C L O P O T E   D E  L E M N; NUNTA

Ai văzut? Licuricii nu mai au lumină!  Țin unul în mână și tremur de frică să nu-l înec într-o lacrimă! Plâng lângă mesteacănul foșnitor care vorbește cu cerul inundat de stele. Care o fi Steaua Nordului, dar Carul Mare, dar Arcașul? N-am puterea să mă concentrez pentru că tremur de frică. O frică hulpavă îmi înghite ființa. Până și iia mea cusută cu ață neagră de mătase tremură. Mi-e frig, frică, mi-e silă… Mi-e silă de tot ce s-a petrecut astăzi cu mine! De ce, eu? De ce, eu? Nu, nu vreau să recunosc eu hoțul, nu pot și nu vreau! Tremur în continuare ca un vârf de trestie, ca o colilie învrăjbită de vânt. Totul în jurul meu e palid și trist iar licuricii și-au pierdut lumina.
             Parcă aud toba cea prevestitoare de rele bubuind cu răutate și-l văd pe toboșarul șchiop cu mustața plină de sosuri uscate de la cine știe ce tocană împuțită. Bate ca un apucat în pielea tobei și iar bate!  Oamenii pornesc agale către locul în care toboșarul și-a înfipt tălpile goale în praf. Din când în când se oprește din bătut, scuipă așa cam la o palmă în fața picioarelor și strigă: – Lumeee, lumeee!… Apoi bate iar de parcă ar lovi într-un clopot de lemn, clopotul acela ascuns în sufletul meu netrebnic și trist. Un clopt de lemn…
                                                     *
                                                 *       *
            În mijlocul satului, lumea s-a adunat în jurul toboșarului așteptând veștile.
 – Lumeee, lumeee! Azi noapte s-a furat  un miel dn turma tulnicului, un miel cu lâna de argint! Cine știe ceva să spună, să spună acum! Dacă până deseară nu se află hoțul, mâine se va face descântecul neprihănitelor! Hoțul va fi prins și pedeapsa va fi dublă! Pacatul va cădea și asupra tăinuitorilor pe care preotul cel mare îi va afurisi șapte duminici la rând! Lumeee, lumeee, cine știe ceva să vină să spună! Judele Arhire lasă trei porți deschise pânâ mâine la amiază:  una pentru cei care bănuiesc ceva și  vor intra pe poarta din spate, alta pentru cei care știu bine ceva, prin poarta de pe străduță și alta pentru cei care au văzut ceva și intră pe poarta de la uliță! Dacă hoțul se predă singur până mâine dimineață, poate scăpa cu zece lovituri de ciomag peste spate, dacă nu, pedeapsa simplă este tăierea mâinii stângi, iar cea dublă înseamnă și tăierea mâinii drepte!
Pentru citire în oglinda apei sfințite au fost alese Almira lui Carnete și Faria lui Mechina, două fete neprihănite în vârstă de 64 de anotimpuri.
                                                     *
                                                *         *
          De ce eu, Almira, m-am întrebat lipită în continuare cu spatele de coaja mesteacănului? Simțeam cum urcă seva prin el, spre ramuri, spre vârf, spre stele. Simțeam cum vibrează frunzele ca niște arginturi vrăjite, și mai ales simțeam cum odată cu mesteacănul vibra și cerul inundat de lumina. Mi-a frică, mi-am șoptit eu așa ca pentru mine! Dacă nu văd nimic în ciubărul acela sinistru umplut pe jumătate cu apă sfințită? Dacă nu văd niciun chip? Sau dacă văd chipul unui nevinovat? Doamne, ce nebunie și în satul ăsta al nostru. Să-l ia naiba de miel, pentru atâta lucru trebuie să suferim noi?  Tremuram în continuare pe jumătate visând, pe jumătate cu ochii lipiți de boltă, rugând Zeul Dreptății să mă lumineze, sau să mă aprindă ca pe o torță împletită din ramuri de  mesteacăn. Și să ard, să mă transorm în candelă până mâine.
