Amintiri din Camera 354
Era spre sfarsitul anului 1957 pe Sectia I-a a inchisorii din Aiud. Intr-o camera de frontieristi tineri si nesupusi incercam sa ne facem viata mai usoara. Odata, cand ne-a scos la plimbarea zilnica de 10-15 minute intr-o curte interioara adiacenta fostei biserici, acum transformata in magazine, am vazut printr-o fereastra deschisa un sac gol de hartie. L-am luat cu noi si cand ne-am intors in camera l-am taiat in bucati, am cusut bucatile cu ata desirata din paturi, si l-am transformat in caiete de scris. Apoi, unul dintre noi a sustras o sticluta goala de la cabinetul medical. Am umplut-o cu foi verzi aduse din curtea de plimbare, le-am presat si le-am am prefacut in cerneala. Cateva betigase le transformasem in pene de scris. A urmat o activitate intelectuala intensa. Eram vreo 20 de detinuti si fiecare incerca sa invete cate ceva. In acea camera eram cumva privilegiati pentru ca prin vizeta nu se putea vedea decat jumatate din incapere. Eu imi alesesem un loc strategic in patul de jos de langa zidul opus usii, unde nu se putea vedea prin vizeta.
E greu de imaginat cata activitate avea loc in camera 354 de pe Scurta, asa se numea coridorul scurt al cladirii in care ne gaseam si care era situata intre Celular si Zarca, cele doua cladiri de cumplita amintire ale inchisorii din Aiud. Practic, nu aveam voie sa facem mai nimic: sa vorbim tare, sa comunicam cu celelalte camere, sa stam in dreptul fereastei care oricum era acoperita cu un oblon, sa scriem scrijelind peretii… De fapt nici vorba de scris sau de citit pentru ca erau interzise. Si totusi, din unele oase gasite in mancare or din cuie gasite in curte unii dintre noi au confectionat ace de cusut si mici crosete. Apoi, cineva a desirat fire de lana din paturi si si-a crosetat o vesta.
Piesele de sah le confectionam din mamaliga si tabla de sah o desenam cu funingine pe saltea or pe paturi. Fundul negru al gamelei il prefaceam in tablita. Il udam cu apa si si putin sapun si suflam pe el praf de var de pe pereti. Cand se usca scriam pe fundul gamelei cu orice obiect usor ascutit. In aceiasi celula erau si doi tineri Sasi si de la ei invatam germana. O parte din caietele confectionate le-am transmis altor camera. Le lasam ascunse langa vreo tufa din curte si prin fereastra le spuneam discret celor din alte camere scosi la plimbare unde sa le gaseasca. Un pofesor de limba franceza dintr-o alta camera a completat un asemenea caiet si ni l-a trimis inapoi. Desigur, uneori eram prinsi si eram pedepsiti cu izolare severa la beciul Celularului, dar nu ne mai speria. In general, izolarea consta cu pedepse de sapte zile cu mancare odata la trei zile. Imi aduc aminte cu un fel de nostalgie cum odata dupa o asemenea pedeapsa colegii m-au asteptat cu o gamela plina de fasole. Fasolea era cea ai buna mancare servita in inchisoare. A fost o seara pe cinste. Si azi mi-o amintesc. Toate lucrurile bune au insa si un sfarsit…
Intr-o zi, Velixar, cu vreo cinci ani mai in varsta decat noi, s-a luat la cearta cu Bors care era fricos, se purta suspect si uneori ne ameninta. Cearta s-a deteriorat si Velixar l-a luat la pumni. Bors s-a repezit la use urland dupa ajutor. Au venit mai multi gardieni. Bors le-a spus ca suntem niste banditi care ne pregatim sa evadam si am vrut sa-l omorim pentru ca el nu a fost de acord cu noi. A mai strigat in gura mare ca eu sunt seful banditilor. Au venit atunci in graba si adjunctul inchisorii, capitanul Ioanitescu si loctiitorul politic, unul pe care il chema Badila. Ioanitescu, un individ mare si negricios, dar sincer sa fiu nu s-a purtat brutal cu noi, tocmai pusese mana pe mine cand Badila a intervenit. Lasati-l tovarase capitan ca am dosarul lui Dima pe birou. Si apoi adresandu-se mie mi-a spus: Niculaita, de aici te trimit direct la Calmatui. Am aflat mai tarziu ca la Calmatui in Baragan erau trimisi in domiciul fortat detinutii reflactari carora le expira pedeapsa. (Nu am avut acel noroc. Dupa expirarea pedepsei am fost trimis la munca obligatorie in unitatile militare de pedeapsa DGSM). Atunci insa, in 1957 la varsta de 21 de ani, am fost trimis automat la izolare in beciul Celularului pentru o pedeapsa de 14 zile…Era prin decembrie si m-am gandit ironic ca oricum in familia noastra inainte de Craciun se tinea post. De data aceasta era aproape post negru…
S-a facut totusi o ancheta si Velixar a fost consider vinovat pentru scandalul produs. I s-a intentat un simulacru de proces care a avut loc chiar in penitenciar. Cand s-a intors de la acel process care a durat mai putin de o ora, Velixar, care era deja condamnat la cinci ani, ne-a spus radiind: Mi-a mai dat sase luni pentru bataie. Cam o luna pentru fiecare pumn pe care i l-am dat lui Bors. Sase luni le fac dormind…Mai important e insa ca am aflat ca vine o mare amnistie si vom fi eliberati…
Eu am fost eliberat anul urmator si trimis la DGSM. M-am intors acasa dupa trei ani si sase luni. In ce priveste amnistia mult asteptata, aceasta a survenit intr-adevar, dar dupa alte schingiuri si alti ani de detentie. Ultimii detinuti politici au fost pusi in libertate in 1964. Atunci a revenit acasa si fratele meu Ion dupa zece ani…
Nicolae Dima, Arizona, USA, Decembrie 2022
