„pre moartea Eminului iubit, urmând…”
Despre cea mai frumoasă, tumultoasă şi tulburătoare poveste de dragoste din literatura română, cea dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle, începută sub semn providenţial, la Viena, în primăvara anului 1872, în momentul magic al întîlnirii dintre cei doi, < El, student aici la filosofie, un tânăr prezentabil cu plete fluturându-i pe spate, cu frunte înaltă şi ochi luminoşi şi Ea, un „înger blond” ”, cu părul lung şi bogat şi cu ochi albaştri, o doamnă în vârstă de 22 de ani (precum şi ai lui!), căsătorită şi mamă a doi copii, venită la Viena „să se caute pentru o suferinţă oareşicare”, dar să şi admire eleganţa proverbială a acestei capitale europene >, s-a tot scris şi se va tot scrie pe mai departe, deoarece aceasta a înrâurit, după părerea unanimă a criticilor literari, biografilor şi exegeţilor, întregirea creaţiei monumentalei şi nemuritoarei opere eminesciene.
Fără nicio îndoială, poezia „Floare albastră” i-a fost inspirată Poetului de această întâlnire miraculoasă, fiind publicată în „Convorbiri literare” la 1 aprilie 1873.
S-au revăzut în toamna lui 1874, cînd Mihai Eminescu, fără a-şi termina studiile, vine la Iaşi, urmînd chemarea insistentă a lui Iacob Negruzzi, secretarul „perpetuu” al Junimii, impresionat de poeziile sale publicate în „Convorbiri literare”. Aici, timp de trei ani, între 1874-77, trăieşte cele mai fericite clipe ale vieţii sale: iubirea „dulcei sale Veronica”, cunoştinţa şi prietenia cu Ion Creangă, înrâurindu-i devenirea povestitorului, creaţia bogată şi inspirată a celei mai însemnate părţi a operei sale poetice, publicată în „Convorbiri literare”. Însă, aşa cum se întâmplă uneori, fericirea lui avea să devină treptat nefericire, deoarece dragostea lui pătimaşă pentru Veronica, soţia rectorului Universităţii, Ştefan Micle, nu putea avea sorţii împlinirii, fiind „taxată” copios de „bârfele academice” ale protipendadei ieşene. Bine „sfătuit” de către însuşi Titu Maiorescu, pleacă precipitat la Bucureşti, acolo unde, la 1 oct. 1877, acceptă să se „înhame” la „munca de Sisif” a editării ziarului „Timpul”. Dar, cum iubirea pentru Veronica nu poate fi „dată uitării”, aceasta va fi reluată într-un târziu printr-o intensă corespondenţă amoroasă, menită să înfrunte vicisitudinile depărtării.
Stă şi acum, ca mărturie vie a iubirii pătimaşe dintre cei doi îndrăgostiţi, corespondenţa purtată de-a lungul vremelnicilor despărţiri impuse de situaţii nedorite. Aceasta, ca un „regal bibliofil”, a fost scoasă la iveală de către prestigioasa editură ieşeană Polirom, prin editarea în anul 2000 a volumului epistolar „Dulcea mea Doamnă, Eminul meu iubit, corespondenţă inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle” , considerat pe bună dreptate un adevărat eveniment literar al anului respectiv, în care se împlinea un veac şi jumătate de la naşterea amândurora.
Cuprinzînd fragmente sau reproduceri integrale ale scrisorilor celor doi poeţi îndrăgostiţi, volumul în speţă acoperă biografic mai cu seamă perioada anilor 1879 – 1882, pe când „iubitul ei Emin” era reporter la ziarul bucureştean Timpul, din care se conturează o lumină clară asupra tuturor accentelor idilice, drăgăstoase, de zbucium şi suferinţă, de căderi în ispită, de remuşcări şi de reveniri în speranţa împlinirii iubirii lor.
