ca de-nceput?

— Omul, de frică, zice și face, între secure și butuc, vezi dracul alb și îngerul negru! Cu frica vreți voi să închegați prieteșug cu mine? Eu îs om dintr-o bucată, să stăm și să chibzuim ce pierdem și ce-om putea agonisi!

— Mă omule, te-nvoiești ori ba? Vrei să dai din coate, dar mai ai până în primul rând! Apoi, hai să bem un vinars și să ne sfătuim! Omul tău de legătură în sat e Vrămucu. Orice ai să-mi spui, îmi trimiți vorba prin el! Surdu vine slugă la tine. Îi mai poți da câte ceva de lucru, ca să nu bată la ochi, dar el pleacă și vine când vrea. Și vezi că nu-i așa surd precum îi spune numele!

* * *

Hoții erau oameni fără casă, fără odihnă, fără căpătâi, născuți parcă la subsuoara spinului. Orbiți de sărăcie, roși de nedreptate, s-au adunat de prin bordeie ori din staulele în care dormeau și au luat drumul codrului, socotind că a venit vremea de a zidi o lume numai a lor, sprijinită pe plumbul flintelor și tăișul cuțitelor.

Lobonț era moț de la poalele Zarandului. Își pierduse timpul și tinerețea muncind la stăpâni nemiloși și hulpavi, sau dormind prin grajdurile hanurilor din jurul Devei. Ultimul său stăpân fusese un măcelar ungur, pe nume Șandor-baci.

— De azi, gata cu bodegile! La mine e treabă multă! Am trebuință de oameni tineri și bărbați! Batem palma, diavole? îl întrebă uriașul Șandor, întinzându-i un pahar de vinars îndoit cu miere.

— Batem palma, Șandor-baci! a răspuns acesta, în silă, sătul de stăpâni neciopliți.

Ungurul muncea pe rupte, mânuind barda ca pe o nuia de răchită. Se oprea uneori, mușca dintr-un codru de pâine și dădea peste cap un ștampel de tărie, pe care le ținea mereu la îndemână. Apoi scuipa în palme, zicea ceva despre Istenem[9] și tăia înainte. Pe mustața stufoasă i se adunau, ca niște țurțuri, mici cheaguri, datorită obiceiului său de a se șterge la gură cu dosul palmei și acesta, adesea, murdar de sânge. Dacă-l priveai așa, din față, semăna cu un vampir uriaș care tocmai mușcase din victimă. Șandor-baci tăia carcasele de animale, apoi le împărțea pe categorii. Lui Lobonț îi venea sarcina să tranșeze carnea și s-o așeze în coșuri de nuiele. Munca acestuia era mai ușoară, dar mai migăloasă, mai fără spor. Se lucra într-un șopron de scânduri. Pe frig, pe căldură, munca începea dimineața, la ivirea zorilor, și se încheia seara, după apus, când lumina se scurgea în întuneric. Șandor era mulțumit numai atunci când toate carcasele erau porționate, coșurile pline cu carnea tranșată pentru vânzare, iar butucii spălați și acoperiți cu o brumă de sare.

— O, Istenem! Ce lucrătură, zicea el așezându-se pe o laviță și curățindu-și, în scârbă, mustața. No, acum odihnă, fratele meu! După aia, frigem o fleică și bem ceva!

Lobonț îl privea cu ură. Ah, ce fleici aș mai scoate eu din obrazul tău buhăit de băutură, jivină ungurească ce ești! Se cam săturase de Șandor-baci, de bădărăniile lui, de ifosele cu care își lăuda agoniseala, de puterea mușchilor lui, de burta mare, mâncată pe dinăuntru de atâta tărie. Privindu-l el, așa, pe stăpân, îl apuca din nou dorul de ducă, de cârciumă, de slujnice pofticioase, cu care te tăvăleai o noapte întreagă pe paturi tari cu saltele de paie. Apoi îi era dor de tovarășii lui, de cuțitul lung care lucea în lumina lunii ca un dinte de șarpe, de cotloanele întunecate ale ulițelor, dar și de prostul târgului care, pentru câțiva creițari, striga cât era noaptea de lungă:

— Te văd! Te văd! sperând să alunge hoții…

* * *

Își amintea de locurile copilăriei, de casa scundă de lemn, acoperită cu paie, de sărăcia lucie din bătătură, de aurul despre care vorbeau toți din sat, dar pe care nu-l vedeai la nimeni. Dar, cel mai mult, își amintea de școala de solomonari. Da, în Apuseni, era obiceiul de a căuta un solomonar și de a-i încredința un copil pe care să-l învețe meșteșugul străvechi al aducerii ploii, al grindinei, al belșugului și bunăstării. Nu-i vorbă, că cine avea mai mulți copii și nu-i putea ține cu de-ale gurii, îi dădea la oamenii înstăriți să-i folosească ca slugi, ori la neamuri. Pe el, pe băiețandrul Picu Lobonț, tatăl său s-a gândit să-l dea să facă altceva decât ceilalți șase copii ai săi. S-a gândit să-l ducă la Vidra, unde avea un văr care se tot lăuda că la el în șură vine și doarme un solomonar. În credința locului, solomonarii erau niște personaje misterioase, care umblau prin sate înveșmântați în straie albe și încinși cu brâu negru de lână. Cerșeau mâncare de la oameni, dar n-o mâncau, o dădeau la săraci, nimeni nu i-a văzut vreodată mâncând sau bând. Învățau dintr-o carte a lor, sfântă, numită Cartea de Înțelepciune, și se refugiau în cetatea Băbariului, undeva prin munții Bucegi, pentru a trece în alte lumi și a-și împrospăta puterile. Bătrânii povestesc că ei s-ar trage din preoții daci organizați într-o frăție numită Ktistai.

L-a luat taică-său, Velu Lobonț, într-o dimineață, l-a dezbrăcat și l-a dus la iaz să-l spele. Apa era rece în luna lui april, dar nu i-a fost frig, ba parcă simțea așa un fel de foc lăuntric. Apoi l-a îmbrăcat cu niște straie curate, i-a dat în picioare opincile reparate și l-a urcat pe iapa sură, averea lor cea mai de preț. După două zile de mers pe poteci de munte, unele înzăpezite încă, au ajuns la Vidra. Vărul Pavel i-a primit cu brațele deschise și i-a ospătat din carnea cocoșului cel bătrân pe care îl tăiase în cinstea oaspeților.

— Bine că v-am văzut sănătoși, mă Velule! Ai adus ficiorul, pe Picu, așa cum vorbirăm! Acum, solomonarul este pe Vârful Curcubăta Mare, la o stână, dar se întoarce el de Paști, niciodată nu lipsește de Paști de la noi din gospodărie. Lumea nu știe că-i solomonar, crede că-i un pustnic neam cu noi, care vine de sărbători să ne spovedească. Tu lasă ficiorul la mine și eu l-oi da solomonarului, dar vezi că s-ar putea să nu-l ia! Atunci, ți-l aduc eu înapoi, când vin la Brad cu treabă.

