Gabriel Ştrempel – o viaţă dedicată Bibliotecii Academiei Române
Gabriel Ştrempel – o viaţă dedicată Bibliotecii Academiei Române
Maria Buturugă
Bibliograful Gabriel Ștrempel își serba ziua de naștere cu o dublă deferență, ziua de 8 septembrie fiind nu doar o mare sărbătoare religioasă creștină, ale cărei reverberații le recunoștea în ecoul credinței părinților săi greco-catolici, dar o a doua deferență o manifesta pentru că ziua de 8 septembrie este și ziua de naștere a primului bibliotecar și director al Bibliotecii Academiei Române, Ioan Bianu, a cărui moștenire bibliografică și biblioteconomică s-a simțit continuu dator să o îmbogățească. Precum Bianu, fiind încă student și-a legat destinul de Biblioteca Academiei, pornind, tot la fel precum cel pe care îl numea „marele său înaintaș”, de la desprăfuirea unor documente importante pentru cultura și istoria neamului – și dacă nu se poate spune totul despre cultura românească fără a-l menționa pe Ioan Bianu, nu se poate spune totul despre istoria culturii româneşti, fără a-l menționa pe Gabriel Ștrempel.
O întreagă viaţă de om de bibliotecă putem reconstitui, pornind de la mulţimea de amănunte edificatoare păstrate în arhiva personală pe care Gabriel Ştrempel a adunat-o şi a donat-o Bibliotecii Academiei Române – dosarele putând fi consultate în Arhiva bibliotecarilor –, pe lângă arhivă, o sursă revelatoare de informaţii mai fiind volumul omagiindu-l la împlinirea a opt decenii: Gabriel Ştrempel la 80 de ani (Satu Mare, 2006).
Gabriel Ştrempel, la biroul său de director
… acum 100 de ani …
Gabriel Ştrempel s-a născut în 8 septembrie 1926, în Ardeal, precum şi Bianu, dar în comuna sătmăreană Pomi, unde urmează clasele primare. Va începe studiile gimnaziale la liceul „Mihai Eminescu” din Satu Mare, fiind nevoit să le întrerupă, pe perioada Dictatului de la Viena, când trece Carpaţii, pentru a-şi completa o parte a gimnaziului la Piteşti. Din anul 1947, este student al Facultății de Istorie a Universității din București. Teza de licenţă, în manuscris, păstrată în arhiva personală, are adăugat olograf: „teza mea de licenţă (versiunea primară), iunie 1951”, pe prima dintre cele 59 de pagini de caiet (format A5), în care prezintă „un aspect al luptei de clasă de la sfârşitul orânduirii feudale şi începuturile orânduirii capitaliste: acela al luptei ţăranilor pentru a-şi păstra privilegiile feudale la lemne şi păşunat pe de o parte, pe de altă parte tendinţa boierilor de a înlătura aceste privilegii feudale şi de a se folosi exclusiv de păduri şi păşuni” (Dosar VII2, mss.3), studiul fiind justificat de observarea faptului că „istoricii burghezi s-au ferit ca de foc de tratarea problemelor care nu le venea la socoteală”. Titlul iniţial al tezei, Încercarea ţăranilor de a-şi menţine dreptul feudal la tăerea lemnelor din pădure şi la păşunat, este şters şi modificat de vreo două ori, până la formularea Împotrivirea ţăranilor la tendinţa boierilor de a le răpi drepturile feudale relativ la păşunat şi lemne din pădure.
… o viaţă, un loc de muncă …
Plăcându-i să se prezinte ca având în toată viaţa sa ca loc de muncă Biblioteca Academiei Române, Gabriel Ştrempel a fost total devotat acestei instituţii, pentru mai mult de şase decenii: din 1950, ca student; din 1951, ca bibliograf; din 1975, ca director adjunct; din 1994, ca director general; iar din 2006, pentru încă un deceniu, ca director onorific. În biroul de director, şi-a serbat împlinirea a şaptezeci de ani, iar în anul 2006, în amfiteatrul „Ion Heliade Rădulescu” al bibliotecii, a fost serbat la împlinirea vârstei de optzeci de ani, cu fastul datorat unui director onorific încă activ, pentru al cărui volum omagial s-au adunat peste opt sute de pagini de gânduri şi aprecieri din partea a mai mult de optzeci de personalităţi cu care a interacţionat în cariera sa bibliotecărească.
