Chidea. Satul de piatră și oamenii lui

A fost suficient să văd un videoclip pe Facebook. În milisecunda următoare hotărârea era luată: eu trebuie să ajung la Chidea.

Nu știam mare lucru despre sat. Că este undeva în județul Cluj, că i se spune „satul de piatră”, că este atestat documentar din Evul Mediu și că prin apropiere se află o peșteră cu lilieci. Mi-a fost suficient. Am găsit cine să mă ducă cu mașina și m-am bucurat și mai tare la gândul că voi putea filma pentru M Plus TV International. Dacă locul acela mă chemase pe mine printr-un film de câteva minute, poate că, prin materialul meu, avea să ajungă mai departe la alți oameni.

Chidea aparține comunei Vultureni și este atestată documentar în 1332, într-un document în care numele localității apare sub forma Kyde. Această mențiune scrisă nu înseamnă însă și începutul așezării. Biserica reformată de astăzi, inițial catolică, păstrează elemente medievale datate între 1245 și 1270, dovadă că viața comunității coboară cel puțin până în secolul al XIII-lea.

O monografie dedicată Chidei consemnează că invazia tătară din secolul al XIII-lea a lovit și așezarea, nu numai apropiata Cetate Dăbâca. Tradiția satului merge mai departe și spune că vechea vatră s-ar fi aflat mai jos, spre Ciumăfaia, iar atacurile repetate i-ar fi făcut pe oameni să se retragă după dealuri, într-un loc mai ferit. András avea să-mi spună aceeași poveste, iar eu aveam s-o întâlnesc din nou când am pornit spre peșteră.

Piatra avea să dea Chidei înfățișarea pe care încă o păstrează. Tuful dacitic, rocă de origine vulcanică aflată în dealurile din jur, putea fi fasonat și folosit la aproape tot ce avea nevoie o gospodărie. Case, șuri, grajduri, grânare, fântâni, porți și garduri au crescut din aceeași piatră.

Meșterii Chidei au ajuns cunoscuți și dincolo de hotarele satului. Pietrarii și zidarii de aici au lucrat în alte părți ale Transilvaniei, iar numele lui Sipos Dávid, unul dintre cei mai cunoscuți cioplitori în piatră ai zonei, a rămas legat de numeroase amvoane, ancadramente, monumente funerare și lucrări păstrate în biserici transilvănene.

Când am intrat în sat, am înțeles de ce imaginile de pe Facebook îmi rămăseseră în minte.

Piatra era pretutindeni. În pereți, în porți, în garduri, în gospodării. O liniște de piatră scoasă din baierele pământului la lumină, de parcă însăși materia din care fusese făcut satul putea să ne învețe câte ceva despre statornicie.

Nu aveam ghid. Nu știam încotro să merg și, de fapt, nici nu voiam prea mult să știu. Îmi place să las un loc să mi se arate pe măsură ce merg prin el.

La o casă cu numărul 162 am intrat în curte și am strigat:

— Bună ziua! Este cineva acasă?

Nimic.

Am plecat mai departe. Lăsam drumul să mi se arate și încercam să găsesc pe cineva cu care să stau de vorbă. Poți citi zece pagini despre un sat, dar uneori un om care a trăit acolo îți spune într-o jumătate de oră ceea ce nu poți afla decât prin viu grai.

La un moment dat a apărut un ATV. Domnul care îl conducea nu era din sat, dar a strigat spre o casă aflată ceva mai sus, către un om pe care eu încă nici nu-l vedeam.

Așa l-am cunoscut pe Szabó András.

Aveam să aflu imediat că este consilier local în comuna Vultureni. Mai important pentru mine în clipa aceea era însă că întâlnisem omul care părea să aibă Chidea întreagă în memorie.

Ne-am prezentat și am început să vorbim. În câteva minute aflam mai mult decât mă așteptasem. Îl ascultam și aveam impresia că vorbesc cu cineva care cunoaște satul din vremea în care casele acestea se ridicau una câte una.

Mi-a povestit despre piatră și despre drumul ei de la deal până în zidul casei: era scoasă din carieră, transportată, „ciobită” și folosită apoi de cei care construiau. András mi-a vorbit și despre cele patru locuri de exploatare a pietrei din jurul satului.

O mare parte din munca de exploatare și transport a pietrei se făcea iarna, când oamenii nu mai erau prinși cu lucrul pământului. Piatra era adusă în sat, odinioară inclusiv cu sănii mari trase de boi, și chiar în anotimpul rece se construia.

Dar o casă nu era ridicată doar de familie. Se făcea clacă.

Se adunau rude, vecini, prieteni, uneori douăzeci sau treizeci de oameni. Te ajutau să-ți ridici casa, șura sau grajdul și, odată terminată treaba, rămâneai într-un fel dator. Când venea rândul altuia să construiască, mergeai și tu. András mi-a explicat, cu haz, că era ca o rată întinsă pe zeci de ani, numai că fără dobândă.

