Cu Calistrat Hogaş „pe drumuri de munte”
Râsul şi veselia sunt piperul şi sarea vieţii şi,
în acelaşi timp, singurele lucruri omeneşti.
Calistrat Hogaş
Drumeţul împătimit de călătoriile sale pedestre, însoţit de Pisicuţa, iapa sa preferată, „pe drumurile de munte” ale Moldovei, „de la Piatra pân´ la Dorna, lăsând la o parte drumul mare”, pe potecile „munţilor Neamţului” şi pe atâtea şi atâtea coclauri moldoveneşti arareori bătătorite, n-ar putea fi un altul mai abitir cunoscut decât Calistrat Hogaş, căruia istoriografia românească i-a rezervat posterităţii sale binemeritata recunoaştere a unui prozator român, dobândită cu precădere în minuţia şi talentul său scriitoricesc cu care şi-a aşternut în pagină amintirile de neuitat ale acelor locuri tainice, oameni, obiceiuri şi frumuseţi naturale întâlnite pe parcurs. E drept, aprecierea i-a fost atribuită destul de tardiv, abia în 1921, de îndată ce i-a fost tipărită postum şi norocos cea de a treia ediţie a cărţii sale „Pe drumuri de munte”, de această dată în două volume, cel din urmă, intitulat „În munţii Neamţului”, fiind prefaţat admirabil de către Mihail Sadoveanu; asta după ce prima ediţie antumă din 1912, într-un singur volum, apărută în Editura Viaţa Românească. a fost retrasă imediat de la vânzare „din cauza numeroaselor greşeli de tipar”, iar cea de a doua ediţie, din 1914, apărută la aceeaşi editură, a avut nenorocul tragic al „mistuirii întregul stoc al volumului proaspăt tipărit în flăcările unui incendiu iscat intempestiv la tipografie”, precum au relatat mulţi dintre biografii săi, care aveau să mai semnaleze cu acest prilej, atât „primirea cărţii cu elogii de către critica literară”, cât şi cel al „dovedirii unui adevărat succes de librărie al acestei cărţi”.
De asemenea, ca o urmare firească a recunoaşterii postume a talentului său scriitoricesc, un an mai târziu, în 1922, „pe baza iniţiativei şi a raportului întocmit de către scriitorul Liviu Rebreanu, deja celebrul autor al romanelor Ion şi Pădurea spânzuraţilor”,Calistrat Hogaş devine, astfel, „primul laureat al premiului instituit de către Societatea Scriitorilor Români”.
De aici pe mai departe drumul gloriei literare a lui Calistrat Hogaş va cunoaşte o largă deschidere publică, îndeosebi după ce scrierile sale au intrat în manualele şcolare, fiind întretăiat deseori de către solide păreri critice apreciative, dintre care spicuim: „Izvorâtă din mijlocul peisajului moldovean, contopită, am putea spune, cu muntele nemţean, cu un material uman specific naţional, scrisă într-o limbă şi cu un umor ce amintesc pe Creangă, opera lui Hogaş nu e contemporană, ci pluteşte peste rasă şi peste timp” (Eugen Lovinescu – Istoria literaturii române contemporane – Bucureşti, 1937; „Hogaş este un Creangă trecut prin cultură. întreaga tehnică artistică a lui Calistrat Hogaş se desface din unghiul acestei atitudini. […] Mare iubitor de drumuri îndelungi, prin natura cea mai sălbatecă, Hogaş aduce în peregrinările lui sufletul unui civilizat. Hogaş nu aparţine naturii. El o descoperă, dar nu cu jalea şi melancholia unei conştiinţe, ci cu bucuria regăsirii” (Tudor Vianu – Arta prozatorilor români – Bucureşti, 1941); „există însă în viziunea oamenilor care întretaie călătoriile lui Hogaş un cert sentiment al urieşescului; acest sentiment nu vine nici din fabulosul omeric, nici din grotescul rabelaisian, ci vine, cu siguranţă, din basmul nostru.(…) fantasticul, mai puternic la Creangă, urieşescul, mai specific la Hogaş, sunt două proiecţiuni care pornesc din acelaşi front etnic şi sufletesc, din basm” (Pompiliu Constantinescu – Scrieri 3 – Bucureşti, 1968). Contează, însă, cel mai mult părerea ilustrului şi exigentului istoric şi critic literar, George Călinescu, autorul monumentalei sale „Istorii a literaturii române de la origini şi până în prezent”, Ed. Fundaţiilor regale, Bucureşti, 1941, exprimate de-a lungul celor aproape 4 pagini (593 – 596) destinate analizei scrierilor lui Calistrat Hogaş, din care desprindem „verdictul” său critic, ca pe un corolar: „Opera lui Calistrat Hogaş nu e citită şi în jurul ei pluteşte o adevărată legendă. Autorul e privit de unii ca un prozator miraculos, concurent al lui Creangă şi al lui Sadoveanu. Cutare critic, care-i descoperă note homerice, îl socoteşte un fenomen izolat. Nimic, în fond, mai specific şi în acest sens mai banal românesc, decât literatura lui Hogaş, concurată prin chiar specificitatea ei de Eminescu şi de Sadoveanu. Hogaş scrie independent de Sadoveanu şi are nuanţa lui particulară. Genul este acelaşi. Aşa cum Sadoveanu porneşte la vânat şi pescuit, în căutare de aer deschis, de hrană sănătoasă şi simplă şi de privelişti sălbatece, tot aşa porneşte şi Hogaş în munţii Moldovei”.