Primele însemnări de bibliotecar la Biblioteca Academiei Române i le găsim într-un caiet pe care şi-a însemnat cu grijă: numele serviciului („Serv. Manuscrise”), numele său (Ştrempel Gabriel), funcţia („bibliotecar”), dar şi data primei zile de muncă („25 oct. 1951”). Şi, chiar dacă a reuşit să ajungă până în vârf, în ierarhia bibliotecii, şi-a păstrat acest caiet, printre multele documente pe care le-a donat pentru Arhiva bibliotecarilor (Dosar X1, var. 32, nr. 26).
Caiet de bibliotecar, la anul 1951
Ajuns de vreo cinci ani în contact cu viaţa bibliotecii, îşi formase deja o impresie critică asupra situaţiei, exprimându-se clar într-o Notă, datată 21 noiembrie 1955, „asupra lipsurilor din bibliotecă şi a posibilităţilor de înlăturare”. Vedea cum Catalogul şi Serviciul Public, de o importanţă „indiscutabilă”, lucrau cu „personal insuficient de ani de zile”, în timp ce servicii „de o utilitate cu totul discutabilă”, dând exemplu Informarea ştiinţifică, „au un personal numeros care pierde vreme şi cheltuieşte bani pentru a da o coloratură atrăgătoare acestei Biblioteci care şi-a uitat de mult menirea”. Face, apoi, observaţii pertinente asupra fiecărui departament în parte, ba chiar notează cu vehemenţa tinereţii că, într-un serviciu „lipseşte armonia necesară unei perfecte desfăşurări a muncii”, căci şefa este „arogantă, îndărătnică şi neprincipială”, încheind această notă pe un ton profetic: „La cele de mai sus se adaugă necesitatea unei perfecte armonii dintre conducerea Bibliotecii (prea numeroasă ca persoane) şi salariaţii Bibliotecii. Fără această armonie orice se va încerca pentru remedierea lipsurilor din Bibliotecă va rămâne fără rezultat” (Dosar X1, var. 32).
Asupra „lipsurilor din bibliotecă”, la anul 1955
… nu i-a fost uşor şi a întâmpinat dificultăţi …
Începuturile preocupărilor sale de cercetător datează din 1954, când s-a înfiinţat un „cerc de referate” – sub conducerea lui Mircea Maliţa, pe atunci director ştiinţific al bibliotecii –, iar prima sa comunicare a fost Sprijinul Rusiei acordat tiparului românesc în secolul al XVII-lea, care pare că „s-a bucurat de o bună primire” – era de fapt reluarea unui subiect pe care îl tratase şi profesorul P.P. Panaitescu, când vorbise despre relaţiile Ţărilor Române cu Ucraina – după cum însuşi rememorează într-un interviu pentru volumul omagial de la opt decenii de viaţă (Gabriel Ştrempel la 80 de ani, p. 24).
Încă din 1953 fusese delegat ca şef de serviciu, şi uşor nu i-a fost ca şef, recunoscând-o de fiecare dată când avea ocazia să vorbească despre începuturile activităţii sale în bibliotecă: „nu e uşor lucru să devii şeful unui colectiv feminin, în cea mai mare parte cu mai mulţi ani de experienţă decât tine şi cu poziţii ştiinţifice mai demult câştigate” (Gabriel Ştrempel la 80 de ani, p. 28).
