Românii – aceeași boală, aceeași iubire

Românii – aceeași boală, aceeași iubire

În România de azi, unii îi privesc pe cei plecați cu neîncredere, ca pe niște trădători. Se spune că și-au luat tălpășița, că au lăsat țara pentru câteva parale în plus. Dar adevărul nu se spune în vorbe ușoare. Cine a plecat, a plecat dintr-o rană adâncă; din foame, din nedreptate, din oboseala de a fi mereu ultimul la rând. Au plecat cei fără moșteniri, fără pile, cei care nu au vrut să îngenuncheze în fața nimănui. Cei care și-au văzut părinții istoviți de muncă, îndoiți de ani și datorii, și au știut că trebuie să plece ca să-i ajute.

Doar acum știu, eu am plecat așa. Cu sufletul frânt între dorință și chin, între iubirea de țară și nevoia de a respira. Am plecat ca să adun putere, să învăț o limbă nouă, să trimit ceva acasă, să pot spera. Dar nu am părăsit nicio clipă România. Ea există între două bătăi de inimă, merge cu mine prin fiecare gest, prin felul în care privesc cerul, prin limba în care gândesc.

Și totuși, de multe ori, când mă întorc, simt o privire rece, ca o tăcere care judecă. Cei rămași, unii dintre ei, și-au făcut averi, au case frumoase, vacanțe în alte țări. Înjură România, se plâng de ea, dar nu o pot schimba. Judecă pe cei plecați, deși și ei trăiesc cu dorința de a fi altundeva, de a trăi „mai bine”.

Adevărul e că suntem toți bolnavi de aceeași dorință: să ne fie mai bine țara. Suntem toți internați în același spital nevăzut, legați la aceeași perfuzie a speranței. Unii în țară, alții departe. Ne curge prin vene aceeași identitate rătăcită, același sânge obosit de nedreptate și iubire.

Și totuși, în drumurile mele prin țară, am văzut că România nu e moartă. Am mers peste 1600 de kilometri pe jos și am găsit semne de viață în fiecare pas. Am văzut un moț care săpa pământul în ie și ițari, cu pălăria pe cap, ca un simbol al demnității de altădată. Am întâlnit femeia care coase ii cu acul moștenit de la mama ei, și fiecare cusătură e o rugăciune. Am stat lângă ultimul tulnicar din Apuseni, care mi-a spus că lemnul trebuie ascultat înainte de a fi cioplit. Am privit vâltoarea din munți, unde femeile spală țesături ca odinioară, și am înțeles că România se curăță și ea, încet, prin mâinile acestor oameni.

Poate într-o zi ne vom vedea acolo, pat lângă pat, românul din țară și românul din diaspora, și vom înțelege că durerea noastră e una singură. Că nimeni nu e mai puțin român pentru că a plecat, nici mai curat pentru că a rămas.

România trăiește prin toți. Prin cei care au rămas să lupte și prin cei care au plecat ca să poată trimite o rază înapoi. Prin cei care muncesc în tăcere, prin cei care visează să se întoarcă. Prin toți cei care, în adâncul lor, știu că România nu e un loc, ci o iubire care nu se vindecă.

Românie, inimă vie

Românie, inimă vie,
învelită-n sârmă ghimpată
de cei ce te-au pierdut
la mâna de cărți.

Românie, inimă mare,
pulsezi din nou
în căușul palmelor trudite,
ca o inimă salvată
cu bătaia mâinilor sfinte
într-un spital nevăzut al neamului.

Din tine încă țâșnesc izvoare limpezi,
păzite de cei ce-și apără codrii
și duc tulnicul ca o arteră vie
până-n înălțimea munților.

Femeile-ți cos psalmi cu acul,
cu tăcerea, cu firul, cu dorul.
Bărbații-ți poartă clopotele în piept,
țin munții cu turmele,
și glia-n genunchi o frământă.

Ei te cântă,
te sărută,
te nasc în fiecare zi
cu mâinile lor.

Eroii vii,
pe care nu-i sărbătorește nimeni
decât cerul,
cu ploi ce binecuvântează
câmpurile râzând de trudă,
cu maci ce-ți poartă sângele,
cu fântâni adânci
care-i răcoresc în amurg.

Și coasa, cuminte,
se lasă mângâiată
de cei ce fac mătănii
în templul tăcut al vieții.