Ca un corolar al acestora, să ne oprim doar la scrisoarea de condoleanţe, dar şi mărturistoare a iubirii, din 8 august 1879, pe care M. Eminescu i-a scris-o Veronicăi, imediat după decesul lui Ştefan Micle, considerată de către George Călinescu „una dintre cele mai frumoase şi mai tulburătoare scrisori de dragoste din literatura română”. Iată-o în extrase: „Veronică – e întâia dată că-ţi scriu pe nume şi cutez a-l pune pe hârtie – nu voi să-ţi spun, dar tu nu ştii, nici nu poţi şti cât te-am iubit, cât te iubesc. Atât de mult încât aş înţelege mai lesne o lume fără soare decât pe mine fără să nu te iubesc. (…) Dumnezeu nu e în cer, nu-i pe pământ; D-zeu e în inima noastră. Am înţeles că un om poate avea totul neavând nimic, şi nimic având totul.”
Drept urmare, după cum va menţiona şi Slavici în „Amintiri”, cei doi inamoraţi petrec la Bucureşti o adevărată „lună de miere”, fără a găsi însă şi „putinţa” materială pentru a-şi putea oficializalegătura lor. Le-a rămas în schimb doar corespondenţa, când patetică, când desnădejduitoare, prin care au reuşit să-şi păstreze intactă marea lor iubire.
După apariţia primelor semne ale bolii lui Mihai Eminescu, în 5 iunie 1883, la Iaşi, la inaugurarea statuii ecvestre a lui Ştefan cel Mare, Veronica Micle se arată foarte deprimată şi desnădăjduită de a nu fi fost din nou împreună. Îngrijorată mereu de starea sănătăţii „Eminului iubit”, Veronica Micle, pentru a-i fi aproape, se stabileşte vremelnic în Bucureşti, iar în 1888, merge la Botoşani să-l întâlnească pe Eminescu, aflat în îngrijirea surorii sale Harieta, chiar dacă ştia că aceasta îi poartă de multă vreme o ură neîmpăcată. Îi dăruieşte primul exemplar al volumului ei de poezii cu dedicaţia: „Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o mărturisire de neştearsă dragoste”. Reuşeşte cu greu să-l ia de acolo şi să-l ducă la Bucureşti pentru tratament la sanatoriul dr. Şuţu, unde-l va vizita şi încuraja deseori, aşa cum a făcut-o şi în cea de dinaintea sfârşitului Poetului, când, răpusă de jale, Veronica a compus, în doar 20 de minute (după cum s-a confesat unei prietene din Constanţa), tulburătoarea poezie, Raze de lună: „Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună! / Ai zis tu, şi eu atuncea, când pe-a dorului aripe / Duşi de al iubirei farmec – privind cerul împreună – / Noi visam eternitate în durata unei clipe.”
Dar „clipa cea repede s-a lepădat”! Pe 15 iunie 1889, la orele 4 dimineaţa, Mihai Eminescu devine o Stea în Veşnicia Cerului, după ce compusese premoniţial ultima sa poezie, Stelele-n cer: „Până nu mor, / Pleacă-te, îngere, / La trista-mi plângere / Plină de-amor. // Nu e păcat / Ca să se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat?”, găsită pe un petec de hârtie mototolită în buzunarul halatului său de spital. Era, oare, asta poezia unui om „nebun”, după cum fusese declarat şi tratat?!
Presa vremii, consemnând Slujba prohodirii de la Biserica „Sf.Gheorghe” şi înmormântarea lui Mihai Eminescu, din 17 iunie 1889, sub un tei din Cimitirul Bellu, avea să strecore şi o… notiţă: „o doamnă din Moldova, îmbrăcată în negru, a aşezat pe pieptul poetului un bucheţel de flori albastre de Nu mă-uita. Concluzionând: „Sigur, nu putea fi alta decât cea care l-a iubit, l-a inspirat şi l-a ajutat în clipe grele, Veronica Micle.”
Cutremurătoarea poezie Raze de lună a Veronicăi a fost publicată la 20 iunie 1889.