Așa că Picu a rămas la unchi-său Pavel până de Paști când, în ajun, în Sâmbăta Mare, a intrat pe poarta de la grădină un om înalt, uscățiv, îmbrăcat în haine albe, cu părul roșu curgând în plete unse cu unt. Mirosea frumos a busuioc și a smirnă. Doi ochi albastru-verzui te învăluiau în căldură:

— Seara bună, frate Pavel! îi spuse nou-venitul. Am coborât, iată, de pe Curcubăta!

— Bine ai venit, frate Salaman! Ți-am pregătit culcușul în șură și l-am adus, așa cum am vorbit, pe nepotu’ Picu!

De atunci și până de Paștele Blajinilor, nu l-a mai văzut nimeni pe fratele Salaman. Pleca, venea, nimeni nu știa în afară de Pavel pe unde umbla și ce făcea.

A doua zi după Duminica Tomii, de dimineață, unchiul l-a trezit pe Picu, l-a dus lângă sobă și l-a spălat într-un ciubăraș, i-a dat hainele spălate și curate, l-a îmbrăcat, i-a dat opincile și i-a pus pe umăr o traistă cu de-ale gurii. Unchiul știa că nepotul era destul de mare, avea șapte ani și putea să facă toate lucrurile astea singur, dar așa i s-a spus, că acesta este obiceiul, altfel fratele Salaman nu te primește.

A doua zi după Duminica Tomii, de Paștele Blajinilor, fratele Salaman, însoțit de încă șase băietani de aceeași vârstă cu Picu, a venit, a luat o traistă plină cu coji de cozonac și de ouă roșii și, urmat de cei șapte ucenici ai săi, a pornit la drum. N-au mers ei așa mult și au auzit deodată un vuiet ca de vânt, iar copiii se uitau unii la alții oarecum mirați… Abia atunci, cu glas plăcut și ușor modulat, fratele Salman le-a vorbit:

— Se aude vuietul cascadei Vălul Miresei, o apă care cade din munte peste stâncile albe, așa ca un văl peste o frunte de piatră… Aici vom arunca în apă cojile de ouă și de cozonac, apoi așteptăm să se trezească Blajinii și să ne dea un semn. Blajinii sunt oameni rămași undeva între cer și pământ, nici vii, nici morți, doar rătăciți. Astăzi sunt Paștele lor și trebuia să-i cinstim cum se cuvine!

S-au așezat cu toții pe o piatră mare de travertin și au așteptat în liniște să dea un semn Blajinii. După un timp, s-a auzit un cântec suav de fluier, cu sunete prelungi, aproape neîntrerupte și ușor modulate.

— Gata, de-acum plecăm! Ne-au răspuns Blajinii!

Și plecați au fost. Șapte zile și șapte nopți au umblat numai pe poteci ascunse și au învățat să se hrănească cu ierburi, cu rădăcini, sau chiar să îndure foame, fiindcă merindea de acasă se terminase. Se opreau în poieni, priveau răsăritul și apusul, apoi învățau să socotească orele zilei, iar noaptea să recunoască drumul de urmat după stele. Fratele Salaman era mereu pregătit să le răspundă întrebărilor și să-i învețe câte ceva nou. Nu-i grăbea la mers, dar nici nu-i lăsa să lenevească! La capătul drumului s-au oprit într-o pădure, în fața unui perete de calcar acoperit, în bună parte, de mesteceni albi, agățați acolo în crăpăturile vechi de milenii ale rocii. Era un perete înalt, prin care, pe după niște cute săpate de ape bătrâne, se intra într-o peșteră.

— Aceasta este peștera lui Zamolxes! spuse fratele Salaman. Zamolxes este un mare Zeu! Aici și-a început el lucrarea de zidire a Daciei, Mama noastră sfântă, a românilor!

Șapte luni au stat acolo și au trăit în peșteră, feriți de ochii iscoditori ai lumii și învățând lucruri despre care cei mai mulți oameni nu auziseră niciodată. Fratele Salaman îi povățuia cu dragoste, îi învăța să fie umili, dar, în același timp,  demni, să sufere, dar și să lupte, să mănânce, dar să și postească. La sfârșitul celor șapte luni, într-un octombrie invadat de lumină, când toamna începea să-și verse rugina peste pădurea cea mare, Fratele Salaman îi invită pe toți în Sala Minunilor, acolo unde focul din inima pământului ținea o căldură plăcută pe tot timpul anului, iar niște opaițe de bronz ardeau molcom, răspândind o lumină caldă, odihnitoare.

— De mâine începe întrecerea! Trebuie să-mi arătați că meritați să rămâneți aici, alături de mine! Numai că dintre toți șapte, doar unul va rămâne și numai acela va putea învăța să citească în Cartea de Înțelepciune. Cine citește toată cartea va ajunge solomonar, Omul lui Dumnezeu! Va trăi sute de ani precum strămoșii lui! Va putea ține, luni de zile, post negru! Va putea să meargă dintr-un loc în altul fără să-și miște picioarele! Va ști să aducă ploaia și să împrăștie gheața! Peste șapte zile, vom ști cine-i alesul!

Se vedea de departe că Picu Lobonț și Andrușca Budacu din Cârțișoara erau cel mai bine plasați în turnirul care urma. Ei erau mereu harnici, curioși, stăruitori. Știau să cotrobăie prin măruntaiele peșterii, fără să se rătăcească, știau să scrie și să citească! Fratele Salaman nu le-a cerut să facă nimic în plus în ultimele șapte zile! Nimic în plus față de ceea ce făceau de obicei, atâta doar că vorbea mai mult cu ei și îi supraveghea tot timpul, fiindu-le mereu aproape. La sfârșitul acestei perioade, au fost adunați cu toții în Sala Minunilor. Fratele Salaman stătea în mijlocul lor, așezat turcește pe un bloc de travertin, în timp ce învățăceii lui ședeau roată împrejur, pe lespezi de calcar. Dintr-odată, luminile s-au făcut mai puternice, iar fratele Salaman a început să se ridice ușor deasupra travertinului și să plutească în aer. Apoi a vorbit clar și apăsat:

— Au trecut șapte luni, puilor, ceea ce pentru lumea de afară înseamnă șapte ani! Numai unul dintre voi va rămâne cu mine peste timp, voi, ceilalți, veți ieși afară într-o lună a lui octombrie binecuvântată de Dumnezeu! Mergeți pe drumurile voastre! După obicei, toți cei șase care mă vor părăsi vor trebui să se facă cioplitori în piatră. Aici ați învățat ce înseamnă să cioplești piatra tare, s-o lustruiești, s-o finisezi, ce-nseamnă să cioplești suflete, minți și chiar destine! Veți merge și veți ciopli și veți învăța lumea să fie altfel, mai smerită, mai înțelegătoare, mai bună! Grijă mare, dragii mei, cei care nu se vor face pietrari vor muri de plumbul flintelor! Am hotărât că va rămâne în peșteră, cu mine… Lică Marta a lui Bica din Strungari! Ceilalți veți fi legați la ochi, urcați pe măgari și duși la o carieră de piatră.