Și dacă vei fi iubită,
te vei ridica din fiecare piept,
vei merge pe buze,
în rugăciuni,
vei curge prin râuri de cântece,
și numele tău
va străluci pe glob,
ca o inimă aprinsă
ce nu mai încape în granițe,
ci bate
pentru toți.

Citiți psaltirea vie a României.
Călcați-i pământul sfânt.

Carmen Cristina Oltean
(scrisă în timpul drumeției pe Via Transilvanica, cu pădurea în ochi și țara în inimă)

Dedicație:
Închin această poezie tuturor celor care, prin trudă, rugăciune, cântec și dar, țin România vie.
Celor ce nu apar pe ecrane, dar bat pământul cu sufletul.

Românii din diaspora – aceeași inimă, alt cer

Românii din diaspora nu „dorm”. Ei poartă România în fiecare respirație, în felul în care își cresc copiii, în felul în care ating lumea cu har. Poartă limba ca pe un veșmânt sfânt și dorul ca pe o flacără interioară care nu se stinge. S-au risipit prin lume nu ca să uite, ci ca să lumineze mai departe chipul țării. Au înălțat biserici unde se roagă pentru cei dragi, au creat școli, ansambluri, publicații, au scris, au vindecat, au așezat România în alte limbi și alte culturi. Dincolo de granițe, țara pulsează prin mii de inimi care cântă aceeași doină.

De multe ori însă, cei plecați sunt priviți cu suspiciune, ca și cum absența ar fi vină, iar curajul plecării o rușine. Dar ei nu s-au lepădat de țară; o poartă în sânge, în cuvânt, în vis. O duc prin munca lor, prin felul lor de a rămâne cinstiți. Cine privește cu atenție vede. Vede români care trudesc pentru a trimite acasă o bucurie. Români care plâng în tăcere prin aeroporturi, dar zâmbesc copiilor ca să le dea curaj. Români care se adună de Ziua Unirii și cântă cu lacrimi în ochi. Ei nu sunt pierduți; sunt rădăcinile care au crescut în alte pământuri, dar hrănesc același trunchi.

Am fost primită la Iași cu brațele deschise, cu recunoștință și dragoste. Primarul a vorbit despre diaspora cu o căldură care mi-a rămas în suflet, iar oamenii care m-au înconjurat m-au făcut să simt că România poate fi o îmbrățișare, nu un hotar. M-au purtat în locuri unde cultura încă respiră prin poezie, cântec și credință, și am înțeles că țara nu e pierdută, ci doar așteaptă să fie privită cu inimă curată.

Dar am simțit și răceala altor priviri, acele tăceri care întreabă fără cuvinte: „Ce cauți aici?” Poate că unii nu înțeleg că dorul nu e trădare, ci forma cea mai curată a iubirii. Că a pleca nu înseamnă a fugi, ci a căuta un drum de întoarcere. Că uneori trebuie să te îndepărtezi ca să vezi mai limpede lumina din care vii.

Diaspora nu a fugit de România; a făcut-o să meargă mai departe. A dus-o în lume, a arătat-o prin fapte, prin cinste, prin bunătate. A dovedit că dincolo de lipsuri și greutăți există oameni care dăruiesc.

Poate a sosit timpul să ne privim unii pe alții cu seninătate, nu cu judecată. Să ne amintim că suntem același sânge, aceeași memorie, aceeași respirație. Că rădăcina nu se rupe atunci când înflorește mai departe.

Românii din diaspora nu dorm. Ei veghează. Ei muncesc. Ei văd ceea ce alții nu mai privesc și simt ceea ce alții au obosit să simtă. Chiar și departe, ridică România în fiecare zi, nu cu vorbe, ci cu fapte. Poate că n-o vedem cu ochii, dar o purtăm ca pe o vibrație în suflet. Acolo, între două respirații, țara trăiește prin toți cei care n-au încetat s-o iubească.

Închin acest text românilor împrăștiați prin lume, celor care duc acasă în glas, în privire și în tăcerea din spatele muncii. Celor care, oriunde ar fi, păstrează o scânteie sub coaste și o aprind prin faptele lor. Celor care au transformat dorul în putere, depărtarea în lecție și iubirea în punte.

Dedic aceste rânduri celor care încă mai cred în România, chiar și când doare ceea ce iubesc. Celor care o clădesc în fiecare zi, în munca lor, în închinarea lor, în felul lor de a fi. Lor, celor care nu cer aplauze, ci doar o recunoaștere dreaptă.

Carmen Cristina Oltean
Toronto, 25 octombrie 2025