Peste drum de casa lui trăise până în urmă cu aproximativ zece ani un bătrân care încă știa vechiul fel de a construi. András mi-a spus că și-a ridicat propria casă împreună cu el, păstrând felul tradițional de lucru. Mi-a plăcut amănuntul acesta. Meșteșugul nu rămăsese în cărți. Trecuse din mâinile unui bătrân în mâinile unui om care trăiește astăzi în Chidea.

Claca n-a dispărut nici ea.

La Chidea oamenii încă se adună când este nevoie. Muzeul satului păstrează o gospodărie tradițională din piatră, iar una dintre clădirile sale are o vechime estimată la aproximativ trei sute de ani.

Acolo poți înțelege și cum funcționau casele acestea. Pereții ajungeau la aproximativ o jumătate de metru grosime și păstrau răcoarea vara și căldura iarna. Zidul se făcea cu câte un rând de piatră pe fiecare parte, legat din loc în loc, iar spațiul dintre ele era umplut. Lutul, pământul galben al locului, era folosit la legare și izolație. Hornul mare al casei amintește de vremea în care focul era centrul gospodăriei.

Muzeul satului păstrează și ultima casă din microregiune care mai are acoperiș tradițional din paie. O asemenea învelitoare nu este veșnică. După aproximativ zece-cincisprezece ani trebuie refăcută, iar asta îi adună din nou pe oameni.

András mi-a spus că Asociația Chidea continuă această muncă. Oamenii se adună, pregătesc materialul necesar și refac acoperișul în vechiul fel, pentru ca gospodăria să-și păstreze forma autentică. Cu sute de ani în urmă se adunau să ridice o casă. Astăzi se adună ca să păstreze una.

Apoi András a făcut ceva la care nu mă așteptam.

S-a urcat în mașină cu copiii lui, o fetiță și un băiat, frumoși și plini de viață, crescuți în libertatea satului, și a venit cu noi până sub pădure.

Voiam să găsesc Peștera Kőlyuk.

Peștera este cunoscută în sat de multă vreme ca loc de refugiu, iar astăzi are și o mare importanță naturală. Documentele ariei protejate Dealurile Clujului Est arată că aici se află cea mai importantă populație de hibernare a liliacului mare cu nas-potcoavă, Rhinolophus ferrumequinum, de pe teritoriul acesteia. Specia este protejată, iar accesul necontrolat în locul de hibernare poate deranja colonia.

András mi-a povestit și o istorie păstrată de oamenii locului. O spun ca pe ceea ce este, o legendă orală, nu ca pe un fapt dovedit de documente. În vremea năvălirilor tătare, sătenii s-ar fi refugiat în peșteră. Cotropitorii ar fi descoperit ascunzătoarea și ar fi făcut fum la intrare, iar oamenii prinși înăuntru ar fi murit.

András mi-a arătat cu mâna direcția.

— Pe acolo.

Numai că nu exista indicator. Nici vreo potecă evidentă pentru mine.

Acum începe partea în care orice om cu puțină minte ar fi făcut un lucru foarte simplu: s-ar fi încălțat cu adidașii din mașină.

Eu aveam adidașii în mașină.

Și în mașină au rămas.

Eram îmbrăcată cu un costum al designerului Lennard Taylor, cu o fustă-pantalon lungă, cercei rotunzi mari și papuci de oraș, pentru că, deh, venisem și să filmez. În extazul meu de explorator proaspăt numit în funcție de mine însămi, am pornit spre pădure exact așa.

La început a mers.

Apoi au venit mărăcinii.

Am dat jos papucii, i-am luat într-o mână, cu cealaltă îndepărtam crengile, iar materialul pantalonilor trebuia ridicat ca să nu-l las zestre pădurii. Înaintam cu o singură idee: trebuie să găsesc peștera.

După o vreme, lucrurile s-au îngroșat. Eram afundată bine în pădure și nu mai exista nimic care să semene cu un drum. Copaci, tufișuri, frunze, pantă. Pădurea își vedea liniștită de sălbăticia ei, și eu mă întrebam unde ține ascunsă peștera.

Cerceii mi se agățau în ramuri.

Terenul devenea din ce în ce mai abrupt.

Eu alunecam ca Bambi pe gheață.

În asemenea situații, când caut ceva și nu am habar încotro s-o iau, îl chem pe Arhanghelul Mihail. Așa fac eu. Mă auzeam spunând:

— Te rog frumos, condu-mă tu.

Mintea omului este interesantă. Cere ajutor și crede, iar în secunda următoare produce toate nenorocirile posibile.

Îl lăsasem în urmă pe nepotul meu. Era foarte cald și știam că se îngrijorează, dar îi spusesem să rămână, că mă descurc. Dacă ar fi putut veni după mine, sunt sigură că nu m-ar fi ascultat.

Între timp, Jiminy Cricket, conștiința mea de serviciu, urlase atât de mult încât rămăsese fără glas.

„Femeie, tu unde te crezi?”

L-am ignorat cu succes.

Până când a apărut următoarea întrebare:

Dar dacă mă întâlnesc cu un mistreț?

Începusem chiar să studiez copacii și să mă întreb dacă eu, cu parada modei după mine, sunt în stare să mă cațăr într-unul dacă apare vreun mistreț, cu colți de argint sau fără.