Suportând cu greu imensa pierdere a dragului ei Emin, după două săptămâni de chin Veronica părăseşte Bucureştiul şi se refugiază în durerea ei imensă la Văratec, dar nu la casa ei de acolo, ci la Mănăstirea Văratec. Aici, ca o alinare, transcrie într-un caiet toate poeziile ce i-au fost dedicate de Poet, cum şi poeziile pe care ea le-a adresat iubitului ei drag. Recitindu-i şi scrisorile, un paragraf al uneia avea să-i strecoare în suflet gândul morţii: : „Aşa te iubesc şi eu – mai mult decât viaţa, mai mult decât orice în lume – şi pururea cu frica-n sân, aş vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de a te pierde.” Nestăpânită, ideea suicidului prinde şi contur poetic: “O! Moarte vin de treci / Pe inima-mi pustie şi curmă a mele gânduri / S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi, / Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi, / Mi-e dor de-un lung repaos… Să dorm, / Să dorm pe veci.” (datată 1 aug. 1889).
De la gând la faptă n-a fost decât un pas, aşa că, tot pe 1 august, îi solicită unei cunoştinţe din Tg. Neamţ să-i facă rost de o sticluţă de arsenic, pe care o şi primeşte în ziua următoare. Clipa nefastă vine în seara lui 3 august, când, după vizita unor prieteni de la Iaşi, s-a retras în camera ei şi a băut întreg flaconul. Încercarea de a fi salvată a eşuat şi după mai multe ore cumplite de agonie, pe 4 august 1889, „exact după 50 de zile de la sfîrşitul Eminului!”, Veronica Micle pleacă cu nerăbdare precipitată în Veşnicia Cerului să-l întâlnească şi să fie acolo împreună cu iubitul ei Emin, nedespărţiţi nici în eternitate.
Stranie coincidenţă: Şi naşterea Veronicăi, la 22 aprilie 1850, în familia cizmarului Câmpeanu din Năsăud, s-a produs cu… 100 de zile mai târziu după naşterea Poetului!
A fost înmormîntată creştineşte în cimitirul mănăstirii „Sf.Ioan” de la Văratec. Pe placa mormântului i-au fost încrustate pentru posteritate versurile ei memorabile: „Şi pulbere ţărână din tine se alege / Căci asta e-a lumii nestrămutată lege. / Nimicul te aduce, nimicul te reia, / Nimic din tine-n urmă nu va mai rămânea.”
Au trecut de atunci 134 de ani…
… şi câţi or să mai treacă, pentru noi şi urmaşii urmaşilor noştri, va rămâne pe mai departe o aceeaşi stăruitoare întrebare : „Oare cum ar fi arătat poeziile lui Mihai Eminescu dacă n-ar fi fost inspirat de Îngerul blond, aşa cum o alinta poetul pe cea care i-a furat inima pentru totdeauna, Veronica Micle?”
Răspunsul îl vom găsi, desigur, în scrierile romanţate ale unor reputaţi scriitori şi în numeroasele studii monografice ale biografilor şi exegeţilor vieţii şi operei celor doi poeţi îndrăgostiţi, între care îl cităm pe unul mai recent exprimat în aprecierea poetului preot, Ioan Pintea, cel care în 2008 s-a îngrijit de apariţia unei noi ediţii a poeziilor Veronicăi Micle: „Atâta timp cât Eminescu va fi pomenit în literatura română, alături de el va fi permanent și dulcea Doamnă, Veronica Micle. Că fără ea Eminescu, ca om şi ca poet, nu e întreg.” (s.n.)
Şi mai mult decât atât, vom găsi un răspuns recent la întrebarea pusă, cel dat şi de către noii „eminescologi” care consideră că cea mai fertilă şi sclipitoare producţie lirică a lui Mihai Eminescu s-a închegat în perioada ieşeană 1874 – 1877, pe care o etichetează elocvent: „perioada veroniană” a Poetului.
„Floare-albastră! floare-albastră!… / Totuşi este trist în lume!”
Mihai Caba
