Între vis și basm

Vidra mi se despletea la fiecare pas. Mai aveam câțiva kilometri de priveliști, iar ochii îmi alergau de la case la fânețe și spre crestele munților, încercând să ia cu ei cât mai mult. Coboram de la Pișoaia, de la Dealul cu Melci, trecusem prin locurile lui Avram Iancu și aveam deja desaga plină de frumos și istorie.

Știam însă că mă îndrept spre Rivus Retreat. Cu o zi înainte văzusem câteva fotografii și ele fuseseră, de fapt, pricina pentru care am purces spre Vidra. Nu aveam rezervare și nici siguranța că voi fi primită așa, într-o doară, mai ales că erau Zilele Orașului Câmpeni și pensiunile din împrejurimi aveau toate șansele să fie ocupate. Dar plecasem. Uneori fac socotelile după ce pornesc la drum.

La poartă străjuia o cruce veche din piatră. Am rămas o clipă în fața ei. Piatra roasă de vreme, muchiile tocite, anii adunați în ea. O cruce care își purta anii devenind parcă mai frumoasă. Am luat-o de bun augur.

Am trecut poarta, mai degrabă un portal.

Pensiune era prea puțin spus pentru ce se afla dincolo. Verdeața te lua în primire și, printre ea, casele se arătau pe rând, de parcă fuseseră tăinuite anume. O alee o lua într-o parte, alta dispărea după flori, câte un acoperiș se ivea dintre crengi. Nu vedeai locul dintr-odată și tocmai asta îi sporea mirajul.

Casa principală, albă, răsărea dintre verdeață ca o ciupercă uriașă, cu acoperișul înalt din șindrilă de lemn, ca o pălărie țuguiată. Ferestrele mici, lemnul vechi și arhitectura casei purtau ceva din gospodăriile de altădată ale Apusenilor. Trandafirii urcau pe lângă pereți, mușcatele roșii se îngrămădeau la ferestre, iar florile hohoteau din butoaie, vase de lut și dintre pietre.

Și, dintre toate, vița canadiană. Am recunoscut-o imediat. Cum ajunsese tocmai aici, nu știu. Am și eu la Toronto și m-am uitat la ea ca la o cunoștință întâlnită, tam-nesam, în mijlocul Apusenilor. Mi-a plăcut coincidența. Dintr-odată, ceva de acasă venise după mine până în Vidra.

Verdele era luxuriant. Atât de mult, încât aveam impresia că mă înghite ca un șarpe boa și îmi era greu să absorb totul dintr-o dată. Oriunde întorceam capul, mai apărea ceva.

Mi-am scos adidașii și am lăsat iarba să-mi sărute tălpile. După kilometrii acelei zile, senzația mi-a urcat mătăsoasă prin trup. Călcam încet și aveam sentimentul că pășesc pe sfințenie, prinsă într-un fel de surghiun în frumusețe. N-am mai pățit așa.

Am luat curtea la pas și abia atunci am început să văd amănuntele. Lemn masiv, piatră, trunchiuri devenite mese și bănci, obiecte vechi de gospodărie, vase, roți, țesături. Veneau din locuri și vremuri diferite și totuși păreau că fuseseră dintotdeauna împreună.

Apoi am aflat povestea. Patru case vechi fuseseră cumpărate pentru a fi salvate, desfăcute și aduse aici, ca lemnul și meșteșugul lor să nu se risipească.

M-am uitat din nou la pereți. Dintr-odată vedeam altceva în grinzi. Câte povești veniseră odată cu cele patru case? Câți oameni trecuseră pragurile lor, câți meșteri ciopliseră lemnul, câte mâini îl atinseseră înainte să ajungă aici? Câte ierni, câte mese, câte nașteri, câte plecări și întoarceri încăpeau în el?

Patru case își pierduseră locul dintâi și fuseseră adunate într-o viață nouă. M-a tulburat gândul că, odată cu lemnul, fuseseră salvate și urmele unor vieți despre care poate nimeni nu va mai ști vreodată totul.