Numai că obsesia mea ștergea repede toate celelalte gânduri:

Unde este peștera?

Am mers în sus. Am mers în lateral. Am încercat în jos.

La un moment dat m-am trezit deasupra unei râpe pe care nici Vitoria Lipan n-ar fi privit-o cu prea multă încântare. Panta era atât de abruptă încât începeam să înțeleg că una este încăpățânarea și alta sfidarea legilor naturii.

Am încercat să-l sun pe Alin, măcar să știe că încă exist și încă mai caut. N-a răspuns. Poartă aparat auditiv.

No, bun.

Eu și versantul.

Care pe care?

M-am prins de crengi și rădăcini și am început să cobor. Pământul, îngrășat ani întregi de frunze, aluneca sub mine. Mă lăsam aproape pe verticală, fără cabluri, fără bocanci, fără nimic din ceea ce un om citav ar lua într-o asemenea expediție.

La un moment dat au apărut niște stânci.

Inima mea a zis:

— Evrika!

Mintea a răspuns imediat:

— Ai găsit stânci. Peștera unde este?

Am coborât și până la ele. Nu știu nici acum foarte bine cum. Probabil cu încăpățânare, cu puțină inconștiență și pe aripile Arhanghelului Mihail.

Am început să filmez stâncile.

Și după câțiva pași s-a arătat peștera.

Nu vă pot explica bucuria. După tot codrul pe care îl colindasem, providența mi-a zâmbit până la gingii.

Am filmat, am intrat, am ieșit, eram atât de exaltată încât abia mai țin minte ordinea lucrurilor. Știu numai că, la un moment dat, am observat sânge pe piciorul drept. Mă zgâriasem.

Am privit zgârietura aproape cu mândrie.

Medalia exploratorului.

Și apoi s-a întâmplat ceva.

Am găsit poteca.

O cărare scurtă, care m-a scos în câteva minute în luminiș. De acolo vedeam mașina.

Peștera la care eu ajunsesem după aproape o jumătate de oră de alpinism improvizat, mărăcini, râpe, rugăciuni și negocieri imaginare cu mistreții putea fi atinsă în aproximativ cinci minute, exact cum spusese András.

Nu știu unde m-ar încadra un psiholog.

Știu numai că eu colindasem prin codru pentru o peșteră care stătea liniștită la cinci minute de drum.

Ne-am întors la András. Ne invitase la o cafea.

Avea un prieten în vizită și se cinsteau cu bere.

— Cu ce să vă servesc? Am de toate.

Eu priveam sticlele reci de bere, aburite de căldură, cu o concentrare pe care rareori o acord unei băuturi.

Nu prea mi se face poftă de bere.

Atunci mi s-a făcut.

— O bere.

Nu știu când am băut-o. Știu numai că sticla s-a golit.

Eram transpirată, zgâriată și cu picioarele pline de noroi. L-am rugat să mă lase să mă spăl. M-a trimis în baia familiei cu o naturalețe de parcă ne cunoșteam de ani de zile.

András avea copiii cu el, avea musafiri, avea ziua lui de trăit. Cu toate acestea, ne-a arătat satul, a urcat în mașină ca să ne conducă până la pădure, mi-a povestit despre clacă, despre piatră, despre oamenii vechi, mi-a dat un interviu pentru M Plus TV International, ne-a invitat la cafea și, când m-am întors din pădure, mi-a pus bere rece pe masă și m-a trimis să-mi spăl noroiul în baia casei lui.

Copiii lui se zbenguiau în jur în tot acest timp.

Mai târziu am mers spre cealaltă parte a satului. Am filmat, am fotografiat biserica, troița veche, ulițele și casele.

Pentru un sat atât de mic, Chidea are o zestre religioasă neobișnuit de bogată. Patru biserici sunt monumente istorice: biserica reformată, cu începuturi în secolul al XIII-lea, biserica romano-catolică „Sfântul Ioan Nepomuk”, biserica unitariană și biserica ortodoxă de lemn „Sfântul Gheorghe”. În sat există și o casă de rugăciune baptistă.

Bisericile păstrează și ele urmele pietrarilor. În piatra lucrată a amvoanelor, meselor liturgice și ancadramentelor se poate citi priceperea unor meșteri care au ridicat ziduri de gospodărie și au lăsat lucrări răspândite prin Transilvania.

La despărțire am dat mâna cu András. Ne-a dat și indicațiile pentru drumul spre Castelul Bánffy din Bonțida, următoarea oprire a zilei.

M-am dus la Chidea pentru piatră.

Credeam că voi scrie despre ziduri vechi, cariere, case, garduri și o peșteră cu lilieci. Le-am găsit pe toate.

La plecare însă, în mașină, m-am trezit vorbind mai mult despre clacă, despre bătrânul de peste drum, despre copiii lui András și despre felul în care un om pe care îl cunoscusem cu câteva ore înainte ne primise în casa lui.

Cred că asta spune destul despre Chidea: dacă mergeți s-o cercetați, s-ar putea ca, dincolo de piatră, să vă rămână în minte mai ales oamenii.

Carmen Oltean

Chidea, 1 septembrie 2026