Femeia din Pustie

Stăteau cu toții pe puntea goeletei Sarah Maria Hopewell privind înapoi spre țărmul britanic, care devenea tot mai mic, tot mai îndepărtat. Larma valurilor mărunte, care se certau cu prova, era străpunsă din când în când de scârțâitul corabiei vechi care nu prevestea nimic bun. La bord erau patruzeci de bărbați tineri, care își luaseră lumea în cap în numele unui ideal: să construiască o lume nouă, una mai bună, mai apropiată de natură și de Dumnezeu. Erau încrezători, dar, în același timp, și triști. Încrezători pentru că purtau în suflet credința că împreună puteau fi puternici, ba chiar neînfricați. Lumea Nouă li se părea singura opțiune de a se debarasa de o societate plină de metehne, o junglă umană în care individul devenea, încet, încet, un animal dresat, aparent cuminte, dar cu sufletul mânjit, terfelit de puterea banului, de șiretenia clerului și minciunile celor de la stăpânire. Erau triști pentru că lăsau în urmă părinți iubitori, dascăli buni, meleagurile natale pe care le vor visa ani și ani de acum înainte.

— Sarah Maria Hopewell… nume de femeie, treaba asta parcă nu-mi place, îi spuse Johann Kelpius camaradului din dreapta lui. Să fie acesta un nume demn de o corabie transatlantică?

— Desigur, hopewell înseamnă buna speranță, exact ceea ce ni se potrivește cel mai bine nouă, Magister Johann! Speranța de a construi o lume mai bună, adăugă Gottfried Seeling, unul dintre membrii grupului de emigranți.

— Da, am pornit pe Calea Speranței, căutând locuri mai bune, mai curate, unde să ne simțim mai aproape de Dumnezeu. Lumea se află într-o continuă schimbare, iar noi, credincioșii, trebuie să fim în rând cu ea. Spune-mi, de ce ne ducem noi în America?! Ne ducem pentru că veștile primite de la guvernatorul Pennsylvaniei, William Penn, sunt încurajatoare! Acolo, pământul este aproape nelocuit, cea mai mare așezare, Philadelphia, are numai cinci sute de case, și acelea risipite pe văi, iar lucrul cel mai important e că ne vom stabili pe paralela 40 latitudine nordică, aceeași pe care a fost ridicată și antica Filadelfia din Asia Mică. Filadelfia, orașul „dragostei frățești”, al prieteniei! Un simbol al umanității!

— Mi se umple inima de bucurie când te aud vorbind așa! Crezi că acolo, pe meleagurile acelea necunoscute, vom fi oare feriți de griji? Nu ne va lovi Apocalipsa?

— Așa cum știi, frate Gottfried, Magister Jacob Zimmermann, fratele nostru mai mare, a plecat la Domnul. S-a ridicat la ceruri, încredințat fiind că până la sfârșitul anului acesta, 1694, pământul întreg va fi trecut prin foc și sabie! Mânia divină nu mai poate fi stăvilită! Omul este prea păcătos și se afundă, zi după zi, tot mai mult sub povara faptelor sale! Nici măcar pământul nu mai poate ține în spinare omul acesta de plumb! Iată ce a ajuns divina ființă umană: o piatră de moară prinsă de gâtul naturii! Paradoxal, astăzi, Omul nu mai este iubit de Dumnezeu! Vechiul Continent, pe care tocmai îl părăsim, îmbuibat, plin de păcate și suferință nu mai poate fi locuit, a ajuns toxic. Speranța moare pe zi ce trece, dintr-o floare mirifică ea se transformă în ciulin… Calculele făcute de Magister Jakob Bohme și aprofundate de regretatul Jacob Zimmermann spun clar că, în anul acesta, se va întâmpla catastrofa cea mare, prezisă de atâta vreme. Dar pentru că Domnul, din iubire, lasă întotdeauna omului o portiță de salvare, mai există totuși o speranță ca Lumea Nouă să nu fie atinsă de urgie. Pentru asta se roagă și Sfinția Sa în fața Maicii Domnului, acolo sus, în grădinile cerului, pentru ca noi să putem îndeplini profeția și să zidim, din temelii, o altă lume! Am dezbătut toate aspectele acestea și cu sora noastră clarvăzătoare Jane Lead, la sediul Philadelphian Society din Londra. Atât ea, cât și frații ei întru credință mi-au demonstrat, cu argumente, exact același lucru. În câteva săptămâni, vor porni și ei spre America. S-a dus vestea și în Anglia și, astfel, tot mai multă lume încearcă acum să traverseze apa cea mare.

— Dar, Magister Johann, oamenii care fug din calea potopului nu sunt oare dintre aceia răi, compromiși, nevrednici?