Adâncit în lectura însemnărilor lui Hogaş, G.Călinescu va sublinia: „Înainte de toate, Hogaş e un profesor, deci un cărturar. Literatura lui e livrească, fără a fi seacă, pedantă în chip surprinzător de proaspătă. (…) Ca şi Pantzini, Hogaş e un timid, paralizat de respect pentru clasici, şi nu îndrăzneşte să scrie decât la bătrâneţe, după îndelungi examene de conştiinţă. Omul care a corectat mii de teze, e sever cu sine însuşi. Boema lui se adaptează mediului în care trăieşte. E maniac în modul sublim. (…) Pe stradă, vară, iarnă, merge numai în surtuc, rar cu o pelerină pe umăr, vara îşi pune opinci în picioare şi cu bocceaua în spinare şi într´un costum inverosimil o ia la picior spre munţi.”
În drumul său cu pasul hotărât spre culmile muntoase, Hogaş îşi pune la contribuţie „toate resursele din Poetică cu care se entuziasmează la: un soare tânăr, un cuib de zână, o sărutare fragedă a naturii* şi câte alte şi nenumărate metafore întâlnite în drumeţie.
Trebuie să-mi recunosc, acum şi aici, şi nesaţul cititorului liceean, care eram, la lectura „obligatorie” a scrierilor lui Calistrat Hogaş: „Ş-apoi, munţii Văraticului sunt aşa de înalţi, pădurile atât de umbroase, văile atât de tăinuite şi de adânci, râurile atât de limpezi, fâneţele atât de dese, de înalte şi de înflorite, aerul atât de îmbălsămat, încât sufletul cel mai zglobiu se simte înmuiet de o dulce melancolie şi ochiul călătorului se opreşte visător când pe o frunză de mesteacăn tremurătoare, când pe potirul rumen al unei flori ce se leagănă molatic sub mângâierea dulce a vântului, când pe unda care, veselă că a izbutit să se suie pe spatele unui bolovan greoi, trece de ceea parte, îi spune o glumă şi-şi urmează drumul înainte, scăldându-se în raze de soare.”
O proză poetică seducătoare, mi-am zis atunci, pe deplin satisfăcut!
Fără a fi exhaustive, scrierile sale aşternute cu un aceeaşi „lirism” inconfundabil îi conferă o „aură” scriitoricească aparte, însă, pentru o înţelegere mai completă, se poate considera că a sosit momentul depănării „firului biografic” al vieţii lui Calistrat Hogaş.
Astfel, apelând la nenumăraţii săi discipoli şi exegeţi, biografia lui Calistrat Hogaş are ca punct de plecare data de 19 aprilie 1847, când la Tecuci, în familia protopopului Gheorghe Dimitriu şi al Mioarei (n.Stanciu), s-a născut fiul Calistrat Dimitriu. La vremea învăţăturii, în 1855, este înscris la şcoala publică din localitate sub numele patronimic de Calistrat Hogaş, provenit din porecla bunicului său dinspre tată. Continuând, în 1860, va deveni bursier al Academiei Mihăilene de la Iaşi, unde i-a avut colegi pe A.D.Xenopol, Vasile Conta, Al.Lambrior, Gh.Panu, viitorii junimişti şi oameni de seamă ai României, cu care a legat o trainică prietenie. După absolvirea bacalaureatului din 1867, devine student al Facultăţii de Filosofie şi Litere , branşa „literară”, a Universităţii din Iaşi, prima din România, înfiinţată la 1860 de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza.
