Radu Matei Todoran, Prozator si Poet

Radu Matei Todoran, autor român, membru al ”Uniunii Scriitorilor din România”, al ”Societe des Poetes Francais” si director-fondator al revistei de cultură ”ZENIT22” care apare la Alba Iulia sub egida ”Uniunii Scriitorilor din România”.

Tăcerea din urmă

Plecase

lăsase în urmă

plăpânde flori în ferestre

păsări de fum fară cioc

între ramuri

pepite de aur în colbul drumului

şi linişte

o linişte adâncă precum un baikal

aşa încât nici gândul

nu te lasa să aspiri la cuvânt

bătrânii de soc ieşeau în prag

să spargă nuci

să mai răsufle tăcerea

vesel  atunci mutul

aşezat în tronul său de agat

şi-ar fi dorit să aibă

mâini mai multe…

Mesteceni de argint    

Au venit șoimii

ca nişte soldați ai haosului

cu gheare de oțel și capișoane de fum

să se adape din cupa de argint

a lui Zamolxis

zeul bâtrân cu picioare de zimbru

și toiagul împletit din șerpi aurii

Au venit să ne alunge

din pădurea de mesteacăn

moștenită de noi de la un rege scit

au venit hulpavi să ne ia apa cea sfântă

și s-o transforme în licoare de foc

să ne fure argintul și să-l prefacă în ochi de felină

Nici nu văzuseră că noi prinsesem rădăcini

acolo la marginea pădurii

și ne transformasem tot mai mult

an dupa an 

în  mesteceni de argint

pe care nu-i taie lama

și nu-i usucă timpul.

Cronică străveche

Alergam printre coloane

din ochii centaurilor

curgeau şuvoaie de lacrimi

își plângeau stăpânii daci

căzuţi pe meterezele Sarmizegetusei

Zamolxis plângea și el

bătrânul zeu înconjurat

de umbrele vechilor preoţi

care aşezate sub sfeşnicele cerului

sufereau picurate de ceara timpului

Gropile nedemne a primi

trupurile sfinte

s-au acoperit singure

aşa că centaurii

își aruncau eroii

direct în ceruri

Pana scribului ascuns între conifere

s-a aprins ca o lumânare.

Evantaiele uitării

Tocmai mă prăbuşisem

dintr-un vis cald

cald era şi vinul

şi nisipul din clepsidră

şi timpul

am căzut ca un bulgare de dorinţe

undeva  între sânii tăi

vişinii râdeau acrişor

sub fereastră

câinelui trist îi era cald şi lui

încercând să-şi dezbrace năravurile.

Pe un pergament

Zeii Eghipetului

mi-au trimis hieroglife

cerneala era încă fierbinte

ca sângele tău pofticios

care susură în capilarele noastre.

A început să miroase a logodnă

scribii noştri păzitori

într-ale cuvântului

se jucau cu iubirea

arzând pergamente

focul îl înteţeau

cu evantaie croite din uitare.

Doi în gondolă

Te priveam

fumul trabucului

îți unduia chipul

alene îmi aminteam

de vechile fotografii

în care vântul uitării

bătea nevăzut

papucii de casă

relicve de catifea

sub picioarele tale

acoperite de sărutări

ca niște zaharicale perverse

pe tortul ultimei aniversări

Frunze ciudate se strecurau

gri printre noi

amândoi am urcat în gondolă

ca într-un lăcrimariu

al tristei speranțe

Atunci am încercat să vâslim

apa fugise din canale

iar gondolierul de fum

ținea o clepsidră murdară

 între degete

tremurând.

Lupta ei cu simultaneitatea

Mă priveşte în ochi

îmi intinde o mână

şi simţindu-mi curgerea

se grabeşte sa se amestece cu mine

să fim o diluţie completă

să putem folosi amandoi aceeaşi dorinţă

acelaşi zâmbet

aceeaşi şoaptă

Îmi place lupta ei

cu simultaneitatea

numai că ea nu ştie

că nimeni nu poate curge

împreună cu mine

pentru că nici eu nu pot curge

odată cu mine

ci pe rând

ca un şarpe

prin măruntaiele casei.

Nisipul sunt EU

Când clepsidra

îşi pierde ultimul grăunte de nisip

cel care cade în cealaltă lume de sticlă

atunci o mână bizară

o întoarce

înăuntru suntem tot noi

nisipul nostru

timpul nostru cel preţios

care până la urmă

a ajuns rocă amorfă

ritualul este acelaşi înăuntru şi afară

Dincolo de lumea sugrumată

vezi călugări smeriţi

pregătiţi să-ţi dea de pomană

o lacrimă

sau preoţi ori druizi ori  vraci

gata să repete a nu ştiu câta oară

aceleaşi ritualuri ieftine

despre apus.

Înauntru nisipul

nisipul…

Facerea lumii

Zeul bătrân cu picioare de zimbru

cel care a făurit și refăurit

în mai multe rânduri

lumea

se întinde pe patul de libelule

plutind printre trestii de argint

în cântecul molcom al norilor

prin care suflă vântul

ca în vrăjite tuburi de syrnix

Jos oameni despuiaţi

aşteaptă trecerea într-o noua eră

cu zei noi

şi obiceiuri schimbate

ici-colo câte un îndrăzneţ

se căţăra pe stânci

să vadă schimbarea lumii.

În stele plămezi de foc

desenează poteci

vrăjitoare de chihlimbar

fac descântece

arzând sub retorte

demoni mici eşuaţi

Dinspre norduri

au început să descindă

sfinţi şchiopi murdari de mâl şi de smoală

în frunte cu zeul de mărgean

şi  urechi de ţap

Trompetele îngerilor

cântă lugubru

iar zeul cel bătrân

se ridică de pe patul său de libelule

şi se încruntă

în timp ce dintre ridurile frunţii

îi cad palide lacrimi de ceară

Plesneşte din imensul său bici de foc

şi totul dispare

aşa că Zamolxis se apleacă spre pământ

pentru a mai plămadi o dată lumea.

Pana mea înmuiată în rană

Scrutez orizontul

cu ochi de condor

adulmecând sfârşitul

ploi tainice simt

în sufletu-mi păgân

sunt ploile timpului

care-mi adaugă plumb

în fiecare cărămidă a trupului

Pe metereze

cucuvele de jar se adună

luna blid ciobit

le arată drumul spre mine

şi le aşază ca o diademă

pe fruntea-mi

Răvăşită de plecări

pana mea înmuiata în rană

nu mai scrie

din ea picură sânge.

Flori de vişin

Sub fereastră

flori de vişin oftând

gândul mi se strecoară printre ele

căutându-te

doi grifoni îi arată drumul

spre tine

Eşti înger sau eşti om

Statuia de bronz a leului înaripat

de pe San Marco

se destramă în fluturi

roind în chip de aureolă

în jurul trupului tău

doi alchimişti de alabastru

beau cafea în piaţetă

aruncînd cu prafuri

frumos mirositoare în aer

Deodată plouă cu flori de vişin

Cucuveaua de dimineaţă

cu inele de aur la picioare

mă trezeşte cu  sunete grave

vibrând

ca inima frământată a Veneţiei

pe pervaz două egrete

mi-au aşezat pe o tavă

încă un clondir cu vişinată

Mă aştept ca

Laguna să dispară în timpuri

lăsându-se cotropită

de viclene lichide.