In memoriam Traian Dobrinescu, filolog, publicist, scriitor și animator cultural vâlcean.

(23 mai 1949 – 03 august 2026)

Traian Dobrinescu s-a născut la 23 mai 1949 la Orlești, în județul Vâlcea. Clasele primare și gimnaziale le-a absolvit în comuna natală, iar liceul la Colegiul „Alexandru Lahovari” din Râmnicu Vâlcea. A absolvit Facultatea de Filologie din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, în anul 1972. A lucrat ca profesor de limba și literatura română la Școala Generală din Malaia (jud. Vâlcea) și la Liceul Mecanic din Băbeni (jud. Vâlcea). La 19 ianuarie 1990, împreună cu un grup de intelectuali vâlceni, a înființat Curierul de Vâlcea, primul cotidian particular independent din România. În anul 1992, a fondat Informația Zilei, publicație pe care a condus-o până în anul 1994.

În 1991 a participat la fondarea Teatrului de Stat „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea, unde a fost numit director, în calitate în care a coordonat montarea primelor spectacole ale noii instituții: În așteptarea lui Godot de S. Beckett – în regia lui Petru Vulcărău – și Libertate conjugală de Dario Fo și Franca Rame – în regia lui Silviu Purcărete.

Din 1995, s-a dedicat cu precădere conducerii societății mixte româno-italiene “Romitalgraf” și firmei sale TRADO SRL, axată inițial pe comerț internațional. A lucrat 4 ani în Siberia. A fost director la RAPPS Olănești. A fost deputat în Parlamentul României, fiind ales în 2012 pe listele Partidului Național Liberal pentru un mandat. În această calitate a susținut drepturile scriitorilor.

Activitatea sa literară a fost una importantă. A debutat în 1990 în volumul colectiv Preludii epice, apărut la Editura Mihai Eminescu. Au urmat alte volume: Cântec de violoncel: 60 de texte lirice ( 2002), Urme: 51 de texte lirice (2004), Când Dumnezeu îmi spunea pe nume: roman, (2008). A cunoscut succese literare însemnate cu romanele cu note autobiografice Cei morți înainte de moarte (reeditat recent)și Nu te opri, nu te întoarce (2016), pentru care a primit Premiul Colocviului Romanului Românesc. A primit Premiul pentru Proză Scurtă „Tudor Arghezi” (1985) și Premiul pentru Proză Scurtă „Gib Mihăescu” (1986).

Traian Dobrinescu lasă în urmă o operă semnificativă și amintiri imposibil de șters. Cei care l-au cunoscut mai bine, își vor aminti de el, cu pioșenie. Printre aceștia, profesorul vâlcean George Voica, iubitor al plaiurilor loviștene, cel care la aflarea veștii trecerii la cele veșnice ale lui Traian Dobrinescu a simțit nevoia să-și lase sufletul umbrit de durere să vibreze! A făcut-o în felul său, pe versurile poeziei de mai jos. O poezie pe care am primit-o recent de la Domnia Sa, gest care m-a mișcat, îndemnându-mă să scriu aceste rânduri. 

Epistolă către Traian Dobrinescu

                                                                         ( de George Voica, Surpate, 05 august 2026 )                                                                                                                      

Cum te-ai gândit să pleci așa, de-odată,

spre alte spații, ce tu nu le știi,

când viile,-n Orlești, spre tine cată

și te așteaptă,-n toamnă, ca să vii

cu-atâți amici, ce pragul casei tale,

noi l-am trecut înrourați și bând

vin roș și negru,-n de pământ pocale,

fără-a gândi că vei pleca-n curând!

Purtai în sânge zada din Siberii,

agrișele cu fructe de rubin,

dar și-nflorite crengile de merii,

ce-mpodobeau Imperiul Bizantin…

               *    *    *

Tu n-ai venit la mine, la Surpate!

Te-aș fi primit ca pe un frate bun;

mestecenii ar fi zburat prin sate,        

strigând că te-ai întors dintr-un surghiun,

pe care, însă, de acuma, iată,

ești pregătit, de-a pururi, să-l înfrunți,

chiar dacă inima mi-e supărată

și între noi sunt suspendate punți…

Cum te-ai gândit să pleci, de-acum, Traiane,

în mijlocul acestei veri de foc,

când văd pe mări covoarele persane;

pe cel din mijloc: tu și un prooroc?!       

             *     *      *

Aveai în tine Etne și Vezuvii;

cu degetul cel mic le împingeai;

chiar Dunărea și Volga, și-alte fluvii,

le traversai cu herghelii de cai…

Acum nu știu ce să mai cred, că, parcă,

fântânile-ar seca fără să vrea,

când văd prea bine: inima-mi se-ncarcă

de-o liniște adâncă,-așa de grea…

Dar mă retrag în umbra ta de zadă,

în draga-ți izbă cu bătrâni mujici; 

văd tălpi de sânge-n proaspăta zăpadă,

și-atuncea simt că ești cu noi aici;

că, poate, noua-ți carte-o vei deschide

pe nesfârșite lenur’le de maci;

ne-om îmbrăca, cu toți, în roș hlamide

și ne vom pierde printre verzi copaci…

Un vânt, ne-o smulge-odată cu frunzișe

și haosul ne-o înghiți, visând

că-am fost doar ionatane și agrișe…

De trecere e omu’-așa flămând?!

Dumnezeu să-l odihnească în pace pe Traian Dobrinescu!

În foto: Traian Dobrinescu

Ion Talpoș