Bonțida. Istoria unui castel care a supraviețuit

Bonțida. Istoria unui castel care a supraviețuit

După Chidea, satul de piatră din județul Cluj, am pornit spre Bonțida. Castelul Bánffy era a doua oprire a zilei. Îl văzusem în fotografii, știam că se restaurează de ani buni și voiam să-l văd de aproape.

În curte, vezi imediat cât de diferit arată corpurile castelului: unele restaurate, altele cu tencuiala căzută, cărămidă veche, turnuri consolidate, grinzi de sprijin și porțiuni la care încă se lucrează. Mi-a plăcut că procesul restaurării rămâne la vedere. Fotografiile expuse în curte arată unele corpuri așa cum erau în urmă cu douăzeci și ceva de ani, fără acoperiș, cu zidurile desfăcute, apoi refacerea lor, etapă după etapă.

Domeniul de la Bonțida este menționat pentru prima dată în documente în anul 1263. În 1387, regele Sigismund de Luxemburg l-a dăruit familiei Bánffy, în posesia căreia avea să rămână până la naționalizarea din secolul al XX-lea. Sursele timpurii nu permit datarea exactă a primei construcții, cel mai probabil un conac modest. Între 1668 și 1674, Dénes Bánffy a fortificat reședința cu o incintă dreptunghiulară, turnuri circulare la colțuri și un turn de poartă. După execuția sa, în 1674, lucrările au fost continuate de fiul său, György Bánffy.

În 1735, castelul a fost moștenit de un alt Dénes Bánffy, care petrecuse mai mulți ani la Curtea de la Viena și care a început marea transformare barocă. Între 1747 și 1751 a fost construită aripa în formă de U a curții de onoare, cu grajduri, manej și spații pentru trăsuri. Ansamblul era decorat cu statui mitologice realizate de sculptorul Johannes Nachtigall. În secolul următor au urmat alte transformări: grădina barocă a devenit parc romantic, iar în 1855 fațadele vestice ale clădirii principale și ale fostei bucătării au fost refăcute în stil neogotic. Atunci a fost adăugat și turnul clădirii bucătăriei.

Castelul a fost supranumit „Versailles-ul Transilvaniei”. Fotografiile de epocă arată încăperile bogat mobilate, biblioteca, colecțiile de artă, grajdurile și grădinile și te ajută să înțelegi mai bine cum arăta viața de aici înainte ca mare parte din toate acestea să dispară.

Ultimul locuitor al castelului a fost Miklós Bánffy, scriitor, pictor, scenograf, om politic și diplomat. În 1943, trimis într-o misiune secretă la București de premierul maghiar Miklós Kállay, a purtat discuții cu reprezentanți români și a încercat să ajungă la o înțelegere cu Iuliu Maniu pentru o ieșire coordonată a Ungariei și României din alianța cu Germania. Misiunea nu a reușit. În 1944, trupele germane aflate în retragere au incendiat castelul. Aripile principală și vestică au rămas fără acoperișuri, iar planșeele au fost parțial distruse. Mobilierul, operele de artă și vasta bibliotecă a familiei au fost luate. Convoaiele care transportau bunurile confiscate au fost ulterior bombardate, iar conținutul lor s-a pierdut.

Una dintre fotografiile vechi expuse m-a oprit mai mult decât celelalte. Castelul apare cu acoperișul distrus, iar în fața lui pasc oi. Imaginea spune, fără prea multe explicații, ce ajunsese după război o reședință care cunoscuse secole de strălucire.

După naționalizare, clădirile au primit întrebuințări dintre cele mai neașteptate. Ministerul Agriculturii a instalat aici o Stație de Mașini și Tractoare Agricole. Clădirea Miklós a devenit spațiu pentru birouri și locuințe, fosta bucătărie a fost transformată în cantină, iar grajdurile în club. Mai târziu au apărut o fermă de ciuperci, o fermă de păsări și o crescătorie de iepuri. Capela a ajuns stație de îmbuteliere a berii.

În anii 1960, Castelul Bánffy a fost și loc de filmare pentru „Pădurea spânzuraților”, filmul lui Liviu Ciulei.