— Nu, frate, oamenii aceia n-au bani să plătească! Un loc pe corabie are un cost mare. Așa cum știi, pentru patruzeci de inși și bagajele astea multe și grele pe care le-am luat cu noi, am plătit aproape trei sute de lire! O avere! Dacă nu ne ajutau frații din Olanda și din Londra, nu se știe dacă am mai fi plecat așa curând! Trei luni au trebuit să treacă pentru a finaliza o asemenea lucrare! Și apoi, chiar dacă vin și oameni de ocară, ei vor fi obligați să se adapteze, să respecte obiceiurile noastre pietiste[1]! Altfel vor fi ostracizați! Pietismul este, astăzi, noua religie a lumii, plăcută Domnului și purtătoare a adevărului! Timpul va da un răspuns fără echivoc lucrărilor noastre. În câțiva ani, religia pietistă va domni peste Lumea Nouă! Fiind o religie eliberată de dogme, îmbrățișând-o, omul se va simți demn, puternic și credincios cerului. Fiecare se va ruga așa cum crede el de cuviință, în adâncul sufletului său. Nu avem nevoie de rugăciuni dinainte tocmite, pe care să le repetăm ca niște papagali supuși infamei baghete a vreunui preot cu nărav de lup ascuns în blană de oaie! Fiecare dintre noi va învăța să se roage în încăperea lui lăuntrică, așa cum va crede că este mai bine! Așa cum crede fiecare dintre noi că îl poate auzi mai bine Dumnezeu! Noi îi vom crea aproapelui nostru condițiile de a ni se alătura întru credință și de a revărsa peste lume dragoste și frăție, așa cum se trăia odinioară în străvechea așezare greacă Filadelfia.

Între timp, pe punte, își făcu apariția și căpitanul Tanner, un ins mai degrabă scund, cu o privire vioaie, inteligentă, ce izvora de sub o pereche de sprâncene stufoase, de acum sure. Pășea rar, târându-și ușor piciorul drept pe care i-l atinsese cândva, prin Marea Nordului, o schijă de la o ghiulea spaniolă.

— Marea e calmă, domnilor! Vânticelul care adie umflă totuși velele de pe catarg. Ne mișcăm! Acum, în februarie, se mai îmbunează vremea și putem spera la o traversare liniștită a apei celei mari. Dacă Poseidon ne lasă, până la vară, ajungem în America!

— Doamne ajută, căpitane! îi răspunse cu simpatie Magister Kelpius. Abia așteptăm să debarcăm acolo, departe, pe Tărâmul Făgăduinței!

— După știința mea și a mateloților mei, se pare că domnia ta, părinte Kelpius, ești primul transilvănean care a pornit la drum spre Lumea Nouă! Cei de la căpitănia portului zic același lucru. Ești vlah, domnule?

— Desigur, vin de pe pământurile vechilor daci, din Transilvania. Sunt născut într-o familie săsească, într-un sat săsesc pe nume Denndorf ori Daia, după numele vlah al așezării. Transilvania e altă lume! O visez aproape în fiecare noapte. Tatăl meu a fost preot luteran, acolo, în sat. A murit de tânăr, a făcut tuberculoză, o boală grea de plămâni…

— Și cum v-ați descurcat fără stâlpul familiei? Greu, mă gândesc!

— Nu prea greu, căpitane! Tatăl meu făcea parte dintr-o familie mare, înstărită, așa că unchiul, fratele tatei, ne-a luat pe toți patru, adică pe mama și pe noi, cei trei copii, și ne-a mutat în casa lui din Schäßburg, Sighișoara. Are acolo o casă mare cu două caturi, pictată și pe dinăuntru, și pe dinafară. În colțul casei care dă spre uliță e prins un trofeu de cerb, iar dedesubt se află o pictură imensă, reprezentând un cerb impunător. Din cauza asta toată lumea îi spune Casa cu Cerb. Unchiul meu, Martin Kelpius a fost rectorul Școlii din Deal, o școală săsească în care se învață în limba latină. Școala e așezată pe un deal, iar pentru a ajunge mai repede acolo, oamenii locului au făcut o scară cu trei sute de trepte și protejată de un acoperiș! Chiar și acum, în visele mele, se face că urc scările acelea nesfârșite, în timp ce, cu voce tare, repet textele biblice pe care ni le dădea magistrul Paulini spre învățare! Trebuia să le știi dumnezeiește, altfel făceai cunoștință cu Tunde, cravașa lui din piele de bivol. Locuri fermecate, căpitane Tanner!

— Eheee, Magister Kelpius, amintirile copilăriei îți stăruie în minte precum scrierile în piatră. Ce-ai săpat cu dalta acolo rămâne! Vremea copilăriei e cea mai frumoasă perioadă a vieții. De n-ar fi fost însă bătăile… Pe noi ne băteau rău la școală, în Norfolk, toată ziua auzeai numai gemete și strigăte răsunând în clădire. Dacă aflau ai tăi că n-ai fost disciplinat, mai primeai și acasă o porție!

— Așa-s vremurile, strâmbe, căpitane Tanner! Dar uite, peste o oră, ne adunăm aici, pe punte, din nou, toți frații, să ne facem rugăciunea de seară. Vino și roagă-te și tu cu noi! Eu am să țin o scurtă prelegere despre rugăciune. Noi nu îngreunăm credința cu dizertații ample și cu discursuri sforăitoare. Pentru noi, practica teologică este doar o provocare spre căutarea libertății și a autodeterminării.

