Via Transilvanica, „cel mai bun ambasador pe care îl are România”. Ce nu se vede din spatele drumului
Via Transilvanica, „cel mai bun ambasador pe care îl are România”. Ce nu se vede din spatele drumului
Carmen Cristina Oltean
M Plus TV International Toronto · Toronto, 9 septembrie 2026
În seara de 8 septembrie, la Consulatul General al României din Toronto, i-am întâlnit pe Alin și Tibi Ușeriu, invitați de onoare ai unei seri organizate de doamna consul general Oana Gherghe. Îi datorăm această întâlnire și bucuria de a-i avea în mijlocul comunității românești într-un moment important pentru ei și pentru România. Frații Ușeriu se află în aceste zile la Toronto și cu prilejul premierei mondiale a documentarului „The Ultra Runner”, dedicat vieții lui Tibi Ușeriu. Filmul, regizat de cineastul canadian Mila Aung-Thwin și inclus în secțiunea TIFF Docs, va fi prezentat pe 11 septembrie la Toronto International Film Festival. Povestea omului care a câștigat de trei ori consecutiv una dintre cele mai dure curse de anduranță ale lumii ajunge astfel pe marele ecran, în Canada, iar odată cu ea ajunge inevitabil și povestea Via Transilvanica.
Pentru mine, întâlnirea a avut o încărcătură personală. În 2025 am parcurs, în două ture, peste 300 de kilometri pe Via Transilvanica. Cunosc bucuria unei borne care apare după kilometri de mers, oboseala din tălpi la sfârșitul zilei, pădurile, satele, bisericile vechi, mesele oamenilor și sentimentul greu de descris pe care îl ai atunci când România nu mai trece repede pe lângă geamul unei mașini, ci se lasă descoperită încet. Ascultându-i însă pe frații Ușeriu, am înțeles mai bine ceea ce drumețul nu vede întotdeauna: munca din spatele drumului, grija continuă pentru el și lupta de după fotografia frumoasă făcută lângă o bornă.
Alin Ușeriu a spus în timpul serii că Via Transilvanica este cel mai bun ambasador pe care îl are România. Afirmația capătă greutate când privești ceea ce a devenit proiectul. Traseul are peste 1.600 de kilometri, trece prin sute de comunități și aduce în România călători din întreaga lume. Numai în 2025 au fost estimați aproximativ 120.000 de drumeți, iar turiștii străini au venit din 64 de țări. Oameni care poate știau foarte puțin despre noi ajung în sate pe care marile circuite turistice nu le-ar fi inclus niciodată, dorm în gospodăriile oamenilor, mănâncă ceea ce se gătește acolo, intră în biserici vechi, descoperă meșteșuguri și află o Românie pe care nicio campanie de promovare nu o poate reproduce.
Povestea începutului este însă departe de imaginea unui succes care și-a găsit ușor drumul. Ideea i-a venit lui Alin în 2017, iar proiectul a fost lansat în 2018. Între idee și primul kilometru exista însă o problemă simplă și grea: nu aveau banii necesari pentru a porni. Existau promisiuni și oameni care spuneau că proiectul este frumos, dar sprijinul concret întârzia. Era greu să convingi pe cineva să investească într-un traseu care încă nu putea fi văzut și a cărui dimensiune părea, pentru mulți, aproape neverosimilă.
Atunci a apărut cartea lui Tibi, „27 de pași”. Jumătate din încasările cărții a fost donată Asociației Tășuleasa Social și a constituit prima sursă financiară a proiectului. Alin Ușeriu a povestit ulterior că din acei bani au putut realiza identitatea vizuală și planul Via Transilvanica. Abia după ce au apărut primii kilometri și oamenii au văzut că drumul poate exista au început să vină sponsorii și partenerii.
Merită spus lucrul acesta acum, când Via Transilvanica este premiată, fotografiată și cunoscută peste granițe. Privind-o astăzi, ni se pare aproape firesc că trebuia să existe. La început au fost însă câțiva oameni, o idee uriașă și resurse puține. În numai patru ani și jumătate, traseul a fost dus de la Putna până la Drobeta-Turnu Severin.
