Un vis al nimănui. Poemele mele (2024).

Florina Blidariu aparține unei generații tinere de autori care scriu dintr-un loc interior profund, cu o voce matură, discretă și limpede, în care poezia se trăiește mai degrabă ca stare și formă de veghe decât ca exercițiu formal.

Florina Blidariu s-a născut în Banatul de Munte, la Caransebeș, județul Caraș-Severin, și a copilărit în satul Vălișoara, locul care i-a dat libertatea de a fi ea însăși, înconjurată de frumusețea naturii, de iubirea animalelor și de tradiții. Acest spațiu al începuturilor, încărcat de amintiri și sens, rămâne o sursă vie de inspirație, chemând-o să scrie despre valori, despre frumusețe și despre ceea ce pare, uneori, pierdut în timp.
Este absolventă a Facultății de Litere a Universității de Vest din Timișoara, unde a urmat studiile de licență și masterat. A debutat în reviste literare, iar în 2024 a publicat primul său volum de poezie, Un vis al nimănui. Poemele mele. În prezent, este profesoară de limba și literatura română, îmbinând vocația didactică cu pasiunea pentru poezie și pentru valorile autentice ale Banatului.

A fost noapte…

Cerul în întunericul lui părea alb

de lumina stelelor.

Vântul, oftând, îşi făcea dansul

Printre crengile teilor uscați şi

ale salciei plânse,

Ce şi-au întins rădăcinile eterne,

pe furiş, în linişte,

Peste gurile celor ce nu vor să vadă.

Nu se mai aude glas, suspin, oftat;

Numai aerul curge în direcția ochilor:

E rece, clipeşti… trece o clipă.

Deschizi ochii larg… Асum vеzі асеа поарtе,

Muşchii ți se zbat şi în lupta lor

Mâinile îți apasă pieptul urcând

cadențat spre obraz.

Degetele fredonează un poem idilic

Pe pleoapele obosite

Şi genele-s fascinate de umorul antic

De pe vremea lui Vergiliu.

Timpul se scurge letal.

Te păcäleşte şi din nou revine la normal,

Joacă-te cu el!

Fă-l doar un calambur,

Tu, om minunat!

Negare

De-ar fi să colind pământul

La tine m-aş întoarce.

Ți-aş aduce trandafiri albi

şi un semn de carte,

L-aş pune între petale,

Aş număra zilele

Şi tot la tine m-aş întoarce..

Să-ți fac pat şi cunună,

Să-ți pun perna de flori la cap,

Să miroşi a busuioc

Şi măcar o clipă să mă gândesc:

Tu n-ai murit deloc!

Autoportret

Poate sunt un vis al oricui şi

poate al nimănui

Poate sunt o peluză peste care creşte

iarba

Poate sunt o fotografie pe peretele

cuiva

Sau poate sunt un vers dintr-o melodie

necompusă

În final sunt doar un gând care zboară

peste tot şi niciunde –

Şi niciunde..

O fereastră

Priveşte, cerul s-a deschis…

opreşte timpul,

Spune-le păsărilor să tacă,

Ascultă! Vine un porumbel,

Se aşază pe crucea de lemn,

are ochii ei…

O lacrimă i-a căzut şi pământul

s-a veselit.

Am închis ochii o clipă, s-a dus.

S-a închis cerul, dar în secret

a mai lăsat o fereastră deschisă

către inimile noastre

pe care le udă zi de zi.

Trebuie doar să simți…

Asfixiere

Nu pot să respir.

Frigurile mă apasă tot mai tare

Şi străbat noaptea din ce în ce

mai greu.

Simt cum tot întunericul vine

peste mine

şi mă asfixiază.

Încerc să dorm.

Nu pot…

Mă cuprinde un dor de îngeri,

Ştiu că ei sunt cu mine,

Dar nu-i văd,

Nu sunt atât de vrednică pentru asta,

Sunt doar eu:

o singuratică într-o casă mare

cu multă lume…

Mă sufoc.