La ieșirea din peșteră, așteptau pregătiți șapte măgari, câte unul pentru fiecare dintre ei și ultimul, pentru călăuză. Toată lumea se întreba, cu voce mai slabă sau mai tare, de ce n-au rămas Picu ori Andrușca, pentru că erau cei mai buni dintre toți.

— Pentru că nu au învățat smerenia, puilor! le-a răspuns călăuza cu o voce care semăna aproape perfect cu cea a fratelui Salaman.

Când au ajuns la cariera de piatră, li s-a părut că au intrat în iad. Pietroaie enorme, zvârlite parcă de niște uriași în toate părțile, câțiva oameni slăbănogi care târau după ei dălți și ciocane de oțel, iar într-o parte, un soi de locomotivă fără roți mișca un fierăstrău lung, chinuindu-se să taie o piatră. Nici n-a venit bine seara că Picu Lobonț și cu Andrușca Budacu au fugit din tabără și s-au făcut nevăzuți pentru totdeauna. Primul s-a ascuns în Deva, iar celălalt s-a întors pe meleagurile natale, la Cârțișoara Sibiului.

* * *

Ai să vezi tu pe mă-ta! își spuse Lobonț, privindu-l drept în ochi pe măcelarul ungur. Apoi se ridică, împlântă cuțitul pentru tranșat carnea în butucul ca un obraz alb de sare și ieși din bătătură.

— Unde pleci tu, mă mocane!? strigă Șandor-baci, surprins de reacția tinerei sale calfe. La ăștia bate inima ca la drac și arde pământul sub talpă, adăugă el, uitându-se în urma feciorului care, în poartă, lovi cu piciorul între coaste dulăul cel bătrân și apoi se pierdu pe uliță.

Târziu în noapte, când stelele suflau brumă peste coama cetății adormite ca o leoaică între salcâmi, Lobonț se întorcea acasă, îngânând un cântec de petrecere dintre acelea noi. În poartă, precum un uriaș desprins din poveștile bunicilor, îl aștepta Șandor.

— Tu de unde ai avut bani, mă mocane, ai furat la mine?

Și pumnul ca un pietroi îl plesni greu, între ochi, pe bietul flăcău, trimițându-l în căldarea cu umbre ale leșinului.

Doar în zori, un vântuleț îmbălsămat cu răcoarea Mureșului și cântatul cocoșilor îl făcură să se trezească încet, încet. Își amintea totuși de un oarecare Holdea care spunea că e avocat. Au băut împreună și, auzind că la munte este ceva fierbere și oamenii cumpără arme, se întovărășiră repede, bătură palma și hotărâră să se întâlnească a doua zi și să pornească un fel de contrabandă cu arme: pistoale, puști, ba chiar și flinte bătrâne, săbii și baionete militare.

Își simțea capul greu, parcă era acoperit cu o enormă căciulă de humă. Întinse mâna și regăsi cuțitul acela cu plăsele de os la cizmă. Apoi, din zvârcolirea durerilor înghesuite între tâmple, i se arătă chipul de gâde al lui Șandor și îl inundă o sete aprigă, dar nu de apă, ci de sânge. Intră în casa scundă, văruită cu mândrămărie, îl găsi pe ungur întins pe un pat mare de stejar și îi reteză gâtlejul într-o clipă. M-a învățat meserie spurcatul, uite ce ușor i-am luat beregata! își spuse și o luă la fugă spre centrul orașului.

— Cam târziu la întâlnire, ca femeile răsfățate, domnule Lobonțiu! i se adresă avocatul. După căutătură ați înfăptuit lucruri grave, mă tem pentru blănița măcelarului ungur!

„Domnule Lobonțiu”, auzi al dracului curvă de avocat cum îmi spune! „Domnule Lobonțiu”… se aude bine! își vorbi așa ca pentru sine și se luă după tovarășul său care deja ieșea pe ușa hanului.

Birtul cu Grinzi era unul dintre cele mai renumite hanuri. Atrăgea oameni de toate felurile: negustori, femei ușoare care își vindeau farmecele în paturile sculptate în lemn de nuc, simțindu-se, pentru o noapte, împărătese, dar și pe câte o grămadă de paie în magaziile din spate. Tot aici veneau gozarii (negustori clandestini de aur), căruțașii în căutare de corvezi, ștabii de la minele de aur din Certej și Săcărâmb, țigănci ghicitoare din cărți, din pietre sau ghioc.

* * *

În lunca Mureșului, arinii tremurau nerăbdători, așteptând lumina soarelui să-i poleiască în arginturi. Apele clipoceau în vârtejuri, ca niște guri de zmei mici sugând liniștea dintre maluri. Între tufele stropite ușor cu rugină, trei cai de cărbune își ridicau nările spre răsărit, savurând aerul dimineții. Învelit într-o pătură zdrențuită, sub o tufă de arin, sforăia Surdu.

— Treziți-vă, Herr Taub[10], e dimineață! V-am adus tacâmurile de argint și micul dejun. Îl serviți în pat? Vă mai aduc o pernă?

Holdea îl lovea ușor, în șale, cu cizma lui subțire, pe uriașul sforăitor.

— Ce, ce e? A, dumneavoastră, domnule avocat? Credeam că v-au înghițit femeile la han… Dar cine e femeiușca asta îmbujorată pe care ați adus-o cu dumneavoastră? Știe să meargă călare sau îi aducem o trăsură? zise Surdu, privindu-l a mirare pe Lobonț.

Nici nu apucase bine să termine de vorbit și cuțitul tânărului se și înfipse într-o tulpină de arin, la câțiva centimetri de capul lui mare și neghiob.

— A doua oară ți-l împlânt în meliță, borțosule! icni flăcăul, ca ars cu fierul roșu.

— Domnii mei, interveni Holdea împăciuitor, nu-i momentul unui turnir! Prezentările fiind făcute, înșeuați caii și la drum!