Soarele ascuns în spatele norilor cenușii aluneca spre orizont, vestind apusul. Apa mării, cenușie și ea, începuse să se legene sub adierea brizei. Se făcuse frig. Înceți ca niște călugări de pluș, frații se adunau, unul câte unul, pe punte, legănați ușor de tangajul corabiei. Scârțâitul încetase, iar marea, în tăcerea ei, parcă se ruga cerului. Magistrul Johann Kelpius păși în fața lor, se lăsă în genunchi pe lemnul umed și începu să spună Tatăl Nostru în latină. Împreună cu el au pornit a rosti rugăciunea toți frații. Au repetat-o o dată și încă o dată. Apoi, ridicându-se în picioare și sprijinindu-se de un cabestan[2], magistrul își începu prelegerea:

— Iubiți frați, așa cum am promis, astăzi vă voi dezvălui câteva dintre gândurile mele despre rugăciune. Mă aflu la început de drum, dar întrezăresc potecile pe care va trebui să le străbat pentru a ajunge la o rugăciune simplă, sinceră și pe placul Domnului. Iată, rugăciunea noastră, spusă cu voce tare, frumoasă, de niște bărbați vrednici, va ajunge acolo unde trebuie! Chiar și dacă te rogi de unul singur, dacă sunt acoperite de simțire, vorbele tale vor ajunge în același loc! Dar viața, oamenii din jurul tău, dorința de comunicare a unor apropiați, evenimentele, toate acestea vor căuta să te întrerupă mereu. Îți vor tăia avântul evlaviei, îți vor frânge rugăciunile. Dar n-ai ce face, trăiești între oameni și trebuie să accepți asta! Așa că încearcă să te gândești cum să faci pentru a recupera timpul pierdut cu nimicurile vieții și să te reîntorci în adevăr, prin rugăciune! Roagă-te înăuntrul tău, în încăperea sufletului, în intimitate, pe șoptite ori, mai bine, în gând! Creează-ți o stare de apropiere de Dumnezeu și gândește tot timpul cum să-L preamărești, cum să-L slăvești și cum să-L primești în inima ta! Dacă rugăciunea ta e sinceră, atunci îți va fi ușor să-l vezi pe Domnul cum își face biserică în inima ta și cum te bucură cu lumina Lui curată! Rugăciunea nu va mai fi o cerere, o implorare, ci va deveni un imn de slavă care va pătrunde în corpul tău și te va ferici, transformându-te în altar! Nu vei mai dori să-i ceri nimic Domnului și-L vei lăsa pe El să-ți dea ceea ce crede de cuviință că e mai bine pentru tine. Așadar, fraților, va trebui să ne retragem în rugăciunea cea fără de cuvinte, în acea stare interioară care să însemne dragoste față de Dumnezeu și față de tot ceea ce a creat El în această lume! De aceea omul nu mai are nevoie de preoți care să-l îndrume și nici de biserici în care să se închine! Toate acestea se vor întâmpla înăuntrul nostru, simplu, firesc, ca într-o adevărată catedrală a iubirii. Dumnezeu să ne miluiască! Amin!

În semn de aprobare, frații au început să bată din palme, ușor, abia perceptibil, în așa fel încât să nu strice atmosfera caldă de confesiune de pe puntea goeletei. Se îndreptară apoi cu toții, în tăcere, pe scările care duceau spre cambuză[3] și salon. Căpitanul Tanner insistase să nu se facă provizii exagerate pentru a nu îngreuna nava și astfel să poată câștiga la viteza de deplasare. Căzură, prin urmare, cu toții de acord că două mese pe zi ar fi îndestulătoare și negociară cu Tanner să poată lua cu ei mai multe unelte și materiale care se pare că nu s-ar găsi ușor în Lumea Nouă. Magistrul Zimmermann le lăsase moștenire un telescop – copiat, se pare, de niște meșteri olandezi după cel al lui Newton –, un clavecin și niște cutii grele din tablă, pe care numai Magister Johann putea să le deschidă.

Deși foarte tânăr, Kelpius absolvise cu brio școala săsească din Sighișoara, apoi, ajutat de cei trei tutori ai săi, plecase să-și continue învățătura în Germania. Aici a studiat la Tübingen, Leipzig și Helmstedt, după care s-a înscris la Universitatea din Altdorf. În curând, numele i-a fost latinizat după moda vremii, devenind din Kelp, Kelpius. Datorită educației solide pe care o primise în Transilvania, avea deja cunoștințe avansate de ebraică, greacă și latină. Engleza a învățat-o ca autodidact, perfecționând-o apoi în cele trei luni petrecute la Londra. La șaisprezece ani, absolvise un master și se întâlnise cu magistrul Zimmermann care îl luase sub protecția sa. Acesta îl dezmierda cu porecla de micul geniu din est. Așa se face că, la moartea sa, reputatul om de știință îl numi pe tânărul Johann, moștenitorul său, încredințându-i conducerea mișcării pietiste sub numele de Society of the Woman in the Wildernes, ori în germană Gesellschaft der Frau in der Wildnis (Societatea Femeia din Pustie). Alegerea numelui a fost inspirată de versetele din Apocalipsă despre femeia din pustiu, salvată din ghearele balaurului de foc. După credința lor, și ei, tinerii reformatori ai bisericii luterane, vor fi salvați de la moarte și feriți de râurile de foc ce se vor revărsa peste lume, ajungând în Lumea Nouă, acolo unde răul nu prinsese încă rădăcini!