Începând din 1869, în urma unui concurs, devine profesor „de parte literară” şi începe să desfăşoare în paralel o lungă şi prodigioasă activitate didactică, mai întâi la gimnaziul comunal din Piatra Neamţ, unde în scurt timp a devenit director, iar mai apoi, după căsătoria cu Elena Gheorghiu, fiica preotului din Piatra Neamţ, pe care o dezmierda „Elencu”, în 1874, Calistrat Hogaş debutează cu poezia „Legenda lăcrămioarei”, publicată în nr.5 al ziarului local „Corespondenţia provincială”, aşa cum menţionează şi biografii săi. În urma unui conflict iscat în şcoală, în 1878, se mută la Gimnaziul din oraşul natal, iar peste doi ani la Şcoala Normală „Vasile Lupu” de la Iaşi. Va reveni în 1881, „ca director şi profesor” la Piatra Neamţ, având prilejul stabilirii „amiciţiei” cu I.L.Caragiale, pe atunci revizor şcolar al jud. Neamţ. În ianuarie 1882 se naşte cel de al 7-lea copil, fiica Sidonia, râmânând mezina familiei, după ce o altă fiică, Mărioara, „a decedat timpuriu”. În acelaşi an, pe 3 iulie, Calistrat Hogaş „debutează şi ca prozator, publicând în revista locală Asachi câteva fragmente din ciclul Amintiri dintr-o călătorie, rod al numeroaselor sale călătorii pe drumurile de munte nemţene.”
În 1886, precum menţionează „sursele”: „un nou conflict iscat îl determină să se transfere ca director şi profesor la Gimnaziul din Alexandria, refuzând oferta stabilirii împreună cu familia la Bucureşti”. După cinci ani, în 1891, revine în Moldova, la Roman, unde, ca director al Gimnaziului Roman-Vodă, i se acordă onoranta medalie, „Răsplata muncii pentru învăţământ, clasa I”. Locuieşte cu familia într-o vilă din apropierea şcolii.
Mai târziu, în 1899, se transferă la Iaşi, fiind profesor de română şi latină, subdirector şi apoi, din 10 ianuarie 1905, cel de al 5-lea director al proaspătului şi deja vestitului Liceu Internat „C. Negruzzi”, înfiinţat ca liceu-model”, la 3 octombrie 1895, din iniţiativa şi strădania lui Spiru Haret. Tot aici, în 1912, Calistrat Hogaş se va pensiona, deşi „a continuat să mai predea cu jumătate de normă o bună bucată de vreme”.
Ca elev „internatist”, educat în „spiritul negruzzist” inconfundabil în perioada studiilor liceale (1956-60), dar şi ulterior, ca absolvent, am avut deosebitul privilegiu de a cunoaşte în profunzime istoria acestui prestigios lăcaş de învăţământ preuniversitar, devenit din 2005 Colegiul Naţional „Costache Negruzzi”Iaşi.
Încă din timpul perioadei liceene, circula printre colegi „isprava” de notorietate anecdotică a compunerii: „Cum mi-am petrecut vacanţa de iarnă”, dată clasei de profu´ de română, la care elevul…Ionel Teodoreanu(!), absorbit de priveliştea fantastică a ninsorii de afară, admirată prin ferestrele clasei, abia a apucat să aştearnă pe coala albă a extemporalului doar trei cuvinte de profundă simţire adolescentină: Clinc, clinc, clinc…! , pe care profu´ le-a apreciat cu… nota maximă (!) Ei, bine! Proful cu pricina,n-a fost altul decât … Calistrat Hogaş!
Iată cum îl aprecia pe „dascălul de română şi latină”, Calistrat Hogaş, unul dintre foştii săi elevi, nimeni altul decât poetul academician Demostene Botez, de mai târziu, absolvent al seriei 1912: „S-a vorbit ani de zile, şi după plecarea de la acest liceu a lui Calistrat Hogaş, de lecţiile lui, ca de o mare delectare spirituală care înălţa mintea tuturor. Orele lui nu mai erau de 50 de minute, ci parcă de-o clipită. De s-ar fi putut, elevii ar fi cerut prelungirea, bisarea orei. Se simţeau toţi mai liberi, mai uşori, mai apţi de zbor, mai împliniţi, cu o viziune mai largă a lumii, care cuprindea şi pe Horaţiu, şi pe Ovidiu, şi pe Vergiliu… Unor asemeni oameni nu trebuia să li se ceară titluri. Titlul sta în structura lor omenească, întreagă şi superioară. Ce frumoasă poate fi şcoala cu asemenea profesori!” Citatul este inclus în ampla monografie: „Liceul Internat Costache Negruzzi – 75 ani”.
Ca profesor şi director la Liceul Internat ieşean, dedicat mai mult activităţii didactice şi administrative, Calistrat Hogaş nu găseşte vreme şi pentru propriile scrieri literare, dar, în 1902, are şi el „momentul magic” al cunoştinţei sale cu Garabet Ibrăileanu, şi acesta profesor de română la Liceul internatist, cu care va lega o prietenie trainică. aidoma întâlnirii „de har” din 1875, dintre Creangă şi Eminescu. Sub înrâurirea lui Garabet Ibrăileanu, viitorul „mentor” al Vieţii Româneşti, Calistrat Hogaş „se lasă convins de acesta să reia scrisul şi să-şi adune evocările sale de călătorie într-un singur volum, fiind ajutat de acesta să-l şi publice, în 1912, la editura Vieţii Româneşti.”