Holdea părea a fi om cu carte. Învățase de toate prin suburbiile Vienei: îi plăceau cărțile, dar le prefera pe cele de joc. Și viața tihnită îi plăcea, însă arareori stătea mai mult de câteva zile într-un loc. Iubea și sticlele verzi, cu dopuri ceruite, cu linii moi și suple, pe buzele cărora îi plăcea să vadă pete sângerii de vin bun și vechi. Dar parcă și mai mult îi plăcea țuica de piersici, Vilmos pe ungurește, care îl înfierbânta, asudându-i ușor palmele și mustața, ca atunci când prindea câte o ochioasă cu șolduri fierbinți și sânii pietroși de chihlimbar și se înfrupta din ea în timp ce, înlăuntrul lui, se aprindeau fierbinți candele diavolești. Noaptea, când nu găsea parteneri la cărțile de joc, se deda la furtișaguri, găinării mărunte… Ziua dormea prin câte-o cârciumă cu bărbia în piept ori se aciua la câte-o văduvă ruginită de viață, încercând să trezească în ea poftele cele păcătoase ale cărnii.

Puținii bani pe care-i primea de la tatăl său, un preot greco-catolic de prin părțile Banatului, abia dacă-i ajungeau să-și cumpere un rând de haine noi și să le dea prietenilor o masă la renumitul Griechenbeisl (Hanul Grecesc), unde lăutarii vestiți ai vremii le cântau celebra baladă Der Lieber Augustin.

Holdea avea și un fel anume de a se purta cu oamenii. Era curtenitor și manierat. În discuții aborda o atitudine nobiliară, iar când intra în câte o controversă știa să îndrume dialogul spre o flecăreală de salon, din care să iasă basma curată. Și făcea asta nu de frică, pentru că, așa deșirat cum era, avea o forță colosală de spărgea ușa cu pumnul și arunca mesele dintr-o parte în alta a cârciumilor, ci dintr-un fel de lene lăuntrică, dintr-o aspirație neîmplinită spre tihnă.

Acum, în Deva, își stabilise cartierul general pentru o importantă contrabandă cu arme. Îl avea alături pe Surdu, un fel de prieten, dar și valet, în același timp, care îl asculta orbește, din respect pentru cel mai învățat, dar și cel mai tare.

Cu Lobonț însă, situația era cu totul alta. Libertinismul, hotărârea și mintea ascuțită ale moțului ofereau chezășia unui respect reciproc. Holdea avea un fel deosebit de a se purta cu el, arătându-i respectul unui tovarăș de nădejde, dar și afecțiunea unui tată. Îl învăța să tragă cu pistolul după reguli cavalerești, ca la duel, îl ajuta să vorbească o boabă de cehă, de germană, dar și de maghiară. I-a cumpărat haine noi, nemțești și cizme înalte, ușoare, cu pinteni mici argintați.

* * *

De mai bine de doi ani, cutreierau cei trei tovarăși podișurile transilvane, pusta ungară și drumurile șerpuite ale Cehiei. Se dedau la ticăloșii mărunte, furând, vânzând, falsificând, iar arginții cu profilurile stupide de împărați perciunați le cădeau printre degete ca fulgii de păpădie cuprinși de vânt. Ocupația de bază pentru cei trei rămânea comerțul mai mult sau mai puțin legal cu arme. Vindeau arme ușoare, revolvere Saint-Étienne sau Lefaucheux, puști cu repetiție Mauser sau Vetterli-Vitali, puști Moisin-Nagant sau Martini-Henry. Aveau furnizori de arme atât din Austria, cât și din Cehia și le vindeau în Ungaria, România, Serbia, acolo unde Holdea avea contacte bune și oameni pricepuți în acest periculos tip de comerț.

Ultima iarnă îi prinsese în Cluj și se aciuiaseră la Hanul „Regina Angliei”, unul dintre cele mai renumite locuri de popas din oraș. Afară se vedea Turnul Pompierilor, posomorât sub mantia de zăpadă care aluneca încet pe acoperișul de sticlă, iar peste drum, lumea se înghesuia la prăvălia lui Kovács József, unde opreau calești elegante din care coborau doamne bogate. În curtea interioară se intra printr-o poartă largă unde îți puteai adăpa calul din vălăul[11] Fântânii Minunilor. Vifornițe nebune începură să iasă din scorbura cerului, biciuind turmele de nouri grei ca niște bivoli de Sălaj. Hornurile hanului păreau niște guri de balaur aruncând scântei și molii de funingine în aerul rece, care desena fluturi de gheață în ferestre.

În odaia mare de la parter, unde se servea masa, era lume puțină. Un servitor rotofei arunca, când și când, câteva lemne în cămin, făcând să sară în sală steluțe roșii ca niște artificii de Crăciun. Într-un colț, Holdea stătea alături de un ins uscățiv și adus de spate. Vorbeau aplecați peste masă, frunțile lor încadrând o candelă atârnată de un braț de bronz. Lobonț tocmai cobora scările, cu gândul să ochească măcar una din cele două slujnice roșcovane care ar fi trebuit să fie acum printre mese. Se opri însă la ultima treaptă, uimirea împietrindu-l pentru câteva clipe! Insul uscățiv și cu monoclu, tovarășul lui Holdea, era polițist! Fir-ar a dracului de treabă, omul ăsta e cel care l-a arestat pe fratele Vasile Hohoi la Vama Arsă fiindcă furase un ied dintr-o curte! Atunci își schimbă brusc planul și se strecură ușor pe lângă perete, așa, în penumbră, și se apropie de semi-separeul unde vorbeau cei doi.

— Ne-am înțeles atunci, domnule Holdea, pe Surdu și pe Lobonț îi trimiți să opereze la Kőrösy cămătarul, iar dumneavoastră împreună cu doi oameni de-ai mei devalizați casa de fier a domnului baron! Pe tovarășii tăi îi folosim drept momeală. Eu anunț jandarmii să-i pândească la Kőrösy, așa că toate forțele vor fi îndreptate spre cei doi păduchioși. Iar cămătarul îmi va fi recunoscător! Uite aici planul clădirii, baronul nu e acasă!

— Domnule Ferencz, toată considerațiunea mea, simt nevoia unei distracții importante, îi răspunse Holdea interlocutorului său. Numai că vreau să fiu sigur că nu mă înșeli! Dacă ai vreun gând necurat, știi scrisorile alea vechi pe care le-ai schimbat cu traficantul din Viena! Ești părtaș la traficul cu arme! Omul meu de la Buda le va preda redacțiilor tuturor ziarelor din Budapesta!

— Hai, domnule, să fim serioși! Asta-i lovitura vieții mele! Casa de fier e plină cu aur și bijuterii! Nu suntem copii, ce naiba!

Lobonț încremeni, mâna lui cu degete subțiri se lăsă mecanic înspre carâmbul cizmei, căutând plăselele cuțitului, așa ca într-un gest reflex. Așteptă ca cei doi să se despartă și îl urmări pe Holdea cum se îndreaptă spre odaia de la primul cat.