Am adormit și tata a venit, m-a învelit într-o carpetă decorată cu chipuri de îngeri și m-a așezat în patul copilăriei.
A venit și dimineața, devoratoare, cu lumina ei seacă și enervantă.  Mama mă aștepta pe prispă cu butia de îmbăiere plină cu apa aburindă care mirosea a busuioc, iar în casă te apăsa mirosul de smirnă.
– Hai fată frumoasă și deșteaptă să te scalzi și să te cureți în această apă adusă de la Izvorul Nuferilor.
– Hai fată, mi-am zis și eu și m-am aruncat în apă. Am simțit aburul acela îmbătător pătrunzăndu-mi trupul ca un șarpe de ceață. M-am afundat cu totul și simțeam mâinile mamei  căutându-mă și încercând să mă prindă! Era un joc al copilăriei. Mă prindea și nu mă prindea, eu băteam apa cu mâinile și picioarele și-o udam pe săraca mama. Ea se bucura de bucuria mea și întinerea din clipă în clipă.
– Ce-ar fi să-mi rup piciorul , să pățesc ceva, să nu mai fiu nevoită să mă duc să văd chipuri de hoți în apa sfințită?
Așa că am sărit din butie și-am alunecat pe podeaua prispei, m-am lovit rău la piciorul drept. În câteva clipe s-a umflat , iar mama m-a prins în brațe încercând să mă apere, să mă ridice! Purta o cămașă de noapte veche prin care îi simțeam sânii încă tari, încă vrednici și tremurători. Off mama…  A venit și tata din odaia dinspre pădure unde-i plăcea să asculte dimineața cu fereastra deschisă păsăretul. M-au ridicat așa goală și cu glezna dreaptă umflată și m-au așezat în patul lor în care dormeau împreună de peste optzeci de anotimpuri. Mirosea a mamă și a tată peste tot, mirosea a prunc născut și nenăscut încă și atunci am știu în scurt timp că voi mai avea un frate. Ce bine și liniștitor era în patul părinților mei!
– Nu mai poate merge la citirea în apă, ce ne facem? întrebă mama.
– Să pună pe altcineva, le-am sugerat eu.
Tata însă, care știa bine obiceiurile locului zise:
– Nu se poate, fata noastră a fost aleasă de către cei șapte înțelepți în Poiana Cerbului Răgușit pe timp de lună plină să fie prima ghicitoare în apă. Atunci eu am jurat pe lumină, pe familie și pe viitorul urmașilor că fata mea este neprihănită. Că fata mea Almira poate fi prima dintre cititoare.
Am început să plâng suspinat și prelung ca o bocitoare… Sărmanul tata, câtă încredere avea în mine!
– Dacă nu poate merge singură, reluă tata oarecum supărat, atunci înțelepții vor chema carul cel lung, vor așeza ciubărul cu apă sfântă în el, vor înjuga boii cei bătrâni cu coarne de mărgean și vor veni la casa neprihănitei, așa încât ea să poată să citească.
M-am făcut că tremur, că-mi este rău, că nu mai pot. Tata însă cu darul lui de a cunoaște oamenii, m-a prins de mână și mi-a zis:
– De ce vrei să te ferești de citire?
– Mi-e frică tată, dacă greșesc  și voi desemna un nevinovat?
– O fată neatinsă de păcatul împerecherii nu poate greși niciodată! Stai liniștită fata mea, așa este din bătrâni lăsat și nicio fată care a spus adevărul, nu a pățit nimic niciodată.
             Așa s-a și întâmplat. După puțin timp, înțelepții au sosit cu ciubărul sfânt la noi în ogradă. Întâi judele Arhire a anunțat cu mânie nedisimulată că nimeni nu și-a recunoscut fapta și niciun om de bună credință nu a văzut nimic. Aceasta înseamnă că pedeapsa va fi una aspră:  – tăirea mâinii din încheietură!