La Toronto, Alin Ușeriu a vorbit despre 1.639 de borne din andezit, însumând aproape 600 de tone de piatră. În spatele acestor cifre sunt borne sculptate individual, transportate și montate pe traseu, artiști, voluntari, marcaje, documentare și kilometri care trebuie verificați iar și iar. Bornele au devenit una dintre semnăturile Via Transilvanica și transformă drumul într-o extraordinară galerie de artă în aer liber, dar frumusețea lor nu spune singură povestea efortului care le-a dus prin munți, păduri și sate.
După construcție începe o altă muncă, mai puțin spectaculoasă și poate tocmai de aceea prea puțin cunoscută: întreținerea. Noi vedem bornele la apus, rucsacurile sprijinite de piatră, fotografiile din munți, satele și bisericile vechi de pe traseu. Cei care au grijă de Via văd și marcajele care trebuie refăcute, vegetația care trebuie curățată, indicatoarele deteriorate sau furate, sectoarele care trebuie verificate, problemele de acces, discuțiile cu administrațiile, proprietarii de terenuri și instituțiile, serviciile care încă lipsesc și banii care trebuie găsiți din nou în fiecare an.
Au existat perioade în care multe indicatoare au fost vandalizate, deteriorate sau furate la puțin timp după ce fuseseră montate. Unele au trebuit refăcute mult înainte de durata pentru care fuseseră gândite. În 2025, bugetul anual destinat proiectului și întreținerii traseului depășea 2,5 milioane de euro, susținerea venind în mare parte din sponsorizări private și donații. Aici se vede diferența dintre admirație și responsabilitate: admirația ne face să fotografiem drumul, dar întreținerea lui cere bani, oameni și o muncă neîntreruptă.
Via Transilvanica merge mai departe, iar dorința celor care au creat-o este ca, în timp, să ajungă în toate regiunile istorice ale României. Extinderea înseamnă însă și o responsabilitate tot mai mare față de ceea ce există deja. Alin vorbește despre rolul de custode al acestui drum și despre nevoia de a-l păstra fără ca succesul să-i schimbe esența. Dezvoltarea trebuie să ajute satele, fără să transforme lumea rurală într-un decor pregătit pentru turist.
Tocmai această Românie rurală este una dintre marile valori ale traseului. Casele, gospodăriile, graiul, hrana, bisericile, meșteșugurile, felul de a lucra pământul și memoria transmisă între generații fac parte din identitatea noastră. Unele dintre ele dispar sub ochii noștri. Alin și-a amintit în seara de la Toronto o vorbă a mamei lor: „Ferească Dumnezeu să-ți crească iarba-n prag.” În satul românesc, asemenea cuvinte nu au nevoie de explicații lungi. Iarba crește în prag atunci când nu mai deschide nimeni ușa.
Via Transilvanica a adus oameni tocmai spre asemenea case și sate. Călătorul are nevoie să doarmă, să mănânce, să cumpere apă sau produse locale, să ceară ajutor, uneori să-și transporte bagajul. În 2025 existau deja peste 560 de puncte de ospitalitate de-a lungul traseului. În jurul drumului au apărut pensiuni, mici servicii și inițiative locale, iar pentru unele familii posibilitatea de a primi drumeți a devenit un motiv în plus să rămână acasă. Alin a vorbit de mai multe ori despre această dimensiune a proiectului: undeva, înainte ca drumețul să ajungă, cineva pregătește un pat, coace o pâine sau pune o masă.
Christine Thürmer este una dintre poveștile care arată cât de departe poate ajunge un asemenea drum. În 2021, când Via avea aproximativ 1.400 de kilometri și existau încă porțiuni incomplet marcate, drumeața germană a parcurs singură întregul traseu și a devenit prima femeie care a făcut acest lucru. Vorbim despre una dintre cele mai experimentate călătoare de lungă distanță din lume, cu zeci de mii de kilometri parcurși pe mai multe continente. România a impresionat-o atât de mult încât a dus povestea Via în Germania și a vorbit despre traseu publicului de acolo. Pentru a sprijini proiectul, a donat Asociației Tășuleasa Social drepturile de autor pentru ediția românească a cărții „Drumeții de lungă distanță” și pentru ediția românească a volumului în care prezintă 25 de trasee remarcabile din lume, printre care și Via Transilvanica. Este un gest care spune mult: un om venit din afară a văzut valoarea drumului și a hotărât să dea ceva înapoi.