* * *

Casele săsești, înghesuite una într-alta, cu obrajii albi ascunși printre nuci, își fereau parcă ochii ferestrelor de ploaia de lumină a verii. Satul zumzăia ca un stup, iar în brazii bisericii cântau veseli huhuștucii… La bodega lu’ Păsat se adunase lumea, era joc mare, veniseră lăutarii de la Sebeș, iar acum își acordau instrumentele. Bătrânii așezați pe lavițe jucau cărți, scoțând fum precum niște fierării vechi din pipele lor de lut ars. Din când în când, se opreau și trăgeau câte o gură de rachiu de prune. Femeile își ascuțeau limbile în bârfa zilei de sărbătoare, iar feciorii și fetele se adunaseră perechi în jurul instrumentiștilor din arcușurile cărora cădea câte o ninsoare galbenă de sacâz. Copiii stropeau cu apă strada, ca să nu se ridice colbul, iar înăuntru, în cârciumă, se adunaseră bărbații în putere, povestind la o țuică galbenă din butoi de dud.

Pătruțu lu’ Câlțoi se vedea cu un cap deasupra celorlalți mușterii. Avea spatele lat, pumnul greu ca o piatră de moară și limba ascuțită, umplând cu snoave preajma. Cam neobișnuit pentru un om zdravăn să vorbească atât! Din vorbă în vorbă, veni și subiectul zilei, hoții:

— Oameni buni, dădurăm de dracu’! Nu-i glumă! S-a umplut Pădurea Groapelor de dihănii cu două picioare! Or dat foc la șura lu’ Teu Grecului! Cer bani mulți și, dacă nu dai, poți să pățești orice! Nu-i vezi, nu-i cunoști! Vin numai dimineața pe Vârfu’ lu’ Marin, până să plece oamenii la lucru și strigă în tuturez! Îți spun numele și suma de bani! Apoi te trimit și la mama dracului prin pădure, să pui banii într-o văgăună sau într-un cuib de cuc. Azi, mâine, îmi vine și mie rândul și ce mă fac? Trebuie să vând toate animalele să scot atâta bănet! Măcar de-aș prinde unul să-l dau cu capul de poartă până spune tot, apoi să îl sugrum cu mâna mea! Mama lor de jigodii!

Apoi, dând cu privirea de Vrămucu, adăugă:

— Mă frate Vrămucu, tu care umbli mult prin pădure, nu i-ai văzut, mă tată?

Acesta, izolat în colțul opus al cârciumii, ridică privirea tulbure pornită din ochii lui rotunzi și mari ca de cucuvea:

— Nu, nu i-am văzut și nici n-aș vrea!

— Te-or spânzura de-o cracă, vere, ca pe o turtă în pomu’ de Crăciun, rânji Mafteiu’ lu’ Troancă, în timp ce apropia de buze o ulcică smălțuită, plină cu vinars. Acesta avea deasupra ochiului stâng o umflătură mare și vânătă care îi împingea sprânceana în jos, spre pleoapă. Gura cu buze subțiri și colțuri căzute scotea, când vorbea, niște sunete înalte, de aveai impresia că intonează un psalm.

— Mafteiule, tu vezi-ți de oile tale! zise Vrămucu făcând un semn de lehamite. Că de la tine n-au ce lua, poate doar gâlca aia de pe frunte!

Lumea se puse pe râs, iar Pătruțu lu’ Câlțoi își înfipse privirea albastră în ochii de cucuvea ai lui Vrămucu.

Afară, flăcăii se porniră pe chiote, iar câțiva vlăjgani așezați în linie se apucară să bată o feciorească de le trosneau cusăturile cioarecilor. Alături cotcodăcea un grup de fete, iar babele își afundau gândurile în aurul amintirilor din tinerețe.

Pe drum se zări un călăreț aplecat peste coama calului, care alerga mușcat parcă de streche. Când ajunse în mijlocul mulțimii, calul frână cu picioarele din față și omul se scurse jos din șa, precum un sac cu nuci.

— Ăsta-i Adamu lu’ Mogoș din Chianu de Sus! se auzi o voce, iar femeile începură să strige de frică.

Atras de hărmălaia de afară, Pătruț își croi drum până în apropierea rănitului. Din umărul stâng al acestuia, mușcase cu sete o flintă.

— Ce-i, Adame?

— Ascundeți-mă iute, vin după mine, tete Pătruț! Ascundeți-mă, vin hoții!

Rănitul era cuprins de o groază care parcă îl gâtuia și-i lua aerul cu o gheară de sălbăticiune nevăzută. L-au ridicat pe brațe și au intrat cu el în casa cea mai apropiată, zăvorând în urma lor ușile. Lumea se împrăștie cât ai bate din palme. În mijlocul drumului au rămas doar țiganii amețiți de rachiu, scârțâind mai departe din lăute și trudindu-se să cânte de toți banii.

Fu adusă repede moașa, iar aceasta ceru cârpe curate și apă caldă ca să spele umărul ciuruit al bolnavului. Pătruțu lu’ Câlțoi se proțăpise în ușă ca o santinelă și întrebă:

— Adame, hoții?

— Hoții, tete, ne-am jurat să-i prindem noi, câțiva feciori din Chianu de Sus! Ne-am dus să-i nimicim, dar am făcut mare greșeală! Sunt mulți și răi ca niște lupi flămânzi! Lui Ionul lu’ Dolgae i-or tăiat capul cu barda, am văzut cu ochii mei! Urgie, tete, or tras în noi cu puștile, prăpăd mare, numai eu am scăpat! Tete, ați încuiat porțile?

Pătruț plecă într-un târziu prin grădină, trecu pârleazul și se îndreptă spre șura casei sale. A luat șaua țintuită din cui, a înșeuat calul, a scos de sub iesle două pistoale învelite în cârpe, le-a încărcat și s-a îndreptat spre fântână. Scoase o găleată de apă rece, își afundă capul roșcovan în ea, se scutură cu ciudă și sări în șa. Nevastă-sa Valerica ieși în urma lui, tânguindu-se:

— Pătruțule, Pătruțule, pe ce cale apuci tu?

— Taci dracului, muiere! îi răspunse el apăsat. Află tot satul că plec de acasă, zise el apucând-o la pas pe hudița strâmtă.

* * *

Sub arcul bolților Făgădăului, strania lumină a înserării desena flori înnoptate pe obrazul zidurilor de piatră. Luna, cu o față tâmpă, își încurca privirea pe cocoșii de tablă zincată ai acoperișurilor. Înăuntru, în odaia cea mare a hanului, Surdu trebăluia ceva la piciorul de faianță al unei lămpi de petrol. Din spatele tarabei, crâșmarul Niculae a Grecului o urmărea pe sub sprâncene pe sluga lui cea nouă în timp ce lustruia cu o cârpă tacâmurile. Fereastra înfiorată de un vânt ușor, neted, scârțâia în răstimpuri, acoperind șușotelile negustorilor de cai, care așa, ca un tic, își loveau sacadat turetcii cu niște cravașe din piele.