De cum au intrat în camarot[4], frații s-au întins în hamace, așteptând somnul să le acopere frunțile, să-i poarte departe, în lumea viselor. Unii au adormit imediat, alții au încercat să se roage în tăcere, recitând în minte pasaje întregi din Cartea Sfântă, sau inventând un monolog despre puterea divinității. Așa adormeau mai ușor.

Lui Magister Johann nu-i fu dat însă în seara aceea darul somnului și astfel se lăsă pradă amintirilor. În ultima vreme, maestrul său Jacob îl punea mereu să citească lucrări și mai vechi, și mai noi despre o societate secretă numită Frăția de Roza-Cruce (Fraternitas Rosae Crucis), după care obișnuia să inițieze dialoguri legate de esoterism, de alchimie, de unele descoperiri secrete pe care membrii acestei organizații susțineau că le-au făcut. Au dezbătut nopți întregi acele scrieri importante, apărute la începutul veacului al XVII-lea și numite Manifestele de Roza-Cruce. Au vorbit despre Nunta chimică a lui Christian Rosencreutz și despre controversatul său autor, Johann Valentin Andreae. Au comentat Cabala și hermetismul, au vorbit despre Dante Alighieri și formația sa de sorginte rozicruciană. Puternic impresionat a fost și de gândirea sufiților arabi care, încă din secolul al VIII-lea, au inițiat un curent anticlerical și antiislamic propriu gândirii pietiste (ce avea să apară nouă secole mai târziu), raportându-se la puterea clerului și dogmatizarea religiei. Tânărul discipol de la poalele Carpaților a simțit un entuziasm nestăvilit atunci când maestrul său i-a prezentat niște oameni de mare valoare, cu care a putut să poarte dialoguri fructuoase despre religie, despre politică (așa a auzit el despre un curent politic unificator, care propunea realizarea unei uniuni a statelor europene în jurul a două state puternice), despre pericolul turcesc care amenința întreaga lume creștină sau despre piatra filosofală. Această piatră era visul de secole al omenirii, de a stăpâni secretele transformării metalelor în aur, ba chiar și mai mult decât atât, de a transforma conștiințe și caractere, prin învățături proprii alchimiei, o cale bună de urmat în viitor, gândea el visând frumos în legănarea hamacului.

Gândul îi fugi apoi la cutiile grele, îmbrăcate în tablă, pe care le încărcase pe vas. Avea acolo toate instrumentele și materialele necesare pentru aprofundarea studiilor alchimice. Abia aștepta ziua în care va avea propria lui încăpere, departe de ochii curioșilor, unde să înceapă noile experimente, să descopere tainele lumii minerale, ale istoriei, ale vieții…

Deodată se simți cuprins de o căldură plăcută și-n față îi apăru magistrul Jacob Zimmermann, îmbrăcat într-o mantie de cavaler și purtând pe piept o cruce de sânge, înconjurată de un colan din trandafiri roșii.

— Speranță, băiete! îi șopti el, încurajându-l într-un grai nemaiauzit până atunci, dar pe care îl înțelegea totuși. Apoi maestrul se transformă într-o palmă plăpândă de lumină, asemănătoare unei frunze uscate de acaccia, care pluti alene înspre scară. Și atunci i se păru, ca în vis, că-i aude pașii…

* * *

Trecură zilele, una după alta. Călătorii au răzbit prin furtună, înfricoșați când prova despica talazurile uriașe sau perpelindu-se de căldură pe punte, în zilele fără nicio adiere de vânt. Atlanticul era un ocean plin de surprize. Vremea era schimbătoare, iar furtunile se încingeau repede, aruncând valuri în spume înspre cerul la fel de năzuros ca și marea de dedesubt. Tanner însă se dovedi un căpitan iscusit. Vorbea cu hăurile, străbătea hulele și alegea calea cea mai puțin primejdioasă, bazându-se pe simțuri și cunoștințe. Aproape că nici nu și-au dat seama când au trecut de suta de zile, navigând spre vestul îndepărtat. Frăția celor patruzeci s-a consolidat. Legătura dintre ei, supusă de atâtea ori unor grele încercări, în loc să se destrame, a devenit mai trainică. Credeau că aparțin unui singur trup, cum afirma adesea tânărul magistru din Transilvania. În mintea lui, scenariile se derulau cu repeziciune. Totul se învârtea în jurul noilor locuri pe care aveau să le stăpânească în curând!