După „peripeţiile” editorialeale volumului „Pe drumuri de munte”, mai sus relatate, iată, am ajuns, în punctul „nodal” al depănării firului său biografic. Reluându-i depănarea acestuia, se poate afla că după cele două „eşecuri” ale editării, în 1915, Calistrat Hogaş, dezamăgit şi mai mult bolnav, se retrage împreună cu familia la Piatra Neamţ, pentru întremare şi pentru a-şi „planifica viitoarele drumeţii pe care să le întreprindă imediat după sfârşitul Primului Război Mondial”. Dar, fatidic sau nu, pe 28 august 1917, în vârstă de 70 de ani, aflat la Roman de puţină vreme în mijlocul nepoţiilor dăruiţi de Cleopatra, fiica sa cea mai mare, Calistrat Hogaş porneşte pe ultimul drum al Veşniciei, cel fără de întoarcere…
Aşa cum i-a fost dorinţa exprimată anterior, pe 8 octombrie 1917, după 42 de zile, Calistrat Hogaş va fi reînhumat, spre odihnă veşnică, în cimitirul de la Piatra Neamţ.
După mai mult de două decenii, pe 12 iunie 1939, mezina Sidonia Hogaş, rămasă singură în casa părintească a familiei Hogaş, „deschide spre vizitare o cameră pe care a amenajat-o ca muzeu, expunând documente, fotografii, cărţi, obiecte personale, de artă şi mic mobilier, oferindu-şi serviciul de ghid autorizat tuturor celor interesaţi să-i treacă pragul”. Mai mult de atât, „moştenind dragostea ilustrului său tată pentru necuvântătoare, Sidonia trăieşte înconjurată de zeci de pisici pentru hrana cărora îşi cheltuieşte aproape toate veniturile; ea fiind vegetariană”. Faptul ne reaminteşte de … Creangă şi pisicile lui.
Preocupată de păstrarea continuă şi luminoasă a posterităţii celui ce a fost profesorul şi scriitorul Calistrat Hogaş – tatăl său, în 1967, Sidonia Hogaş face gestul de aleasă nobleţe sufletească, prin care donează statului român casa părintească, „în vederea restaurării şi transformării acesteia într-un muzeu memorial, oferind în două rânduri Muzeului de Istorie Piatra Neamţ obiecte şi manuscrise originale deţinute, întregind valorosul tezaur muzeal”.
Muzeul C.Hogaş de la P.Neamţ În 19 aprilie 1976, în chiar ziua de naştere a tatălui său, Sidonia Hogaş, în vârstă de 94 ani, trece şi ea la cele veşnice, fiind înmormântată în cimitirul nemţean, împreună cu urna funerară a fratelui ei incinerat, Aeliu.
În răstimpul veacului posterităţii lui Calistrat Hogaş, asupra operei sale, atâta cât a fost ea, s-au pronunţat numeroşi exegeţi, fiecare în parte şi toţi împreună, disecându-i critic scrierile, cărora le-au închinat aprecieri favorabile, între care: Garabet Ibrăileanu, Vladimir Streinu, Octav Botez, Ion Negoiţescu, P.Cornea, Dumitru Micu, E.Anderca, Z.Ornea, Constantin Ciopraga, Dana Ivan, împărţite într-o gamă largă, de la „privitimismul / homerismul la rafinamentul stilistic / maturitatea scriitoricească a scriitorului Calistrat Hogaş. Să reţinem, totuşi, ca un corolar, ampla monografie „Calistrat Hogaş” editată în 1960 la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (ESPLA), în care autorul ieşean, reputatul magistru, critic şi istoric literar, devenit ulterior academician, Constantin Ciopraga, „accentuează ideea simbiozei dintre frenezia vitalistă şi intelectualism, dintre vibraţia în faţa naturii şi înclinaţia spre parodie”.
Ce-ar mai fi de spus despre Calistrat Hogaş acum când pe „răbojul” timpului nestatornic şi irepetabil se consemnează scurgerea imperturbabilă a celor 176 de ani de la naştere şi ai celor 106 ani de veşnicie ai magistrului – scriitor, călător neobosit „pe drumurile de munte ale ţinuturilor nemţene şi moldovene”?
Desigur, încă multe, multe vorbe… Dar cea mai luminoasă dintre ele, în ciuda vâltorii viforoase a vremurilor ce trec, este nesfârşita lui însoţire de către generaţiile ce se tot avântă curioase „pe drumurile de munte”,pe care Calistrat Hogaş le-a bătătorit, cu pasul şi condeiul, întru neuitarea lor.
Mihai Caba