Pătruțu lu’ Câlțoi, care tocmai intrase pe ușă, tulbură șușoteala aceea de priveghi cu un sara bună ursuz.

— Doamne ajută, Pătruț! Ne-o murit mâța de când n-ai mai trecut pe la noi! răspunse Niculae.

— Iaca vin de la oraș și m-am gândit să văd ce mai faci, măi șogore[12]! Dă-mi un dețu’ de țuică de pere!

— Acuma vine! Târg mare azi la Sebeș! Ai tocmit ceva?

Pătruț dădu din mână a negație și se așeză lângă fereastra deschisă. Scârțâitul acesteia îi aminti de copilărie, când mama îi punea pe ei, pe copii, să ungă balamalele cu ulei. Era cu fratele mai mic, Nelu, și se cățărau pe ferestre în picioare, cu pene de gâscă în mână, să le ungă. De ajunul Sfintei Maria, în spatele casei, chiar deasupra ferestrei, era montată căldarea pentru fiert la porci. O căldare imensă de fontă, înzidită, sub care ardeau vreascuri. Bietul Nelu, cu pana în mână, se coborî pe fereastră și puse piciorul pe marginea căldării. Îl cam ardea și, vrând să schimbe piciorul, alunecă și intră până la brâu în fiertură. Fiind destul de aproape, Pătruț se întinse, îl cuprinse de subsuori și îl scoase afară. De durere, de sperietură, săracul Nelu o luă la fugă prin curte, lăsând în urmă fâșii de piele însângerată… A fost cea mai neagră zi din viața sa. Își puse mâinile la ochi și începu să strige după ajutor. Fir-ar a dracului de viață! Noi trecem prin ea, fugim ca apucații și ea ne jupoaie de vii! Și Nelu fuge, deși a rămas aproape olog. Fuge și el fără să știe, așa în cârje. Mușcă și el din ziua de mâine și, uite, se chinuie prin viață. La biserică, lasă cârjele deoparte, sprijinite de o laviță, și se târăște în genunchi în fața icoanelor, rugându-se să nu ajungă în iad. Auzi, îi e frică de iad, de parcă ar putea fi iad mai adânc decât viața pe care o cară în spate ca pe o cruce de piatră!

Seara venea un fel de doctor țâfnos de la oraș și-i jupuia pielea cu foarfecii, trăgând-o jos de pe picioare. Îl ungea cu niște uleiuri și îl lăsa așa, în sânge și-n disperare, în timp ce mama, săraca, plângând, îi învelea rănile în niște ștergare curate. Când credeam că-și va da duhul, într-o dimineață, bătu la poartă un om înalt uscățiv, cu părul roșu și îmbrăcat în haine albe.

— Am auzit că aveți un copil beteag și v-aș ruga să mă lăsați să-i vindec rănile! Știu că are dureri îngrozitoare, zise el către tata care scotea apă din fântână să adape juninca.

— Intră, om bun, că ni se rupe inima când îl vedem cum suferă!

A intrat în casă, a scos din traistă niște leacuri, niște unsori, l-a uns pe picioare, i-a lăsat și mamei într-un borcănaș să-l mai ungă. Apoi a scos și o sticluță cu un sirop roșu și i l-a dat tot mamei:

— Când are dureri mari, dați-i o lingură de sirop și va dormi o zi întreagă, zise omul dând să plece. Înainte însă, își așeză mâinile cu palmele deschise deasupra rănilor, le plimbă prin aer, în stânga și-n dreapta, apoi se închină de două ori și plecă.

În urma lui, mama a rămas înmărmurită. Nu mai văzuse un astfel de om! Tata, ursuz și cocoșat de muncă, i-a dat binețe și s-a băgat la vite.

— Nu va mai putea merge bine niciodată, îi trebuie cârje, zise acesta, în timp ce deschidea ușa. Dar rănile i se vor vindeca în câteva zile și n-o să-l mai doară! Doamne ajută!

— Doamne ajută! răspunse mama printre lacrimi.

N-au apucat să-i spună nici bogdaproste, că omul trecuse deja râul și se afundase pe o hudiță.

— Om Sfânt! zise mama. Se vedea pe el că vine din altă lume… Dumnezeu l-a trimis! Dumnezeu s-a îndurat de noi și de suferința copilului!

* * *

Gândurile i se împrăștiară însă într-o clipită. Cineva tocmai se așeză la masa lui, în timp ce toate celelalte mese ale hanului erau goale.

— Dacă nu vă este cu supărare, mă așez la masa dumitale, domnule!

Necunoscutul purta haine nemțești, cam vechi, dar îngrijite. De sub pălăria cu boruri largi curgea o barbă gălbejită, ca o holdă de grâu răpusă de secetă. Avea un ochi acoperit cu o bentiță neagră de barșon, în vreme ce ochiul cel bun se mișca în toate direcțiile, scormonind parcă în gunoiul de umbre al odăii.

— Șezi, omule, că loc este! răspunse Pătruț arătând cu mâna spre locurile goale ale Făgădăului. Apoi, dacă te-ai așezat la masa mea, bag de seamă că-ți arde de vorbă! Hai, spune ce te frământă!

— Ei, eram și eu în trecere pe aici. Merg spre Orăștie și m-a prins seara pe drum. Am auzit că bântuie niscaiva tâlhari prin părțile astea. Un adăpost bun te mai ferește de necazurile nopții.

— Nu ai greșit, omule! Ești la loc sigur, pe aici nu s-au abătut hoții niciodată, bag seamă că hangiul nu-i străin de poveste. Altfel, la o aruncătură de piatră de bârlogul lor, cum de nu s-a întâmplat nimic niciodată?

— Păi asta înseamnă că hangiul ori le plătește taxă, ori face parte din bandă, răspunse necunoscutul.

În partea cealaltă a odăii, Surdu tocmai terminase de meșterit la o lampă de petrol și se apropie de masa singurilor mușterii să-i întrebe dacă doresc să-i servească cu ceva. Nu se apropie prea mult, când își dădu seama că necunoscutul care stătea cu Pătruțu’ lu’ Călțoi la masă seamănă cu Holdea! Un tremur involuntar îi cuprinse tot corpul, mai făcu câțiva pași șovăielnici și se opri la o distanță apreciabilă de masa celor doi.

— O litră de vin și o găină fiartă în supă cu sos de părădăi[13]! comandă necunoscutul. Pentru doi mușterii, ca mine și ca omul de alături! Iute că ne cam chiorăie mațele, omule!