Deodată, musul cel pirpiriu, James, începu să bată în toaca de fier, semn că toată lumea era chemată pe punte. Acolo îi aștepta căpitanul dornic să le dea vești bune:

— Fraților, astăzi se împlinesc o sută douăzeci de zile de când viețuim împreună pe biata mea goeletă! Ne-am descurcat! În curând, vom zări America! E doar o chestiune de ore până când vom putea admira malurile verzi ale Noii Lumi! Mâine îl sărbătorim pe Sfântul Ioan de Vară, iar dacă Dumnezeu ajută, vom pune piciorul pe mal!

Vestea fu întâmpinată cu strigăte de bucurie și urale. Toată lumea era fericită. Visul lor se împlinea… Dar, pe neașteptate, observatorul de pe catargul cel mai înalt strigă cu putere:

— Pământ! Pământ!

Înlemniră cu toții. Echipajul dădu buzna pe punte, iar frații pietiști îngenuncheară spre a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru ajutorul cel mare pe care-l primiseră. Căpitanul ceru numaidecât ocheanul lung, de alamă și, îndreptându-se spre prova, scrută orizontul. Un tremur imperceptibil îi străbătu deodată picioarele la vederea unui vas franțuzesc, cu vele roșii, decolorate, a cărui siluetă era din ce în ce mai vizibilă. Ceva i se păru suspect, așa că îi ceru navigatorului să stabilească exact atât poziția navei, cât și direcția vântului.

Prima impresie a fost că o goeletă franceză cu trei catarge se îndrepta spre ei, cu intenția de a le tăia calea spre estuarul Delaware. Tanner privea cu atenție ce se întâmplă pe puntea vasului, când, deodată, văzu doi mateloți, unul pregătit să arboreze steagul negru cu cap de mort, celălalt coborând cu mișcări repezi flamura Franței.

— Pirați! Pirați! Sunați grabnic alarma! Secundul, repede, pe punte!

Corabia amenințată începu să semene cu un mușuroi de furnici înspăimântate. După ce se sfătui preț de câteva momente cu secundul, căpitanul veni direct spre magistrul Kelpius și îi spuse:

— Magister, din dreapta noastră vin pirați francezi! Au în spate vântul. Calculând traiectoria, chiar la intrarea corabiei în estuar ne vom intersecta cu ei. Șansa noastră ar fi să facem o voltă și să prindem o traiectorie paralelă cu a lor. Am putea chiar să nu mai intrăm în acest golf și să ne îndreptăm spre următorul, Chesapeake Bay, unde, cu siguranță, vom întâlni nave engleze care să ne vină în ajutor!

— Doamne ajută, căpitane! Faceți tot ce trebuie făcut!

— Facem, dar trebuie să ne dați o mână de ajutor! Suntem prea încărcați! Va trebui să aruncăm o parte din bagaje. Am dat deja ordin ca apa de băut să fie aruncată în mare, avem prea multă, doar că măsura asta nu e suficientă! Nava lor e mai ușoară. Când atacă, pirații scapă de orice lest[5] care îi poate împiedica să-și atingă ținta! Este neapărată nevoie să aruncăm și o parte din cuferele grele pe care le transportăm!

— Niciodată! Cuferele acelea sunt sacre pentru noi! Dacă le vom arunca în mare, vom priva omenirea de șansa cunoașterii trecutului! Așa ceva nu se poate! Câte tunuri aveți pe navă?

— Șase, dar sper că nu-mi propuneți să-i înfruntăm în luptă!? Sunt profesioniști și văd că au opt tunuri la bord, din acelea cu bătaie lungă!

— Nu, nu-i înfruntăm! Aruncați tunurile! Noi mai avem trei sute de lire! Vei primi câte patruzeci de lire despăgubire pentru fiecare tun pierdut, căpitane!

Ușor descumpănit, Tanner se gândi câteva clipe, apoi ordonă să se fie aruncate tunurile în mare. De cum scăpă de această încărcătură, velierul își umflă pânzele, cârmind ușor spre sud. Francezii părură surprinși de reacția neașteptată și se luară după ei, păstrând totuși o distanță respectabilă. Sarah Maria Hopewell trecu, așadar, pe lângă Cape May, aflat în nordul estuarului, și se îndreptă spre sud, sud-vest, în speranța că ar putea ajunge mai repede la Cape Henlopen și, apoi, printr-o manevră scurtă, să intre în rada portului Lewes. Aveau să ancoreze lângă peninsula aceea alungită spre estuar și să-și găsească salvarea sub protecția navelor engleze și olandeze din radă[6].