Mama și tata m-au îmbrăcat în hainele noastre frumos croite, de un alb imaculat, împodobite cu o țesătură din mătase neagră așezată pe mâneci și pe poale. Tata m-a ridicat în brațe și m-a așezat în car lângă ciubărul fermecat. Mă țineam de ciubărul înalt, stând așa într-un picior și așteptând ordinele judelui Arhire. Acesta zise:
– Faria, fata curată a vrednicului Mechina, cuprinde ciubărul cu brațele amândouă, privește înăuntru și spune-ne ce vezi!
Faria, la fel de speriată ca și mine s-a apropiat de ciubăr, l-a îmbrățișat, a privit înăuntru și după cîteva momente a ridicat capul strigând:
– L-am văzut pe Didi Didin cu un miel în brațe!
Lumea venită cu alaiul a începu să se agite, Familia Didin, mai fusese bănuită de câteva jafuri.
– Să vină Almira, zise Arhire, judele!
Tata m-a ridicat ușor, iar eu mi-am aplecat capul și am privit în apa limpede. Dintr-o dată apa s-a tulburat și a început să facă valuri. Atunci m-am speriat, am scos capul și am strigat și eu:
– Didin!
Potera a primit ordin pe loc de la judele Arhire să plece în cautarea hoțului. Șapte băieți tineri, bine antrenați și înarmați până în dinți au sărit pe caii cu un corn de argint în frunte, s-au oprit în fața marelui preot care i-a binecuvântat și în șir au trecut aruncând ocheade celor două neprihănite! Primul era Asgean Dreptul care a privit-o pe Almira așa ca și cum i-ar fi transmis multă iubire și înțelegere. Almira se înroși și fără să vrea își lăsă privirile în ciubărul cu apă sfântă unde se zvârcolea o umbra ca un șarpe negru și mare. Își încleștă mâinile pe marginea ciubărului și cu greu ridică privirea spre cer. Al doilea era Ermin Înțeleptul care o privi pe Faria cu o privire aprinsă, dogoritoare! Faria-i zâmbi îngăduitor și tandru iar coloana celor șapte se pierdu în galop pe uliță.
 Nu plecară bine băieții, că înțelepții făcură semn de întoarcere către cei ce veniseră și nu mai aveau ce căuta acolo. Alaiul se împrăștia în tăcere. Almira fu așezată de bunul ei tată pe un balansoar de răchită. Faria veni lângă ea. Tăcerea se așeză ca o bestie mută între cele două suflete. Simțeau amândouă că trebuie să vorbească și simțeau în același timp că trebuie să tacă!
Un glas venit din hăuri se auzi:
– Mărturisiți-vă!
Fetele s-au mai privit odată în ochi. Lacrimi triste au început să le izvorască de sub pleoape. Și au stat și au plâns așa ore în șir. Spre seară, Faria a scos primul scâncet:
– Almira să știi că eu n-am fost neprihănită! Nu am văzut nimic în ciubăr, dar m-am gândit că ăștia a lui Didin sunt neam de hoți. Eu,  nu mai sunt de un anotimp și jumătate fată mare. Eu îl iubesc pe Ermin!
– Doamne iartă-ne! Nici eu nu mai sunt fată mare, eu mă iubesc cu Asgean.
          Tunete și fulgere pe cerul încă jumătate senin! Lumea începuse să se rotească, norii albi s-au așezat ca niște meduze răsturnate, cu faldurile dantelate  spre orizonturile cenușii!
                                                        *
                                                   *         *
             Stau sprijinită de mesteacănul meu, un vrăjitor, un născător de vise. Îl simt și îl iubesc ca pe un om și imi doresc să mă fi stins demult! Sunt căruntă, sunt o femeie care-și caută un loc pentru odihnă în această lume mare…  Mai am doar câteva vise, cîteva amintiri… Fratele meu s-a născut după al optzecișidoilea anotimp, a crescut repede și falnic ca un făt frumos… Apoi încet și sigur ca o fiară de foc mi-a ucis părinții, mi-a ars casa și m-a lăsat aici lângă mesteacăn să-mi plâng în disperare clipele nenorocite. Înăuntrul meu doar un clopot de lemn mai bătea, răscolindu-mi gândurile și tristele mele amintiri…
 Din când în când mai priveam în depărtare și-l vedeam pe Didin cel fără mâini, târându-și picioarele prin colbul forfotitor al drumului.