Seara de la Toronto a continuat cu documentarul „Șona, o poveste scrisă în piatră”, în regia lui Mircea Gherase. Filmul vorbește despre Șona, sat din Țara Făgărașului, despre Olt, case, oameni, pâine, pânze, piatră și despre ceea ce se pierde atunci când legătura dintre generații se rupe. Pentru mine, filmul a adus o surpriză cu totul personală: bunica Mărioara din Șona îmi era cunoscută. În 2025, în timpul drumului meu pe Via Transilvanica, am dormit în casa ei. Am stat de vorbă cu ea și cu soțul ei și am cunoscut o femeie vrednică, harnică și pricepută, cu graiul ei firesc și plin de haz.
În film, bunica Mărioara face pâine cu cartofi. Începe cu plămădeala, frământă în covata de lemn și povestește despre „țachiu”, cum îi spuneau drojdiei, despre scovărzi și despre pâinea care altădată se făcea o dată pe săptămână, uneori chiar la două săptămâni. Era ținută în chivniță, atârnată de o grindă, pentru că trebuia să ajungă pentru multe zile. Frământând, bunica Mărioara spune în felul ei: „Dumnezeu drăguțu’, mai frământă atâta…”, iar când lasă pâinea la dospit o încredințează lui Dumnezeu: „Dumnezeu să-i ajute să doschească până mâne.”
Soțul ei pregătește focul, pâinile intră în cuptor cu lopata, iar făina aruncată înăuntru trebuie să facă mirosul de pită să ajungă prin sat, „să știe tot satul că face pită”. După coacere, bunica Mărioara bate pâinea, așa cum a făcut de atâtea ori. Ceea ce astăzi numim patrimoniu continuă, în casa ei, să facă parte din viața de fiecare zi.
Documentarul merge apoi spre casele vechi ale satului, unele despre care se spune că mai au doar câțiva ani în care ar putea fi salvate, apoi spre șezătoare, patrimoniul textil, pânzele vechi și cârpele de merinde. Cele care cos la șezătoare aleg culori pe care le regăsesc în natură, încercând să cuprindă armonia pământului în pânza veche pe care o brodează. Se vorbește despre meșteșuguri și despre ceea ce se întâmplă atunci când tehnica nu mai trece de la omul care o cunoaște la cel care vine după el. Unul dintre oamenii intervievați compară această continuitate cu un lanț: atunci când dispare o za, este foarte greu să o mai recuperezi.
Într-o altă secvență aflăm despre fântânile de pe hotar, despre știubeie și fântânițe și despre omul care avea grijă de ele. Pentru munca lui, fiecare familie îi dădea câte o pălărie de grâu. Astăzi, multe dintre acele locuri nici nu mai sunt cunoscute. Odată cu oamenii care pleacă se pot pierde cuvinte, tehnici, locuri și amintirea modului în care o comunitate știa să aibă grijă de ele.
Filmul ajunge și la sculptorul Virgil Scripcariu și la bornele din andezit de la Șona, realizate după desenele lui Ștefan Câlția. Natura locului intră în piatră prin plante, animale, apă și semne, iar una dintre bornele de lângă Olt a fost făcută cu gândul la Ivan Patzaichin și la legătura omului cu râul. Se vorbește despre cărare ca despre locul pe unde au trecut și alții înaintea noastră și despre nevoia de a ne regăsi relația cu natura, pentru că omul nu poate merge la nesfârșit împotriva ei.
Drumul meu spre Via începuse, de fapt, înainte de cei peste 300 de kilometri. Până în 2025 nici eu nu știam aproape nimic despre acest proiect. O spun fără rușine și fără să judec pe nimeni, tocmai pentru că mi s-a întâmplat apoi să întâlnesc și români din țară care nu auziseră de Via. Când trăiești departe, așa cum trăiesc eu de mulți ani în Canada, România continuă să se schimbe, iar unele dintre poveștile ei ajung la tine mai târziu.
Pentru mine, poarta spre Via au fost filmele lui Alex Dima. Le-am urmărit unul după altul. Alex merge la pas, intră în vorbă cu oamenii, se așază la mesele lor, mănâncă o zamă, o plăcintă, bea o țuică, ascultă și lasă drumul să se arate prin oamenii întâlniți. Filmele lui au multă poezie, iar asupra mea au avut un efect imediat: nu mai aveam răbdare să privesc România pe ecran. Voiam să plec.