Încă o dată se dovedi că experiența și capacitatea de anticipare ale căpitanului au fost decisive. După aproape o oră de urmărire, descumpăniți de manevrele englezilor, pirații dădură semne vizibile de abandon, virând spre est și pierzându-se la orizont. Ca la comandă, corul de glasuri ale fraților răsună în tot estuarul, ridicând spre ceruri imnuri de slavă. Ascultându-le cântecele, tânărul magistru se simți mai puternic, mai împlinit în tovărășia fraților săi și fu deplin convins că aceștia erau oamenii de care avea nevoie în Lumea Nouă! Iar atunci când îi privi cu și mai multă atenție, observă că fiecare dintre ei strângea în mână o bâtă, un fier găsit pe navă, un cuțit ori o sabie! Spre bucuria sa, Kelpius trăi să își vadă oamenii gata de sacrificiu spre a-și apăra corabia și moștenirea sacră pe care o transportau! O lacrimă de bucurie îi străbătu atunci obrazul, ca un izvor tămăduitor…

* * *

Societatea Femeia din Pustie achiziționase, cu ajutorul fraților englezi, de la guvernatorul de Pennsylvania, William Penn, câțiva acri de teren pe valea râului Wissahickon, undeva în nord-vestul așezării Philadelphia. Guvernatorul, fiul amiralului Penn, era un om luminat, scriitor și gânditor religios, cu o educație aleasă. Acesta salută cu multă căldură sosirea celor patruzeci de frați pietiști și intenția lor de a se așeza pe acele locuri, socotind că prezența acestora ar aduce stabilitate și bună înțelegere în comunitate.

Pentru ridicarea taberei, frații și-au ales un luminiș larg, aproape de confluența râurilor Wissahickon și Schuylkill. Acesta avea să fie, de acum înainte, locul de întâlnire al tuturor membrilor. La început, au ridicat un tabernacul cu ajutorul unor stâlpi, peste care au întins o pânză de cort. În mijlocul taberei, au montat o cruce din stejar, cioplită cu măiestrie de frați, iar pe margini au așezat niște lavițe lungi din lemn de carpen. Într-o dimineață, Magister Johan a adus o cruce de aur de mărimea palmei unui bărbat, prinsă de un lanț de argint cu patruzeci de zale, și a fixat-o de crucea de lemn, în timp ce spunea cu voce tare, astfel încât să poată auzi toți cei prezenți:

— Așez acest odor dumnezeiesc peste această cruce de lemn, ca o chezășie a frăției noastre! Atunci când acesta nu se va mai afla la locul lui, praful se va alege de frăție și fiecare va trebui să își croiască drumul mai departe așa cum va crede de cuviință! Doamne, ajută-ne și păzește-ne frăția, astăzi și de-a pururi!

Nici nu termină bine de vorbit că, din senin, se și stârni un vânt care clătină din toate părțile întreaga construcție pe care o ridicaseră. Când dădură buzna afară să afle ce se întâmplase, văzură deasupra tabernaculului un corb negru, uriaș, care bătea cu putere din aripi. Cu fiecare batere, el se albea tot mai mult, pentru ca, în final, să se transforme într-un înger. Fața îi era acoperită de o ceață aurie, iar la gât purta o cruce de aur, soră geamănă cu cea din cort. După doar câteva secunde, îngerul se topi, dispărând, la fel cum venise, în tărie.

În urma unei înțelegeri cu frații, au decis cu toții ca până în primăvara viitoare, să construiască din bârne o casă de rugăciune cu turn, unde să amenajeze un mic observator astronomic a cărui piesă de rezistență să fie telescopul magistrului Zimmermann. Dimensiunile încăperii principale trebuiau să fie de patruzeci pe patruzeci de picioare. În jur se vor ridica patruzeci de chilii mici, pentru fiecare frate câte una, dotate cu câte un pat și câte o măsuță. De asemenea, au stabilit ca frații iubitori de liniște și meditație să se poată retrage în pădure unde să-și amenajeze singuri adăposturi. Nimeni nu avea însă voie să rămână izolat de colectivitate mai mult de patruzeci de zile. Și iată cum, bazându-se pe puterea cifrei 40, considerată de frați simbolic perfectă, comunitatea a început să adopte reguli și să-și rostuiască existența. Însoțit de alți câțiva frați, Magister Johan s-a dus să îi cunoască pe băștinașii indieni din tribul Lenni Lenape pentru a stabili relații de bună vecinătate cu ei. În apropiere se găsea și o așezare mai veche, Germantown, alcătuită, în principal, din familii de origine germană, care s-au dovedit, curând, a fi ospitaliere și prietenoase.

Prima iarnă urma să înceapă sub bune auspicii. Magister Kelpius împreună cu frații Daniel Falckner, Ludwig Biedermann și Daniel Luckius au găsit o mică peșteră lângă un izvor, au amenajat-o și au cărat acolo lăzile mari și negre, îmbrăcate în tablă. Magistrul s-a mutat, de îndată, în noua sa casă, fericit să-și înceapă experimentele și să se cufunde în studiu și rugăciune. Frații îl vizitau câteodată și îl găseau mereu uitând de sine, nemâncat, dar plin de optimism și dorință de muncă. Nu-i plăcea să vorbească despre munca lui și, de câte ori era întrebat ce face acolo, singur, suferind de frig și făcând foamea, răspundea:

— Mă rog, fraților! Mă rog!