Şef al Secţiei Colecţiilor Speciale
Avea să treacă şi prin evenimente neplăcute, după cum citim într-o Întîmpinare din 30 octombrie 1956, privind calomnia venită din partea unui fost angajat în serviciu, mutat în 1951, pentru că se dovedise a-i fi permis unui prieten să sustragă din colecţii „un document şi un manuscris de valoare”, iar acum, acesta denigra activitatea fostului serviciu, aşa încât şeful actual se vede nevoit să atragă atenţia direcţiunii bibliotecii „să ia măsuri pentru drastica sancţionare a acestui tovarăş. Altfel ne vom vedea obligaţi să ne adresăm Comisiei de litigii” (Dosar X1, var. 32).
În primele luni ale anului 1959, şi cu recunoaşterea cercetării asupra copiştilor de manuscrise a întâmpinat dificultăţi, care au necesitat intervenţia scrisă din partea unor colegi de serviciu. Tânărul cercetător Gabriel Ştrempel şi-a păstrat în arhiva personală trei astfel de mărturii, pe lângă adresa Către oficiul juridic al Academiei, în manuscris semnat de Tudor Vianu, directorul general al Bibliotecii, care declara că studiul introductiv, listele şi indicele general al lucrării „au fost întocmite din propria iniţiativă a autorului, fără o însărcinare specială şi fără să fi fost degrevat, nici măcar în parte, de sarcinile de serviciu pentru elaborarea lor” (Dosar X1, var. 32). Colega Marta Anineanu sublinia că „prin hotărârea Direcţiei nu s-a acordat pentru lucrările ştiinţifice decât 12 ore pe săptămână, timp cu totul insuficient (…). Declar că aflându-mă eu însămi aproape zilnic după amiezele în Bibliotecă pentru lucrările mele personale, am constatat că tov. Ştrempel şi-a lucrat cea mai mare parte a Repertoriului său numai în orele suplimentare de după amiaza. În situaţii aproape similare s-au găsit şi alţi cercetători de la Manuscrise care au avut lucrări ştiinţifice individuale” (Dosar X1, var. 32). Unul dintre aceşti alţi cercetători a fost Augustin Z.N. Pop care mărturiseşte „îmi dau perfect de bine seama că lucrarea tov. G. Ştrempel, care are răspunderi administrative pe care să le acopere, n-a putut fi lucrată în timpul serviciului decât în minimă măsură, fiind o lucrare de migală şi în ţara noastră cea dintâi de acest fel” (Dosar X1, var. 32). O altă colegă, Elena Dumitrescu, declară, la rândul ei, că „după venirea mea aici – vara lui 1956 –, totdeauna când veneam după masă – fie că veneam pentru custodie, fie că veneam pentru lucrările mele personale –, îl găseam pe tov. Ştrempel la birou, ocupat cu această lucrare” (Dosar X1, var. 32).
Tudor Vianu, către Oficiul Juridic al Academiei, 1959
În 20 ianuarie1960, îşi încheia un Memoriu către Academia Română, prin „Rugăm Conducerea Academiei să se oprească o clipă cu atenţie asupra acestei extrem de preţioase colecţii a Bibliotecii și să nu neîndreptățească pe un om care a pus și pune suflet atît în munca de cercetare cît și în acea de conservator a tot ceea ce are cultura românească trecută și modernă mai scump” (Dosar VIII, var. 2), semnat de Gabriel Ştrempel, într-un moment când, fiind atestat de prima comisie în funcția de cercetător principal, nu a fost atestat și de comisia finală, şi deci, insista pentru a-i fi revizuită situația.