                                              N U N T A

Când a venit în orășelul de pe coasta pietroasă, oceanul și-a domolit nimicitoarele talazuri întinzîndu-se ca o oglindă de liniște în care umbrele adâncurilor se prelingeau molcom în fantome de argint. Trecea subțire și unduioasă ca o algă pe străzile înguste, răspândind miros de frezie. De sub rochia lungă de satin negru, două încălțări fine muiau granitul trotuarului, iar oamenii cu ochii lor încurcându-li-se în buclele-i negre o priveau ca pe o bunăvestire. Din spatele voalului cenușiu, migdalele ochilor împrăștiau brliante de lumină. Băcanul punea banii ei în cutia cu lucruri scumpe și-i mângâia în răstimpuri când rămânea singur cu rafturile mov și cu mașina lui de socotit cu manetă nichelată și clopot. Minor- bețivul, s-a pus într-o seară în patru labe să-i sărute urmele care miroseau a cognac vechi. Judecătorul a intrat cu mașina în obeliscul eroilor văzând-o într-o dimineață trecând prin fața primăriei cu un coșuleț de violete. Fiul măcelarului n-a mai vrut să taie nicio găină, atât i s-a părut de josnică meseria când ochii ei i-au fulguit într-o seară halatul mânjit de sânge. Primarul un fustangiu fără pereche, nu mai avu dreptul să iese din casă. Nevasta-l închise în odaia de la mansardă și-l ținu acolo până la venirea amploiaților care-l duseră la primărie într-o furgonetă fără geamuri spre a semna actele zilnice.
               Anul acela iasomia a înflotit mai devreme și-n grădinile nisipoase apa a rămas între rădăcinile zarzavaturilor  fără a se mai scurge, ținând proaspete  fructele și frunzele. Peste piatra aspră a zidurilor s-a prelins o catifea străvezie de iederă și vântul sălbatic a încetat să mai muște din carnea de nisip a falezei.
              Primul care trase semnalul de alarmă fu clopotarul, lovind buzele de bronz într-o dungă. Lumea se adună la sfat. Nu veniră decât bărbații, femeilor nerecunoscându-li-se dreptul la decizie într-o afacere atât de importantă. Se așezară tăcuți pe gardurile de marmură ale mormintelor privindu-se cu nedumerire, fără a ști dacă tot ce se întâmplă e bine sau nu. Cum nimeni nu știu ce să spună, Minor-bețivul fu primul care avu o idee mai consistentă.
              – Eu zic să mi-o dați de nevastă și din clipa asta mă las de băut. Răsuflă apoi prelung, duse mâna la piept și scoase o sticlă plată din care sorbi cu poftă.
              – Povestiți-mi cum e, zise primarul pe care doi polițiști slăbănogi cu caschete turtite îl țineau în hamuri. E mai frumoasă decât Maria-Mentina de la hanul lui Milba? Dacă-i atât de frumoasă o iau de nevastă. Divorțez de uscătura mea și mă însor din nou.
              Fiul măcelarului luă o găleată cu apă și și-o turnă pe jumatate în cap, cealaltă păstrând-o pentru Minor care începuse să cânte subțire pe nas. 
              Preotul fu de părere că singura soluție este nunta. Dacă o alungau, s-ar putea să-i părăsească norocul, oceanul să se înfurie iar și să înghită pescarii, zarzavaturile să se usuce și iasomia să pălească. Da, nunta ar fi fost cea mai bună soluție, căzură cu toții de acord, dar alegerea mirelui se dovedi neasemuit de grea. Băiatul meșterului de sicrie avea școală, avea și ochelari rotunzi cu ramă fină de alpaca, ținută dreaptă, mersul răspicat, dar n-o puteau da după el, nu s-ar simți bine în casa lor fumurie, burdușită de coșciuge. Învățătorul era cartofor. Grefierul peltic și zgârcit, bijutierul un gurmand fără pereche se prea îngrășase, doctorul semăna cu un urangutan și speria copiii. Pescarii nu puteau intra în discuție, erau prea săraci și în plus aveau prostul obicei de a face mulți copii și nu le-ar plăcea s-o vadă tot timpul cu burta la gură.