O dată la patruzeci de zile, netuns și flămând, cobora din munte în mica lor colonie. În ochii lui se vedea însă licărind o lumină vie, pornită din satisfacția pe care i-o aducea munca pe care o făcea. Vorbea rar și calm, ca un indian înțelept. Frații îl consultau în privința proiectelor îndrăznețe pe care le gândeau, apoi se întorcea iar în pustie.

Când primăvara s-a lăsat peste ținutul Wissahickon, l-a găsit pe Magister slab și ostenit ca după o luptă grea. Îl sâcâia o tuse care apărea sporadic, iar ca să se înzdrăvenească, s-a mutat, pentru o vreme, în tabără. Acolo începuse deja munca de construcție. Primele bârne au fost prinse între ele, iar perimetrul a fost închis. Peste iarnă, frații tăiaseră copacii pe care apoi i-au fasonat și i-au pregătit pentru montaj. Într-o lună, casa cea mare a fost ridicată, crucea sfântă, mutată în mijlocul ei, iar telescopul, cu ochiul său mare de ciclop, cerceta cerul din turnul zvelt care domina împrejurimile.

La prima întâlnire pe care au ținut-o în această casă, frații hotărâră să construiască o școală pentru copiii din Germantown și o sală de mese. Încet, încet, lucrurile evoluau în direcția cea bună, în timp ce muzica clavecinului răsuna peste tabără, răspândind bucurie. Pentru câteva zile, Magister Johan a fost mutat în casa familiei Schneider, în apropierea taberei. Frau Schneider îl doftoricea cum știa ea mai bine și, mai ales, îi dădea să bea lapte gras de capră pentru a-i întări plămânii. Doar că Magister nu a rezistat mult în acest loc și, într-o zi senină de aprilie, a pornit-o iar spre reduta sa dintre stânci pentru a-și continua studiile și rugăciunile. A mai coborât doar de Sfântul Ioan de Vară, în ziua când era programată sărbătoarea comunității și inaugurarea Casei de Rugăciuni.

În dimineața aceea de iunie, toate lucrurile păreau ordonate de divinitate. Frații se adunaseră pe platou curați și spălați, iar pe chipurile lor înflorise veselia. Cerul strălucea ca un smarald șlefuit de îngeri, iar casa cea nouă te îmbia prin măreție și simplitate să intri și să-I mulțumești Domnului pentru tot ceea ce fusese ridicat acolo, la gura de vărsare a râului Wissahickon în Schuylkill.

Ca din senin, lumea s-a tulburat și s-a auzit un vuiet, apoi un vânt puternic s-a stârnit, împins din spate de un corb uriaș, care plutea cu aripile deschise, înaintând spre comunitatea împietrită. Pe măsură ce se apropia, penele corbului se albeau însă din ce în ce mai mult, iar corpul păsării începea să semene tot mai mult cu cel al unui om. Când ajunse deasupra casei ridicate de frați, corbul se transformă deodată în înger. Ca și altă dată, fața nu i se vedea, fiindu-i toată acoperită de o ceață aurie. Câteva clipe lungi se opri deasupra mulțimii, lăsând parcă oamenii să-i admire straiele de mătase și crucea de aur care strălucea precum un soare mic prins la gâtul minunatei sale făpturi celeste. Apoi a sublimat, aidoma sărurilor din laboratorul magistrului, transformându-se într-o boare.

Ca la o poruncă nevăzută, frații au îngenuncheat toți, deodată, în iarba crudă și au început să se roage. Ruga lor a durat ore întregi, fără întrerupere, fără vorbe, așa cum îi învățase magistrul să se roage în liniște. Când s-au trezit din rugăciune, soarele cel blând căuta parcă apusul spre a porni înspre alte lumi, acolo unde să spună iar și iar povestea aceasta minunată și altor oameni.

* * *

Cu timpul, comunitatea pietiștilor a început să se dezvolte. Au venit și alți simpatizanți din Lumea Veche, oameni cu frica lui Dumnezeu, școliți, talentați, devotați, gata să se pună, trup și suflet, în slujba comunității.

Elvețianul Conrad Matthäi a fost unul dintre aceștia. Era omul înțelegerii, al colaborării și ajutorului reciproc. În ziua când a fost primit în familia frumoasă de pe malul râului Wissahickon, a desfășurat un drapel pe care era țesut un înger ce sufla în trâmbiță deasupra unei mulțimi de mai multe confesiuni: creștini, evrei și musulmani, spunând: Pacea este crezul meu! Această trâmbiță suflă pentru sufletul tuturor națiunilor!

În scurt timp, li s-a adăugat și Christopher Witt, preot, medic, pictor, botanist. Neamț de origine, născut în Lemgo, acesta primise de mic o educație aleasă, iar în școală a fost interesat de majoritatea disciplinelor, fiind unul dintre studenții care s-au făcut remarcați în toate domeniile. Witt a ajuns repede motorul frăției. Sub îndrumarea lui, s-a amenajat o grădină botanică, s-au preparat poțiuni din plante medicinale pentru bolnavi, s-a construit o orgă. Când avea un moment de răgaz, fratele Christopher fugea până la peștera magistrului să-i ducă plante medicinale ori poțiuni și să-l trateze de tusea rea care punea stăpânire, pe zi ce trecea, tot mai mult, pe trupul lui din ce în ce mai firav. Tot acolo, în lumina slabă care pătrundea printre stânci, Witt a pictat chipul magistrului, fiind convins că acesta era primul tablou în ulei făcut în Lumea Nouă.