Surdu schimbă rapid direcția și se îndreptă spre cârciumar:

— Cine-i omul ăla, Niculae?

— Nu știu, Surdule, nu l-am mai văzut pe la noi! Îi servești tu sau mă ocup eu de ei?

— Mă ocup eu! Seamănă al dracului de bine cu fostul meu șef, unul Holdea. Dar știu că l-a omorât Lobonț, într-o noapte, la Cluj!

Surdu își luă inima în dinți și se apropie legănându-se de pe un picior pe altul de masa la care stăteau de vorbă cei doi.

— Vinul, a venit vinul de Țelna… îngăimă el, apropiindu-se.

Omul cu pălărie își opri o tresărire, plecă capul și se făcu a-și cerceta pintenii cizmelor.

— Las-o pe masă, fecior, și adu iute găina că vreau să-l cinstesc pe tovarășul meu de suferință!

— Are Niculae al Grecului slugă nouă, vorbi, într-un târziu, Pătruț. Ceva îi necurat la mijloc!

Cei doi se priviră complice, apoi necunoscutul cu legătura pe ochi întrebă:

— Zici că s-au aciuit niscaiva hoți pe aici? Sunt mulți?

— Sunt mulți, domnule! De vreo doi ani stau prin văgăuni, ba în Pădurea Groapelor, ba în Pădurea Orașului. Am auzit că-i caută potera din Sebeș, Orașul, cum îi spunem noi. Dar nu i-a prins nimeni încă! Am un unchi la Bălgrad, care zice că știe sigur că hoții sunt pe-o mână cu jendarii din Sebeș! Pe semne că au căpetenie aleasă, care știe să plătească oamenii stăpânirii. Șeful lor e unul Lobonț, un om fără credință și fără inimă!

Tocmai atunci, pe ușa Făgădăului, intră Vrămucu. Ca o jivină cu brațe lungi și mers legănat trecu pe lângă tarabă și intră în odaia din fund, făcându-i un semn discret lui Niculae. Cârciumarul îl urma imediat.

— Mă Niculae, zise Vrămucu, te cheamă Lobonț la noapte! Vă întâlniți în Pădurea Orașului la gorunu’ trăsnit! Nu-i a bună! S-o burzuluit rău prostimea. Ai auzit de ăla al lui Mogoș? S-or răsculat proștii! Anafura lor de dobitoci! Să ridice ei brațul în fața paloșului! Va fi război mare! Nu va rămâne piatră pe piatră! Lobonț îi tare. Îi are la mână pe toți jendarii din Sebeș.

* * *

Surdu grăbea pașii pe marginea drumului, scormonind cu privirea în toate părțile. Lumina lunii îl expunea cumva urmăririi, iar foșnetul stejarilor îl făcea să tresară la fiecare pală de vânt. Se gândi pentru o clipă să o ia la fugă, încercă, dar pașii îi păreau grei și nehotărâți. Oricum, fuga nu l-ar fi salvat, știa că Holdea, dacă îl lua la țintă, nu mai avea scăpare. Curând ajunse la liziera pădurii. Intră în fugă și se trânti în prima groapă pregătită dinainte, pentru a vedea dacă e urmărit ori ba.

O bufniță fâlfâi din aripi undeva între coroanele stejarilor. Privi înapoi cu atenție și nu văzu nimic, doar câteva căpițe rămase de anul trecut ca niște capișoane hidoase de călăi. Apoi i se păru că o lumină verzuie îl urmărește dintre frunze, o lumină perfidă ca flăcările ce se arătau câteodată deasupra mormintelor, sau deasupra comorilor ascunse în pământ. Simți un sloi de gheață care îl pătrundea printre coaste, cu răceală și durere, și parcă vocea i se stingea în cerul gurii:

— Arată-te, strigoiule, arată-te!

Încercă să strige, dar, în locul cuvintelor, scoase doar un răget înăbușit.

Îi răspunse din hățișuri o cucuvea, ca un predicator al nopții… Se ridică cu greu și porni tremurând spre bordeiul hoților. Când ajunse în poiană și văzu intrarea luminată de un lămpaș, i se păru că se trezise din visare. O santinelă învelită într-o pătură îl opri și îi ceru parola, apoi scoase un țipăt prelung ca o pasăre de noapte. Surdu trecu cu un salt pârâul și intră în bordeiul săpat în mal. Avea fața schimonosită și ochii speriați, de ciută urmărită de prădător.

— L-am văzut! Strigoiul, șefule, Holdea! L-am văzut la Făgădău!

— Ce-ți trece prin cap, Surdule? Nu l-am mărunțit noi? Nu-ți aduci aminte cum gemea când înfigeam în el cuțitul meu cu plăsele de os?

— El era, șefule, să mă trăsnească! Avea o barbă gălbejită și o legătură peste un ochi, el era!

— Surdule, tu ai umblat la butoaiele Făgădăului și ai uitat mațul în gură! Ești beat! Doftore, ce zici de ăsta? Bolborosește prostii și visează pricolici legați la ochi!

Doftorul se apropie somnoros și-l prinse de umăr pe Surdu:

— Eu zic să-l spălăm în pârâu, șefule! Poate-i trece… O bolunzât[14], îl ducem la casa galbenă la Sibiu, acolo îi țin pe ăștia săraci cu duhul!

Surdu sări într-o parte și scoase cuțitul, sprijinindu-l în burta Doftorului.

— Destul! strigă Lobonț, băgându-se între ei. V-am spus că frații nu se înjunghie între ei! Acum, după legea pădurii, ori vă pupați și faceți pace, ori vă bateți cu cuțitele până la moarte! Ce zici, Surdule?

— La moarte! răspunse acesta. Nu-l mai pot vedea pe împuțitul ăsta de Doftor!

Ieșiră cu toții în poiană. Cei doi uriași se așezară față în față, ca niște duhuri rele, cioplite de dalta neagră a nopții. Se legănau unul în fața celuilalt și, deodată, Doftorul se năpusti înainte, Surdu însă se feri ușor și își înfipse șișul[15] în gâtul Doftorului. În același timp, un cuțit aruncat cu putere dintre arbori i se înfipse în spate. Căzură amândoi ca două păpuși de cârpă aruncate de o copilă mofturoasă:

— Holdea, șefule! reuși să adauge Surdu, stingându-se.

— Luați-vă repede armele și scormoniți pădurea, e periculos al dracului! strigă îngrozit șeful.