               Trecu noaptea și nu se ajunse la niciun rezultat. Dinspre ocean se simți o briză călduță dusă parcă de aripile sure ale zorilor. Pescărușii se roteau domol într-o margine de zare făcând semn că în locul acela va răsări soarele. Porniră răzlețiți de gânduri către casele lor, numai Minor adormi în cușca câinelui care prinse a-l linge pe față să nu-l prindă răsăritul nespălat.
               A doua seară, clopotarul bătu clopotul într-o dungă și se adunară iar în spatele bisericii, tăcuți ca umbrele morților. Unii își aduseră scaune și pături, alții băutură și mâncare, iar cei de la periferie își încropiră umbrare spre a se odihni peste zi acolo, renunțând să mai bată atâta drum de pomană. Aduseră toți fotografii cu nepoți, frați, copii și alte rubedenii plecate din oraș, înscrisuri și acte de proprietate, scrisori de la prieteni căpătuiți pe alte meleaguri. Primarul veni cu un picior în gips,  (și-l rupsese încercând să escaladeze mansarda) așa că polițiștii renunțară la hamuri, judecătorul avea nasul turtit, mai luase odată în plin  obeliscul eroilor,  fiul măcelarului își tăiase un deget cînd vru să felieze pâinea, farmacistul avea dureri de stomac, pescarii căzură într-un somn adânc răpuși de truda de peste zi, numai Minor era vesel, dibuise cheile pivniței parohiale. Preotul, înveșmântat în rasa viorie a călugărilor Sfântului Modest de Luna, deschise reuniunea cu o rugăciune de prealuminare și invită sfinții să participe la dezbatere. Nu veniră însă decât niște îngeri morocănoși care se opriră în livada parohiei luându-se la harță când împărțiră intre ei cireșii. Minor,  jignit de infatuarea solilor cerești reuși până la urmă să-i gonească cu pietre în aplauzele deliberate ale asistenței foarte satisfăcută de zelul și precizia aruncărilor. Discuțiile se reluară fără sorți de izbândă. La miezul nopții, cucuvelele își dădură  drumul la cântecele lor prevestitoare de rele și-n plină adunare căzu o delegație de femei. Minor care mai avea câteva pietre la îndemână, vru să deschidă focul asupra pâlcului de dușmani în fuste, dar cînd văzu în fruntea lor mutra de gâde a nevestei primarului se apucă să aplaude. Venirea femeilor mai învioră atmosfera, discuțiile se întețiră, iar Minor care avea inima largă aduse un butoiaș și-l puse în mijloc să se poată servi fiecare, Muzicanții de la hanul lui Milba își scoaseră scripcile afumate și începură să cânte. Pescărușii îi găsiră dimineața într-o dispoziție excelentă și uitară  a-i mai arăta  soarelui unde să răsară, rotindu-se bezmetici în jurul turlelor de argint.  Debusolat acesta răsări chiar în înalturi, lăsând peste oraș o lumină posacă și veștedă.
              În cea de-a treia seară cimitirul se dovedi neîncăpător. Unii dansau pe mozaicul mormintelor, alții în stradă, iar cîțiva mai îndrăzneți intrară în biserică. Severii sfinți se simțiră jigniți adânc de profanarea lăcasului sfânt și lansară niște fulgere tulburi și neputincioase care-i făcură pe dansatori să creadă că au început jocurile de artificii. Preotul se impuse greu cu ajutorul unei portavoce și după multă strădanie obținu și cîteva reprize de discuții. Minor organiză lupte de cocoși, nevasta primarului conducea concursul de dans, iar pescarii dădură startul la concursul de alergări. 