Cercetător principal, în 1960
… „am refuzat cu obstinaţie” …
Încă-şef al Serviciului de Manuscrise fiind, în toamna anului 1974, Gabriel Ştrempel a trecut prin „momente dureroase”, obligat să cedeze Fondul de documente istorice, către Arhivele Statului, măsură pe care a considerat-o toată viaţa ca fiind „abuzivă” , învinovăţind pentru aceasta conducerea Academiei Române, „forul nostru tutelar care, cu nonşalanţă, a admis printr-o simplă convorbire telefonică cedarea documentelor istorice”, declarând că, „timp de patru ani am refuzat cu obstinaţie să cedez acest fond. După patru ani, m-am trezit la mine în birou cu doi ofiţeri de securitate (eram atunci Director Adjunct), care m-au ameninţat cu grave consecinţe pentru mine personal dacă nu accept transferarea imediată a fondului de documente la Arhivele Statului. Aşa se face că şi azi problema acestui fond este o rană deschisă în inima mea care va rămâne așa până când documentele vor fi restituite Academiei” (Gabriel Ştrempel la 80 de ani, p. 27). În arhiva personală, a păstrat Lista documentelor aprobate de Prezidiul Academiei R.S. România pentru a fi transferate la Arhivele Statului, în baza Decretului 472/1974, în care numele Brătianu şi Maniu apar des, găsim pe Onisifor Ghibu şi Zelea Codreanu, mai observăm Arhivele Palatului, documente referitoare la Transnistria, planuri de sistematizare a Capitalei, procese verbale ale Sfatului Ţării de la 1918-1919, rapoarte de acţiuni armate în URSS în 1942, scrisorile de război ale lui Lascarov-Moldovanu şi un jurnal de război al lui Benito Mussolini, sau Politica expansionistă a Rusei, în 4 pagini dactilografiate (Dosar X1, var. 18, nr. 13).
Lista documentelor transferate la Arhivele Statului, în 1974
… moment de cumpănă pentru Biblioteca Academiei Române …
Anul 1980 este un moment de cumpănă, atât pentru Academia Română, care fusese obligată să externalizeze multe dintre sarcini și atribuții științifice, cât şi pentru biblioteca ei, care era pe punctul de a fi desfiinţată: „trebuia să fie împărțită în patru părţi; să plece colecţiile speciale la Arhivele Statului – în afară de documentele istorice, care zac și astăzi acolo, căci refuză să ni le restituie; este vorba de 400.000 de piese. Era vorba de toate colecțiile speciale, de manuscrise, de stampe, de hărţi, muzică – toate trebuiau să plece de a noi. Plecau de la noi activitățile bibliografice; pleca de la noi până și conducerea administrativă, care era dată la un trust, Carpaţi; acesta trebuia să se ocupe de bibliotecă ș.a.m.d. Nu s-a făcut!” (Gabriel Ştrempel la 80 de ani, p. 208).
Îngrijorat de soarta bibliotecii, şi la începutul ultimului deceniu al secolului trecut, în 1991, Gabriel Ştrempel se adresa conducerii Academiei Române, atrăgând atenţia că este necesar „să alerteze guvernul, pentru ca redresarea Bibliotecii să nu fie încercată prea tîrziu. Institutele se pot face şi desface; o bibliotecă naţională se clădeşte şi se dezvoltă permanent, dealungul întregii istorii” (Dosar X1, var. 18, nr. 19), urmând ca eforturile de restituire a documentelor istorice, trecute în custodia Arhivelor Naţionale, şi a fondurilor numismatic şi filatelic, trecute în custodia Muzeului de Istorie a României, să se intensifice în perioada 1998-2003.
Eforturi de restituire a documentelor, în 1998
… a avut grijă să publice …
În anul 1959, publica la Editura Academiei, lucrarea Copiști de manuscrise românești pînă la 1800, pentru care va obţine titlul de doctor în istorie la Universitatea Babeş‑Bolyai din Cluj.
Dintre textele pe care le-a scris omagiindu-l pe Ioan Bianu, şi-a păstrat câteva, în arhiva pe care şi-a construit-o pentru a o depune la Biblioteca Academiei Române. Găsim aici, în manuscris, evocarea de la 20 de ani de la moartea lui Bianu (1955), textul în care îl vede ca „om al ordinei” tradiţiilor academice româneşti, alcătuit pentru Magazin istoric (manuscris datat 1993, publicat în nr.1/1994), apoi textele de la 60 de ani de la naşterea lui Bianu (1996) şi de la 150 de ani de la naştere și 71 de ani de la moarte (2006).