În Pădurea Orașului, începu vânătoarea, hoții se strecurau ca niște pisici sălbatice printre stejarii foșnitori, adulmecând vânatul. Lobonț, descumpănit, se ascunse în spatele bordeiului, lângă o tufă de măceș, așteptându-și prada. Nu se auzea nimic în afară de foșnete scurte și liniștitoare. Urechea lui obișnuită să deosebească sunetele pădurii de cele ale jivinelor nu descoperea nimic suspect. La un moment dat, apăru o stafie albă care se apropia. Nu-i era frică, pentru că umbra îl înfățișa pe fratele Salaman, plutind în aer ca un sfânt de cretă. Se apropie de Lobonț și îi șopti:

— Picule, ți-a venit vremea, până mâine te vei duce dintre noi, vei cădea sub plumbii stăpânirii! Pocăiește-te! Vei muri în același timp cu fratele tău Andrușca! Ați încălcat legea pământului, l-ați supărat pe Zamolxes și ați omorât oameni! Sufletul vostru se va transforma într-un praf alb care se va împrăștia peste mlaștini. Din fiecare fir de praf va apărea o lipitoare… Veți trăi și dincolo, ca și aici, din munca și nefericirea altora!

* * *

Trecuse de miezul nopții. Vrămucu aștepta răbdător lângă gorunul trăsnit, gândindu-se la împărțirea prăzii. Trebuiau să-i dea și lui partea. În doi ani de când îi ajuta, a primit ca un pui de curcă numai firimituri. Acum, după ce dădură niște lovituri grase, i s-ar fi cuvenit și lui ceva, că doar el era limba… Să-i dea și lui, acolo, niscai gologani că de!, îi trecuse prin minte să-și cumpere o trăsură. Văzuse una la oraș, făcută de un rotar din Daia, cu frâne de bronz și arcuri subțiri de oțel. Ar fi fost primul om din sat cu trăsură boierească, după Popa Max, desigur! Ar fi trecut pe ulița străjuită de pâraie și de nuci, chiuind și înjurând caii, așa încât amărăștenii să iasă la porți și să-l admire. Sau, și mai bine, s-ar fi plimbat într-o duminică dimineața când bărbații ieșeau la pârâul din fața casei cu briciuri și săpun, goi pe jumătate. Își agățau oglinzile într-un cui bătut în nuc, se spălau și apoi se bărbiereau, ascuțindu-și briciurile, frecându-le de pielea unor centuri austro-ungare, rămase de pe vremea armatei. Apoi s-ar fi pregătit să meargă la biserică. Copiii ar fi fugit după el să se agațe de trăsură, iar el i-ar fi speriat cu biciul, strigând: Jos labele că-mi murdăriți poștalionul!

Deodată însă, se auzi un zgomot și câteva perechi de mâini îl cuprinseră strașnic. Niculae a Grecului pătrunse în luminiș, urmat de șeful poterii din Sebeș, unul Steinhauser.

— Unde-s hoții, mă jigodie? Vorbește că altfel te răstignesc de gorunul ăsta, javră! strigă hangiul cuprins de furie.

— Nu știu, tete, trebuie să vină, îi aștept. Nu le-am dibuit încă bârlogul, dar de cum aflam ceva, veneam la jendari și le spuneam! Eu numai de frică am mai povestit cu ei, m-au amenințat că îmi dau foc la casă!

De sus, dintre ramurile încă înverzite ale gorunului, din partea încă verde a copacului trăsnit cândva și transformat pe jumătate în cărbune, sări Pătruțu lu’ Câlțoi!

Se apropie de Vrămucu și, fără nicio vorbă, îl lovi cu patul pistolului peste gură:

— Asta-i pentru amărâții ăia din Chianu de Sus pe care i-ai trădat, maimuca dracului! adăugă Pătruț, întorcându-se apoi spre vărul lui, Niculae de la Făgădău, și-l îmbrățișă.

— Pătruț, mă vere, mă, tu ai stat toată noaptea să-l pândești pe gunoiul ăsta de Vrămucu?

— Am stat, măi văruț, că fierbea inima în mine! Acum, să pornim la vânătoare, că dacă nu-i prindem, ăștia dau foc satului!

* * *

Lobonț simți o plesnitură în moalele capului și căzu la pământ. În aceeași clipă, în pădure, începu lătratul de foc al puștilor. Holdea îl cuprinse de subsuoară și îl târî până în dreptul unui stejar înalt, îl propti bine și începu să-l lege de trunchiul copacului cu o funie subțire de cânepă. Holdea îl căută în chimir și-i scoase cuțitul lung cu plăsele de os. Niște plăsele galbene, cu osul mâncat pe margini și lama ca o limbă de oțel.

Deodată, vântul începu să sufle mai tare, și-n ceruri, nori grei ca niște zimbri de întuneric se porniră să fugă peste zare. În zorii spălăciți prin sita dimineții, trecea o ploaie măruntă. Holdea, așezat pe o piatră, își muta privirea ochiului otrăvit de răzbunare de la omul legat de copac la cuțitul perfid al lui Lobonț, care luase atâtea vieți! Se hotărî să se ridice și să-l ciopârțească pe fostul său tovarăș legat de copac. Nu apucă să facă nici primul pas, că o ploaie de plumbi căzu asupra lor. Holdea alunecă cu capul peste picioarele lui Lobonț, iar acesta din urmă încremeni răstignit pe copac, cu un plumb care-i străpunse scăfârlia chiar în ochiul drept. Doi chiori adormiți de gloanțe. Un nor alburiu se apropie de poiană, și-n aburul său, apăru chipul fratelui Salaman, făcând un semn neștiut din mână. Tocmai în momentul acela, Andrușca din Cârțișoara murea străpuns de plumbi, pe un pod de lemn pe sub care curgea năvalnic o apă de sânge.

---

[1] Locuitor al Chianului (Pianului) (n.r.).

[2] Cimitir (n.r.).

[3] Mic bucium sau corn făcut din scoarță de alun (n.r.).

[4] Fiecare dintre cele două părți laterale, sub formă de scară, ale căruței, fixate, în partea de jos, de dric, iar în partea de sus, de leuci (n.r.).

[5] Pavilion, chioșc, cerdac, foișor (n.r.).

[6] Coji și resturi de struguri care rămân în teasc după stoarcerea mustului, din care se face țuică (n.r.).

[7] Unitate de măsură pentru băuturi alcoolice, echivalent cu 25 sau 50 de grame (n.r.).

[8] Guguștiuc (n.r.).

[9] Doamne-Dumnezeule, în limba maghiară (n.r.).

[10] Domnule Surdu (n.a.).

[11] Jgheab în care se scurge apa dintr-o fântână sau unde se adapă vitele (n.r.).

[12] Cumnat (n.r.).

[13] Pătlăgele roșii (n.r.).

[14] A înnebuni, a se sminti, a se prosti (n.r.).

[15] (Turcism învechit) Armă albă, un soi de pumnal cu lama lungă și îngustă, care se păstrează într-un baston găunos (n.r.).