Tot atunci am aflat că Rivus se află chiar pe locul vechii mori de apă a familiei. Moara fusese aici cu mult înaintea noastră, într-o vreme în care oamenii veneau cu grânele și plecau cu făina, iar apa făcea parte din viața gospodăriei. Până și numele locului vine din apă: rivus, pârâu.

Poate de aceea simțisem de la intrare că nimic nu stă pe loc, deși eu tocmai asta îmi doream: să stau.

Sub o salcie pletoasă, unul dintre câini dormea dus. Pisicile, și ele, tolănite una lângă alta. Mai încolo am descoperit un eleșteu cu nuferi și lebede negre. Lebede negre, în Vidra.

După atâta drum și după atâtea locuri savurate într-o singură zi, pentru prima dată simțeam nevoia să rămân locului. Eram desculță, cu iarba sub tălpi și muntele în față, iar graba se prefăcuse în tihnă. Muntele părea atât de aproape, încât îmi venea să întind mâna și să-i mângâi spinarea de dragon.

Căpițele de fân erau aproape și, firește, m-am dus la ele. M-am lipit de fân, i-am tras mirosul în piept și mi-am făcut din ditamai căpița un spătar. Atât i-a trebuit copilăriei. A venit întreagă, în mirosul ierbii uscate și în firele de fân rămase pe haine. După zeci de ani, parcă eram iar lângă căpița făcută de mine și tata.

Am intrat și în casă. Lemnul continua înăuntru: grinzi, mese grele, uși, coșuri, vase și obiecte de gospodărie trecute prin alte mâini și alte vremuri. Etnografia românească era acasă, în tihnă. După ce știam povestea celor patru case, priveam altfel fiecare bucată de lemn.

Mă întorceam cu gândul la oamenii care avuseseră viziunea să le salveze, să le mai dăruiască o viață. Am mai umblat prin curte și aveam mereu senzația că n-am văzut tot. După o alee mai apărea o casă, după o casă alt colț de grădină, după verdeață câte un obiect cu povestea lui.

Atunci am înțeles și fotografiile văzute cu o zi înainte. Pe viu era cu totul altceva.

Și, dintre toate câte le-am găsit la Rivus, au rămas oamenii. Tatiana și Ioan. Îi întâlnisem fără să-i cunosc și am plecat cu senzația că îi știam de mult. Sunt oameni din aceia rari în preajma cărora nu trebuie să cauți cuvintele potrivite. Poate că de aici începe, de fapt, povestea unei case: din felul în care omul care o locuiește îți deschide poarta. Iar după ce am aflat câtă trudă, câtă răbdare și câtă dragoste au încăput în salvarea acestor case, am înțeles că Rivus nu se putea naște din întâmplare. Locurile ajung, într-un fel, să semene cu oamenii care le dau viață.

Rivus mai are însă o taină. Nu se arată tuturor la fel. Cred că trebuie să vii cu o fărâmă de copilărie în tine, cu pofta de a căuta prin cotloane și de a crede, măcar pentru o vreme, că magia nu s-a stins cu totul din lume. Sunt locuri care par făcute pentru o poveste cu ființe ascunse prin păduri, case cu acoperișuri țuguiate și poteci care nu știi unde duc. M-am gândit chiar că, dacă ar ajunge vreodată pe aici ochiul unui regizor de film, s-ar întreba cum de n-a descoperit locul mai devreme.

Acum știu că portalurile chiar există și noi le căutăm prea complicat. Al meu avea o poartă, o cruce străveche și, dincolo de ea, patru case salvate de la risipire, o moară veche, căpițe de fân, nuferi, lebede negre și muntele coborât până lângă om.

Dacă vreți să treceți cândva printr-un portal, eu l-am găsit la Vidra. Am intrat pe acolo într-o zi de vară și nici acum nu m-am lămurit prea bine unde am fost: în vis sau în basm.

Carmen Cristina Oltean

30 august 2026