Pe lângă îndelungatele şi minuţioasele cercetări pentru scoaterea la lumina tiparului a unor lucrări esenţiale începuturilor limbii şi literaturii române – ediţii critice inedite ale scrierilor lui Antim Ivireanul, Ion Neculce, Nicolae Costin, Axinte Uricariul –, a avut grijă să publice constant, în reviste de istorie, de cultură sau doar de popularizare a cunoştinţelor.
Magazin istoric este revista care a beneficiat de-a lungul a vreo treizeci de ani, de vreo treizeci de articole semnate de Gabriel Ştrempel: în 1975 scria despre Antim Ivireanul ca „neobosit cărturar”, iar în 2005, îl prezenta pe Mitrofan Grigoraş ca fiind unul dintre cronicarii greci care au scris despre români şi obiceiurile lor. Printre subiectele preferate, de istorie cuturală şi bisericească de secol XVII-XIX, a strecurat şi impresii despre activitatea instituţiei care i-a oferit prilejul multor studii şi cercetări.
Chiar dacă fiind director adjunct al Bibliotecii Academiei, începând din 14 ianuarie 1975, ocupat cu mulţimea problemelor de bibliotecă de rezolvat urgent, îşi va face timp şi pentru activitatea de cercetare, publicând articole de interes istoric, cultural şi literar, despre: Legenda blajinilor, Ovid Densușianu, Didahiile mitropolitului Antim Ivireanul, Dinicu Golescu, Alexăndria, Paul Mihail şi manuscrisele bibliotecii Mitropoliei din Iaşi, Biblia lui Şerban Cantacuzino, Perspective bibliografice în activitatea Bibliotecii Academiei Române, Biblioteca Academiei Române în viaţa lui Ion Bianu, Întemeierea şi începuturile Bibliotecii Academiei.
A continuat să publice şi după anul 1990, în Academica, Lumina lumii, Limba română, Informarea documentară în teorie şi practică, Poesis, abordând temele sale favorite de istorie literară, Antim Ivireanul, Mănăstirea Antim, cronograful Pătrașco Danovici, sau despre actualităţi de bibliotecă, precum: o expoziție de cărți grecești tipărite în România, organizată de Biblioteca Academiei Române la Atena, în 18 decembrie 1990, biblioteca văzută ca „instituţie sacră” sau ca „venerabilă instituţie naţională”, precum şi inaugurarea „Panteonului cărţii româneşti”, cum numea el noul sediu al Bibliotecii Academiei Române, pe care l-a inaugurat în anul 2000.
… bibliotecarul …
În 1994, era ales membru de onoare al Academiei Române, devenind şi director general al Bibliotecii, continuând de fapt ceea ce avusese deja în grijă de vreo două decenii, din poziţia de director adjunct. A primit premiul „Timotei Cipariu” al Academiei Române, a fost membru al Uniunii Scriitorilor, iar prestigiul său se completează cu premiile sau numirile de membru onorific al altor societăţi româneşti de cultură: Societatea Numismatică Română, Asociaţia Culturală Mondială a Evreilor Originari din România, Institutul Naţional de Informare şi Documentare, Asociaţia Română pentru Patrimoniu (Gabriel Ştrempel la 80 de ani, p. 13).
La împlinirea vârstei de 80 de ani, mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania îi semna o pagină omagială, numindu-l cu apelativul „bibliotecarul” – apelativ care-i fusese mult drag lui Ioan Bianu. Citim astfel o descriere sugestivă a celui care a fost şi rămâne omul de bibliotecă Gabriel Ştrempel: „printre puţinii oameni pe care i-am admirat şi iubit, deşi cu cărţile sale m-am întâlnit de mai multe ori decât cu autorul lor. Acum, la cei 80 de ani ai săi, îmi aduc aminte de o vorbă a lui Borges, cum că el nu-şi poate imagina paradisul decât ca o bibliotecă. Şi cred, cu toată convingerea, că-l sărbătorim pe unul din marii grădinari, de o viaţă, ai raiului academic” (Gabriel Ştrempel la 80 de ani, p. 35).
Gabriel Ştrempel la 80 de ani (Satu Mare, 2006)