              Preotul însingurat între gîndurile sale neputând apela la nimeni, îl lua ca asociat  pe Minor, care era cel mai puțin afectat de importanța petrecerii și porniră amândoi spre casa frumoasei de lângă Stânca Diavolului. Minor pășea rar sprijinindu-se pe umărul prelatului. Traversară orașul pustiu care părea un arici de piatră intins pe plajă. Trecură pe lângă obeliscul eroilor lăsat într-o rână și se feriră de fantomele albastre ale strămoșilor care dansau și ele moale ca niște petale de regina nopții. Când ajunseră la schitul părăsit, preotul vru să se întoarcă. Curajul îl părăsise și un gol interminabil de statuie simți pe dinăuntru, de parcă în pântecul de bronz n-ar fi avut altceva decât un aer stătut de câteva veacuri.  Minor îi puse sticla cu tărie în gură, barbotând în adâncurile pioase flăcări subțiri și jucăușe. Apoi îl învăță un cântec de petrecere și drumul li se păru mai ușor. Coroanele cedrilor fură pieptănate  de mii de lumânări  de ceară în mucul cărora ardeau galbeni ochi de pisică. Luna boțită între ogarii suri însingura bolta cu priviri de piatră.
               În fața casei mici acoperită cu un voal de iederă, dădură peste primarul  care-și trăgea sufletul după un mers târâș de câțiva kilometri. Acesta propuse să cânte o serenadă, însă Minor fu de părere să se trecă direct la fapte și aruncă  o piatră în ușă. Nu se întâmplă nimic și atunci primarul se puse a fluiera în degete strident și prelung. O luminiță se aprinse sfios la primul cat, dezvelind o față de fereastră romană.  Preotul mai trase o dușcă din sticla lui Minor, își îndreptă cârja dintre coaste și porni  împiedicându-se de o aloe. Minor îl apucă de braț și pătrunseră amândoi  pe ușa scundă. Cînd apasară pe ultima clanță, cea a odăiței cu lumina aprinsă, dintre arcadele albe năvăli un cântec prelung de orgă. Ușa se deschise  dezvelind un covoraș maroniu, niște portrete îngălbenite supte parcă din carnea zidurilor, un pat cu baladachin lângă care era așezată o măsuță de abanos plină cu sticluțe și pungi portocalii de hârtie. În mijlocul camerei, o femeie trecută de prima tinerețe, într-o cămașă de noapte scurtă îi privea cu mirare.
              Preotul își duse mâinile la ochi și înjură pentru prima și ultima oară în modesta sa carieră ecleziastică. Minor în schimb se apucă s-o analizeze cu voce tare, contrariat:
            –  Ești bătrână, dar ți-ai ascuns ridurile sub farduri și gulere înalte, și voalul îl purtai să nu ți se vadă cearcănele. Ai picioare strâmbe și pline de păr. Doamne ce arătare, sfinția ta, ce arătare , zise pufnindu-l râsul  în vreme ce primarul ajuns în pragul ușii înjura birjărește.
               În colțul ochilor ei neasemuit de frumoși și de limpezi izvorâră două lacrimi tulburi care se pierdură  în cutele feței. Îi privi apoi cu o expresie plină de ură ce nu avu însă loc în limpezimea ochilor, se chirci puțin ca o fiară hăituită și se aruncă prin ferestra balconului sprijinit pe umerii a doi amorași de piatră. Căzu sec  în oglinda întunecată a oceanului spărgând-o și eliberând mugete înlănțuite în adâncuri.
               O ninsoare de pescăruși acoperi orașul și oamenilor le trebui mult timp până eliberară străzile și împrejurimile de trupurile înlemnite. Iasomia păli, grădinile se decolorară, părând niște rufe vechi întinse la uscat printre pietre și oceanul lătra în răstimpuri ca un câine răpus în turbare.
                Orășenii își propuseseră să uite neobișnuita întâmplare, numai pescarii cărpănoși și încăpățânați sărbătoreau în fiecare an la începutul anotimpului cald o săptămână de liniște, când oceanul își domolea furia iar ei se întorceau de pe oglinda lui limpede cu bărcile pline de pește, aruncînd în undele molcome păpuși de cârpă.