La propunerea lui Christopher Witt, un alt frate, Daniel Giessler a fost ales să se ocupe îndeaproape de Magister, să-i fie secretar, medic și însoțitor permanent. În ultima vreme, Johann Kelpius se simțea tot mai rău și avea nevoie de cineva aproape. Într-o dimineață, măcinat de vise lugubre, magistrul i se confesă fratelui Daniel, strângându-l de mână:

— E rău cu mine, frate Daniel! În curând, să știi că mă voi duce să citesc Scriptura în grădinile cerului, alături de magistrul Jacob Zimmermann. Îmi simt pieptul greu, iar aerul parcă nu-mi mai ajunge! Spre dimineață, îmi vine în fiecare vis corbul cel negru care acum nu se mai transformă în înger! Se așază pe pieptul meu și mă străpunge cu ciocul lui de fier! Nu simt durerea, ci doar o mare părere de rău că, în curând, nu va mai avea ce să mănânce, iar eu voi fi plecat din dulcea noastră frăție!

— Astea-s doar vise, frate Johann! îi răspunse Daniel. În curând, va veni fratele Witt cu mai multe ceaiuri întăritoare și cu lapte de capră! Trebuie să te faci bine! Te vom face bine! Nu ne poți părăsi acum, când toate au prins rădăcină! Din sămânța pusă de noi pe aceste meleaguri, a crescut un pom frumos care acum a început să dea roade. Abia de-acum înainte vom începe să ne bucurăm de viață!

— Aceasta a fost misiunea mea, frate Daniel! Mi-am încheiat și experimentele pe care mi le-a încredințat Jacob Zimmermann și maestrul Christian Rosenkreutz! Am ajuns la niște concluzii uluitoare! Dar lumea de azi mi se pare că nu merită să cunoască toate lucrurile acestea minunate! Nu este pregătită pentru așa ceva! Eu am pregătit cufărul acela de metal de la intrare, pe care scrie Arcanum! Te rog să îngenunchezi acum în fața mea și să-mi juri pe credința ta în Domnul că vei duce cufărul acesta până în locul în care râul Wissahickon se varsă în Schuylkill și-l vei arunca în valuri! Juri, frate al meu?

— Jur, magistre!

— Atunci, du-te degrabă, frate! Du-te înainte să se întoarcă pasărea destinului ca să-mi smulgă și ultimele fire de viață din piept!

Daniel Giessler apucă de toartă cufărul și porni la drum în grabă. Spre marea sa uimire, deși acesta era voluminos, nu simțea totuși nicio greutate! Ba i se părea că acel cufăr misterios îl purta chiar el spre locul unde trebuia să ajungă. S-a întors după câteva ore și l-a găsit pe fratele Johan împreună cu Christopher Witt. De cum îl simți însă că s-a întors, magistrul îi strigă cu disperare:

— Frate Daniel, nu ți-ai respectat jurământul! Nu ai aruncat cufărul în apă, așa cum te-ai legat prin jurământ! Du-te degrabă și îndeplinește-ți misiunea, altfel vei fi lovit de mânia cerească!

Uluit de aceste cuvinte ale magistrului, Daniel Giessler o rupse la fugă, cu gând să recupereze cufărul ascuns în pâlcul de aspeni și să-l arunce în apele râului, întocmai cum i se spusese. Deși n-avea nicio greutate în mână, drumul înapoi i se păru o veșnicie! În cele din urmă, ajunse transpirat și stors de vlagă la locul cu pricina, găsi cufărul, îl cără până pe mal și de acolo îi făcu vânt în apă. De cum atinse însă undele, cufărul explodă cu un bubuit nemaiauzit, iar pământul se cutremură, crăpându-se din loc în loc și deschizând spre cer guri de balaur flămânde.

Chiar în clipa aceea, Johann Kelpius scoase un oftat de ușurare și se stinse precum o lumânare de ceară, în brațele fratelui său, medicul…

---

[1] Caracteristice pietismului, doctrină ascetică protestantă, apărută în Germania secolului al XVII-lea, care susține respectarea riguroasă a practicilor religioase și pietatea (n.r.).

[2] Troliu cu ax metalic, vertical, pe care se înfășoară cablul de tracțiune (n.r.).

[3] Magazie de provizii pe o navă (n.r.).

[4] Dormitor, spațiu de dormit pe o navă (n.r.).

[5] Încărcătură din nisip, pietriș ori plumb, care asigură stabilitatea navelor (n.r.).

[6] Porțiune de apă lângă țărmul mării, închisă în parte prin diguri, unde se adăpostesc navele într-un port (n.r.).