Restaurarea a intrat într-o etapă nouă la sfârșitul anilor 1990. Lucrările de conservare au fost relansate în urma acordului semnat în 1999 între Ministerul Culturii din România și Ministerul Patrimoniului Cultural Național din Ungaria. Din 2001, Transylvania Trust organizează la Bonțida cursuri de specializare în restaurarea patrimoniului construit, iar participanții lucrează efectiv la castel. Aici se învață pietrărie, dulgherie, zidărie, tâmplărie tradițională și restaurarea bolților, meserii fără de care asemenea clădiri nu pot fi salvate. În 2008, programul a primit Marele Premiu Europa Nostra pentru patrimoniu cultural.

Lucrările continuă și în 2026. Pe panoul de șantier pe care l-am fotografiat este trecută reabilitarea Clădirii Miklós, cu refacerea compartimentărilor interioare și a scării. Autorizația de construire este din 4 decembrie 2025, lucrările au început la 19 decembrie 2025, iar termenul înscris pentru finalizare este 19 decembrie 2027.

În câteva încăperi sunt expuse fotografii de familie. Acolo îi vezi pe cei despre care până atunci ai citit doar în date și documente. Expoziția „Ultima contesă a Bonțidei: Katalin Bánffy” urmărește copilăria, căsătoria, familia și anii târzii ai Katalinei, iar imaginile aduc alături mai multe generații ale familiei Bánffy.

Katalin Bánffy s-a născut la Budapesta, la 5 iunie 1924, fiind singurul copil al lui Miklós Bánffy și al actriței Aranka Váradi. O parte a copilăriei sale a fost legată de Bonțida. În 1946 s-a căsătorit cu Ted Jelen, iar familia s-a stabilit în Maroc. Au avut trei copii: Elisabeth, Nicolette și David. Katalin a murit la Tanger, la 14 februarie 2025, la vârsta de o sută de ani.

A păstrat cu grijă moștenirea literară a tatălui său și a avut un rol important în readucerea operei lui Miklós Bánffy în atenția publicului internațional. A inițiat traducerile în engleză și franceză ale „Trilogiei transilvane” și a fost cotraducătoare a versiunii engleze. În 2012 a primit Crucea de Ofițer a Ordinului de Merit al Ungariei.

Fiica ei, Nicolette Bánffy-Jelen, este prezentă la Bonțida prin expoziția „Momente fermecate / Enchanted Moments”, care cuprinde sculpturi realizate prin tehnica decupajului din hârtie, inspirate din nuvelele bunicului ei, Miklós Bánffy. Mi-a plăcut să văd cum nuvelele bunicului au devenit punct de plecare pentru lucrările nepoatei.

În materialele Transylvania Trust am găsit și „Lupi / Farkasok / Wolves”. O haită de lupi străbate munții înghețați după o răscoală eșuată. Lupul conducător este rănit și sfârșește ucis de propria haită. În aceeași pădure se ascunde unul dintre conducătorii învinși ai răscoalei, alături de ultimii săi tovarăși. Aceștia îl trădează și îl predau autorităților. Povestirea urmărește în paralel cele două trădări. Mi-a rămas în minte această asemănare: conducătorul haitei și conducătorul oamenilor își găsesc sfârșitul prin cei care îi urmaseră.

Castelul de astăzi găzduiește expoziții despre Miklós Bánffy și familia sa, despre statuile pierdute ale ansamblului, fotografii ale etapelor de restaurare și proiecte culturale. În același timp, șantierul merge înainte. Fotografiile vechi puse alături de ceea ce vezi astăzi arată cât de mult s-a lucrat.

M-am bucurat să văd cât s-a făcut și, mai ales, că lucrările continuă. Sunt încă ziduri afectate, încăperi care așteaptă să fie restaurate și porțiuni întregi aflate în șantier, dar castelul nu a fost abandonat.

Aș vrea să mă întorc peste câțiva ani și să văd cât a mai înaintat restaurarea. Să regăsesc mai multe încăperi salvate, mai multe ziduri întregite și același efort de a păstra un loc care face parte din istoria Transilvaniei.

Carmen Oltean

Bonțida, 1 septembrie 2026