În 2025 am parcurs Via în două ture, peste 300 de kilometri. Nu aș fi reușit fără prietena mea Andreea Bojinca, care a făcut întreaga coordonare a călătoriei: etape, transport până la punctele de plecare, cazare, mâncare, rucsac, medicamente și toate acele detalii fără de care entuziasmul singur nu te duce prea departe. Eu aveam dorința de a porni; Andreea a știut cum să facă drumul posibil.
Via Transilvanica a avut asupra mea un impact profund. Am redescoperit România în locurile ei de poezie, în sate pe care nu le cunoșteam, în păduri, biserici și oameni pe care nu i-aș fi întâlnit niciodată trecând în grabă. De aceea a fost atât de emoționant ca, la mii de kilometri de Șona, într-o sală a Consulatului General al României din Toronto, să o văd din nou pe ecran pe bunica Mărioara, în casa căreia dormisem cu un an înainte, frământând pâinea în covata ei de lemn.
Alin Ușeriu a vorbit în acea seară și despre faptul că încă sunt mulți români care nu cunosc Via Transilvanica. Am spus și eu din sală că mi s-a întâmplat, venind din Canada, să povestesc unor oameni din România despre Via și să descopăr că nu au auzit de ea. Nu spun asta ca reproș. Până anul trecut nici eu nu o cunoșteam. Uneori trăim foarte aproape de ceva valoros și aflăm târziu ce avem lângă noi.
De aceea cred că trebuie să vorbim și despre partea pe care aplauzele o acoperă prea ușor. Alin și Tibi Ușeriu au construit, alături de echipa Tășuleasa Social, voluntari, artiști, sponsori și comunități, un traseu care astăzi reprezintă România în lume. Dar Via nu este un proiect care se termină în ziua în care s-a montat ultima bornă. În fiecare an trebuie verificată, întreținută și protejată. În fiecare an trebuie găsite resurse, iar extinderea spre celelalte regiuni istorice ale țării înseamnă alți kilometri, alte comunități și alte responsabilități.
Aici cuvintele „Deșteaptă-te, române!” își pot recăpăta, cred, și sensul simplu al unei chemări la luciditate. Le cântăm în imnul nostru, dar a te trezi înseamnă și să vezi la timp ceea ce ai în față: o casă înainte să cadă, un meșteșug înainte să dispară omul care îl cunoaște, un sat înainte să-i crească iarba în prag și un proiect valoros înainte ca oamenii care îl duc mai departe să fie lăsați singuri cu povara lui.
Avem un traseu de peste 1.600 de kilometri, pornit dintr-o idee în care puțini au crezut la început și pe care vin astăzi oameni din zeci de țări să ne descopere. Avem sate care primesc din nou călători, gospodării care găsesc o șansă, oameni care mai au cui să pună o pâine pe masă. Frații Ușeriu, Tășuleasa Social și miile de oameni care au muncit alături de ei au demonstrat că se poate. De aici înainte, admirația noastră ar trebui să capete și o formă concretă.
Via Transilvanica poate fi susținută prin donații, sponsorizări, prin alegerea cazărilor și serviciilor oferite de oamenii de pe traseu și prin cumpărarea produselor locale. Pagina oficială permite atât o donație unică, cât și contribuții recurente, iar suma poate fi aleasă de fiecare. Nu este nevoie ca fiecare dintre noi să cumpere o bornă. Un proiect atât de mare poate fi ținut în viață și prin contribuții mici, venite de la foarte mulți oameni.
„Deșteaptă-te, române!” Avem în fața noastră ceva valoros, construit de români și recunoscut astăzi în lume. Să nu așteptăm ca iarba să crească în prag pentru a ne aminti cât de frumoasă era casa. Să-i susținem pe cei care au făcut drumul și care continuă să aibă grijă de el, pentru ca peste ani cei care vor porni pe Via Transilvanica să mai găsească România acolo.
Eu am plecat să cunosc un drum și, mergând pe el, am găsit din nou România. Mi-aș dori ca Via Transilvanica să rămână vie și pentru cei care încă nu știu că, într-o zi, vor avea nevoie să o găsească.
Donează pentru Via Transilvanica: www.viatransilvanica.com/ro/doneaza