Oraşul cu salcâmi

În oraşul cu salcâmi, ploaia

se prelinge straşnic

pe scheletul vegetației.

Un om stă şi priveşte.

Nu înțelege nimic.

A plecat şi pământul

i-a păstrat urmele.

Măcar amprentele pantofilor

să rămână în lut,

Măcar ele să privească și

să nu uite oraşul,

salcâmii şi ploaia.

M-am născut

M-am născut într-un sat

Ce-și poartă inima în munți

Și își flutură aripile deasupra văilor

Unde apa curge de la rădăcina pomilor

Cu gust de pământ și piatră

M-am născut într-un sat

Unde casele erau pe atunci simple

Mirosul de pâine coaptă pe vatră

Îți deschidea poarta

Și râsetele copiilor erau duse de vânt

Mai departe

Acolo unde crestele erau singure

Și frunzele se jucau în cerc

Ca să le înveselească

Câteodată mai aud focul din sobă

Și mai văd un fus torcând a timp si dor

Mai văd ochi de copil într-o oglindă veche

Și visuri ce au rămas la fel

În liniștea unei seri de vară

Crezând că stelele căzătoare

Sunt pistruii de pe față

M-am născut într-un sat

Unde rugăciunile mamei

Picurau lacrimi pe drumurile

Ce păstrează câțiva pași grăbiți

Și caut iarăși prin urme

Un tropăit de cal

Să-mi șoptească vreo amintire rămasă

Și aud glasuri ce tânjesc după glasul meu

Iau o scoică și-l închid acolo

O arunc în mare și Dumnezeu o pune

Îngerilor la ureche

Iar valurile se apleacă și tac

Când satul tot mai crește între munți

Și timpul se oprește în pâinea ruptă cu mâna

Atunci…

Îngerul

Am bătut într-o inimă

Pe când timpul era doar timp

Și ea s-a deschis

Din rugăciuni amestecate

 cu lacrimi

Au crescut aripi de înger

 pe pământ

Și cerul a coborât, alunecând pe

Raze de soare

Când iarba era încă udă

De la ploaia măruntă ce-și

Vărsa dorul în ochii tăi

Am luat clipitul lor

Și l-am pus în primul răsărit

 de la munte

Iar genele făceau umbre pe pietre

Și copacii parcă plângeau

după frunzele lor

Și-mi puneai în păr flori

 crescute de-un izvor

Adormeam ca un copil,

visând atunci

Cum îngerul rostește

rugăciunea

Lângă o apă luminată

de un soare căprui

Și stai…mai stai…

Până se oprește timpul

 când nu mai are timp

Când dormeai

Ți-am furat o geană

Ce am sărutat-o

Și Dumnezeu m-a văzut.

Am suflat și a zburat

Pe aripa unui înger în treacăt

Și îngerul a dus-o la serafimi

Punând-o in inima harpei

Ce cântă imnuri Fecioarei.

Din ceruri

Trimise pe pamant

În lacrima fulgilor

Acoperiți de urmele cuiva

Sau în sărutul meu

Ce-l prefac într-o stea căzătoare

Oprită în ticăitul inimii tale

Și ascult la îngeri

Cum din harpă iar și iar cântă

Și zâmbești în somn

Eu te fur pe o geană

Și zbor.

Zbor…

De la începutul lumii

Dumnezeu ne-a ținut

În aceeași palmă

Ca pe două stele

Ce aprindeau obrajii

Însetați de lumina

Ochilor negri

De toamna pistruilor

Ce se pictau pe față

De tropăitul calului din vis

Ori de ecoul glasului

pe crăpătura buzei

Ce stă rezemat dinadins?

Și-n a doua zi cerul a fost sus

Pământul jos

Ca fumul tăiat de-o aripă-n zbor

Iar marea și-a lăsat apa în stânci

Și s-a făcut munte

I-a luat țărmul

Și l-a făcut pajiște

Când timpul gonește

Fiecare drum fără pași

Și tu vezi de la un geam

Și taci…